Mesajul pentru Postul Mare 2009

Titlul mesajului pentru Postul Mare din acest an este: "După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame" (Mt 4,2). Postul ca practică de pocăinţă creştină este în centrul mesajului semnat de papa Benedict al XVI-lea la 11 decembrie 2008 şi prezentat marţi, 3 februarie 2009, începând cu ora 11.30, în aula "Ioan Paul al II-lea" a Sălii de presă a Sfântului Scaun. Au intervenit cardinalul Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical "Cor Unum", şi doamna Josette Sheeran, director executiv al Programului Alimentar Mondial al Naţiunilor Unite. Ziariştii prezenţi la conferinţa de presă au avut la dispoziţie textul mesajului tradus în limbile italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză, polonă, română, rusă şi chineză. Redăm mai jos mesajul integral al Sfântului Părinte.

* * *

Dragi fraţi şi surori!

La începutul Postului Mare, care constituie un drum de cel mai intens antrenament spiritual, liturgia ne propune trei practici de pocăinţă foarte dragi tradiţiei biblice şi creştine - rugăciunea, pomana, postul - pentru a ne dispune să celebrăm mai bine Paştele şi să trăim astfel experienţa puterii lui Dumnezeu care, cum vom asculta în privegherea pascală: "Alungă nelegiuirile, spală orice vină, celor căzuţi în păcat le redă nevinovăţia şi celor întristaţi bucuria. Stinge duşmăniile, aduce înţelegerea, frânge silnicia" (Vestirea solemnă a Învierii). În mesajul meu obişnuit de Postul Mare, aş vrea să mă opresc anul acesta să reflectăm în special asupra valorii şi sensului postului. De fapt, Postul Mare readuce în minte cele 40 de zile de post trăite de Domnul în pustiu înainte de a întreprinde misiunea sa publică. Citim în evanghelie: "Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame" (Mt 4,1-2). Asemenea lui Moise înainte de a primi tablele legii (cf. Ex 34,28), asemenea lui Ilie înainte de a-l întâlni pe Domnul pe muntele Horeb (cf. 1Rg 19,8), la fel şi Isus, rugându-se şi postind, s-a pregătit la misiunea sa, al cărei început a fost o ciocnire dură cu ispititorul.

Putem să ne întrebăm ce valoare şi ce sens are pentru noi, creştinii, privarea de ceva care ar fi în sine bun şi util pentru întreţinerea noastră. Sfintele Scripturi şi toată tradiţia creştină învaţă că postul este de mare ajutor pentru evitarea păcatului şi a tot ceea ce duce la el. De aceea în istoria mântuirii revine de mai multe ori invitaţia la a posti. Deja în primele pagini ale Sfintei Scripturi, Domnul porunceşte omului să se abţină de la a mânca din pomul oprit: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit" (Gen 2,16-17). Comentând porunca divină, sfântul Vasile afirmă că "postul a fost orânduit în paradis" şi "prima poruncă în acest sens a fost dată lui Adam". Şi de aceea conchide: "Acel să nu mănânci este deci legea postului şi a abstinenţei" (cf. Sermo de jejunio: PG 31, 163,98). Deoarece toţi suntem împovăraţi de păcat şi de urmările sale, postul ne este oferit ca un mijloc pentru a restabili prietenia cu Domnul. Aşa a făcut Esdra înainte de călătoria de întoarcere din exil în ţara făgăduinţei, invitând poporul reunit să postească "pentru a ne smeri - a spus - înaintea feţei Dumnezeului nostru" (Esd 8,21). Atotputernicul le-a ascultat rugăciunea şi le-a asigurat favoarea şi ocrotirea sa. La fel au făcut locuitorii din Ninive care, atenţi la chemarea lui Iona la pocăinţă, au proclamat, ca dovadă a sincerităţii lor, un post spunând: "Cine ştie dacă lui Dumnezeu nu o să-i pară rău şi se va îndura şi se va întoarce de la aprinderea mâniei sale şi astfel noi nu vom pieri" (Iona 3,9). În Noul Testament, Isus pune în lumină raţiunea profundă a postului, stigmatizând atitudinea fariseilor, care respectau cu scrupulozitate prescrierile impuse de Lege, dar inima lor era departe de Dumnezeu. Adevăratul post, repetă şi în altă parte divinul Învăţător, este mai degrabă împlinirea voinţei Tatălui ceresc, care "vede în ascuns şi te va răsplăti" (Mt 6,18). El însuşi dă exemplu răspunzând Satanei, la capătul celor 40 de zile petrecute în pustiu: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4). Adevăratul post are deci ca scop a mânca "adevărata mâncare", care înseamnă a face voia Tatălui (cf. In 4,34). Iar dacă Adam nu a ascultat de porunca Domnului "să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului", prin post credinciosul înţelege să se supună cu umilinţă lui Dumnezeu, încrezându-se în bunătatea şi îndurarea sa.

Găsim practica postului foarte prezentă în prima comunitate creştină (cf. Fap 13,3; 14,22; 27,21; 2Cor 6,5). Dar şi părinţii Bisericii vorbesc despre puterea postului, capabilă să ţină în frâu păcatul, să reprime dorinţele intense ale "vechiului Adam", şi să deschidă în inima celui credincios drumul spre Dumnezeu. Postul este apoi o practică frecventă şi recomandată de sfinţii din orice epocă. Scrie sfântul Petru Crisologul: "Postul este sufletul rugăciunii iar milostenia viaţa postului, de aceea, cine se roagă să postească. Cine posteşte să aibă milă. Cine, cerând, doreşte să fie ascultat, să-l asculte pe cel care îi cere. Îşi deschide spre el inima lui Dumnezeu cine nu o închide pe a sa celui care îl roagă cu stăruinţă" (Sermo 43: PL 52, 320.332 - Est namque orationis anima jejunium; jejunii vuta misericordia est...Ergo, qui orat jejunet; qui jejunat misereatur: audiat petentem, qui petens optat audiri; auditum Dei aperit sibi, qui suum supplicanti non claudit auditum).

În zilele noastre, practica postului pare să fi pierdut puţin din valoarea sa spirituală şi să fi căpătat mai degrabă, într-o cultură marcată de căutarea bunăstării materiale, valoarea unei măsuri terapeutice pentru îngrijirea propriului trup. A posti ajută, desigur, la bunăstarea fizică, dar pentru credincioşi este în primul rând o "terapie" pentru îngrijirea a tot ceea ce îi împiedică să se conformeze voinţei lui Dumnezeu. În constituţia apostolică Poenitemini din anul 1966, slujitorul lui Dumnezeu, Paul al VI-lea atrăgea atenţia asupra necesităţii de a situa postul în contextul chemării fiecărui creştin la "a nu mai trăi pentru sine, ci pentru acela care l-a iubit şi s-a dat pe sine pentru el, dar...şi la a trăi pentru fraţi" (cf. cap. I). Postul Mare ar putea fi o ocazie prielnică pentru a relua normele conţinute în constituţia apostolică citată, valorizând semnificaţia autentică şi perenă a acestei străvechi practici de pocăinţă, care poate să ne ajute la mortificarea egoismului şi la deschiderea inimii spre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, cea dintâi şi cea mai mare poruncă din noua Lege şi rezumatul întregii evanghelii (cf. Mt 22,34-40).

Practica fidelă a postului contribuie, de asemenea, la a da unitate persoanei, trup şi suflet, ajutând-o să evite păcatul şi să crească în intimitate cu Domnul. Sfântul Augustin, care cunoştea bine propriile înclinaţii negative şi le definea drept "nod răsucit şi încurcat" (Confesiuni, II, 10.18), în tratatul său Utilitatea postului, scria: "Îmi provoc, desigur, un mare chin, dar pentru ca el să mă ierte; mă pedepsesc singur, pentru ca el să mă ajute să fiu plăcut în ochii săi şi să ajung să gust bunătatea sa" (Sermo 400, 3,3: PL 40, 708). A ne lipsi de mâncarea materială care hrăneşte trupul înlesneşte o dispoziţie lăuntrică de a-l asculta pe Cristos şi de a ne hrăni din cuvântul său de mântuire. Prin post şi rugăciune îi permitem lui să vină să potolească foamea mai profundă pe care o simţim înlăuntrul nostru: foamea şi setea de Dumnezeu.

În acelaşi timp, postul ne ajută să devenim conştienţi de situaţia în care trăiesc atâţia fraţi ai noştri. În Scrisoarea întâi a sfântului Ioan, autorul atrage atenţia: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?" (1In 3,17). A posti de bună voie ne ajută să cultivăm stilul bunului samaritean, care se apleacă şi vine în ajutorul fratelui în suferinţă (cf. enciclica Deus caritas est, 15). Alegând în mod liber să ne lipsim de ceva pentru a-i ajuta pe alţii, arătăm concret că aproapele în dificultate nu ne este străin. Tocmai pentru a menţine vie această atitudine de primire şi de atenţie faţă de fraţi, încurajez parohiile şi orice altă comunitate să intensifice în Postul Mare practica postului personal şi comunitar, cultivând deopotrivă ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea şi pomana. Acesta a fost, încă de la început, stilul comunităţii creştine, în care se făceau colecte speciale (cf. 2Cor 8,9; Rom 15,25-27), iar credincioşii erau invitaţi să dea săracilor atât cât, datorită postului, fusese pus de o parte (cf. Didascalia Ap., V, 20,18). Şi astăzi atare practică trebuie redescoperită şi încurajată, mai ales în timpul liturgic al Postului Mare.

Din cele spuse reiese cu mare claritate că postul reprezintă o practică ascetică importantă, o armă spirituală pentru a lupta împotriva oricărei eventuale alipiri dezordonate faţă de noi înşine. Lipsirea voluntară de plăcerea mâncării şi a altor bunuri materiale ajută ucenicul lui Cristos să controleze dorinţele naturii slăbite de vina originară, ale cărei efecte negative cuprind întreaga personalitate umană. În mod oportun, un vechi imn liturgic de Postul Mare îndeamnă: "Utamur ergo parcius, / verbis, cibis et potibus, / somno, ioci et arctius / perstemus in custodia - Să ne folosim în mod mai sobru de cuvinte, mâncăruri, băuturi, de somn şi jocuri, şi să stăm vigilenţi cu mai mare atenţie".

Dragi fraţi şi surori, dacă ne gândim bine, scopul ultim al postului este acela de a-l ajuta pe fiecare dintre noi să se dăruiască total lui Dumnezeu, cum a scris slujitorul lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea (cf. enciclica Veritatis splendor, 21). De aceea, Postul Mare să fie valorizat în fiecare familie şi în fiecare comunitate creştină pentru a îndepărta tot ceea ce distrage spiritul şi pentru a intensifica tot ceea ce hrăneşte sufletul deschizându-l spre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Mă gândesc în special la o mai mare stăruinţă în rugăciune, la lectio divina, la recurgerea la sacramentul Reconcilierii şi la participarea activă la Euharistie, mai ales la sfânta Liturghie duminicală. Cu această dispoziţie interioară să intrăm în climatul de pocăinţă al Postului Mare. Să ne însoţească sfânta Fecioară Maria, causa nostrae laeetitiae - pricina bucuriei noastre, şi să ne sprijine în efortul de a ne elibera inima de sclavia păcatului pentru a o face să devină din ce în ce mai mult "chivot viu al lui Dumnezeu". Cu această urare, în timp ce asigur cu rugăciunea mea ca fiecare credincios şi fiecare comunitate bisericească să parcurgă un rodnic itinerar de Postul Mare, împart din inimă tuturor binecuvântarea apostolică.

11 decembrie 2008

Benedict al XVI-lea

lecturi: 14.