Scrisoare de Crăciun

Într-o mare mizerie zăcea omenirea, demnitatea omului era depravată, relele cele mai profunde tulburau ordinea socială; cei săraci, mâhniţi, suferinzi erau respinşi de ceilalţi oameni, pentru ei nu existau speranţe, nici mângâieri. De patruzeci de secole un mic popor aştepta şi oamenii cei mai de seamă din acel popor invocau cu tărie eliberarea. Cine le-ar fi adus-o? Când avea să vină eliberarea? Oamenii cei mai de seamă din poporul care era în aşteptare, inspiraţi de lumina supremă, o prevăzuseră şi numărau anii: "Când vor trece şaptezeci şi două de săptămâni de ani atunci va veni eliberarea: când toată lumea va fi în pace atunci va veni eliberarea pentru oameni". Aşa s-a spus şi aşa a fost. Acum o mie nouă sute douăzeci de ani, acele şaptezeci şi două de săptămâni de ani trecuseră, tot pământul era în pace; urma să vină eliberarea?

Să mergem cu gândul în regiunea Palestinei şi să ne oprim să reflectăm la ceea ce se întâmplă într-un orăşel numit Betleem. Este un du-te vino de lume, agitaţie, zarvă de glasuri, oameni care nu se mai văzuseră de mulţi ani şi care se salută; unii cer informaţii, alţii caută găzduire, unii vând, alţii cumpără. În acea confuzie, în capătul unei străzi apare o scenă simplă, dar dragă; scena nu are nimic extraordinar, dar în mijlocul gălăgiei are o notă de suavitate, de blândeţe, iar sufletul însetat de pace nu se îndepărtează, o caută.

Să observăm scena cea simplă: este un om mai în vârstă, dar voinic, el trage de frâu un măgăruş, pe care stă o femeie tânără. Mersul lor este liniştit, plin de calm şi maiestate. Probabil vin de departe, împinşi fiind de datoria impusă fiecărei persoane de a se înregistra în propria localitate de naştere. Acele două persoane se apropie. După înfăţişare, bărbatul pare obosit, dar cu o sublimitate de inimă nemaivăzută; pare a fi una dintre acele figuri pe care fantezia poate doar în parte să le înfăţişeze atunci când caută imagini deosebite, fiinţe sublime; figura lui îndeamnă la veneraţie, trezeşte gânduri de misticism, de profund respect. Dar ceea ce impresionează mai mult este tânăra pe care el o însoţeşte. Privind-o, nu pare creatură a acestei lumi, atât de mare este frumuseţea ei: ochii sunt două stele, fruntea strălucind de o lumină divină, obrajii având o culoare nemaivăzută. Toţi aceia care o văd se opresc să o privească şi îşi apleacă fruntea în semn de rugăciune. Înfăţişarea ei este ca primăvara cea mai frumoasă. Ţine capul un pic înclinat; prezenţa ei transmite gânduri care nu se compară cu nimic din ceea ce există pe pământ, pare absorbită în Dumnezeu. Cine sunt aceste două personaje? Dacă de pe ochii noştri ar cădea vălul care ne împiedică să vedem liber, ni s-ar arăta o scenă de paradis: am vedea cete de îngeri, de heruvimi şi serafimi, cete ale celor mai sublime duhuri cereşti care însoţesc cele două persoane. Cine sunt aşadar? Spuneţi-o voi, o îngeri ai lui Dumnezeu, care cu multă bucurie însoţiţi această frumoasă Doamnă!

Misticul cuplu se opreşte un pic pentru a se hotărî pe ce drum să apuce şi vorbesc între ei: "Maria", zice bărbatul, "Iosif", răspunde femeia. Sunt, aşadar, cele două mari personaje: Maria şi Iosif. Ei vin de departe pentru a fi înregistraţi în ţara de origine şi venirea lor este dorinţa celor 40 de secole. Toţi profeţii au aşteptat această venire, pentru că la Betleem s-ar fi arătat eliberatorul. Oh! Dacă ochiul uman nu ar fi fost orbit în acea mare zi! El ar fi văzut bucuria pământului, minunăţiile cerului, toţi ar fi fost înmărmuriţi şi ar fi privit acel cuplu preasfânt! Din Maria avea să se nască eliberatorul. Binecuvântată să fii tu, Maică preacurată, care mult bine vei da lumii.

Este noaptea dintre 24 şi 25 decembrie de acum o mie nouă sute douăzeci de ani. Întunericul este profund, frigul se face simţit; tot pământul se odihneşte în cea mai mare linişte. În apropierea orăşelului Betleem se află o mică grotă, săpată în pământ; când plouă, acolo se adăpostesc trecătorii, se odihnesc pelerinii. Din acea grotă, în memorabila noapte, se zăreşte o rază de lumină: oameni săraci, fără casă, fără foc s-au adăpostit acolo: săracă lume! În anotimpul rece, în frig, ei suferă mult!

Două persoane de fapt s-au adăpostit acolo şi se odihnesc. Cât este de tristă situaţia lor! Oh! Oare nu s-a găsit nici un suflet bun care să le vină în ajutor? Da, nimeni nu s-a găsit care să aibă milă de ei; dar oare sunt ei persoane rele care să nu merite milă? Nu, nu sunt persoane rele; de fapt, ei, în mizerie şi suferinţă, nu se plâng de inima împietrită a acelora de la care au cerut găzduire şi nu au primit, ci se roagă pentru ei şi rugăciunea lor este fierbinte, înflăcărată, plină de caritate, plină de iubire; nu sunt aşadar persoane rele. Înfăţişarea lor o arată cu tărie; au sufletul cel mai sfânt ce se poate imagina. Nu sunt aşadar persoane rele. Cine sunt atunci?...

Sunt Maria şi Iosif... soţi săraci; după multă suferinţă din cauza drumului lung, iată-i ajunşi să se odihnească într-o grotă rece, umedă şi fără ajutor. Vom putea noi plânge dacă vom avea nenorociri? Să învăţăm resemnarea chiar şi în necazurile cele mai mari. Maria şi Iosif se roagă şi rugăciunea lor este înflăcărată, sunt adânciţi în Dumnezeu, ce va face Dumnezeu în ei?... Este miezul nopţii, stelele strălucesc în toată splendoarea lor, luna trimite pe pământ razele ei cele mai luminoase; nu se simte nici o adiere de vânt, nici un zgomot în noaptea tăcută, totul este pace. Din înaltul cerului apare o rază, devine tot mai luminoasă, coboară spre pământ, luminează văile şi munţii: coboară, coboară, coboară, cu o viteză ameţitoare; toată natura tresare de bucurie, de parcă fiecare element al naturii aplaudă. Ce este? Din acea rază apare o fiinţă angelică, strălucind de lumină: este frumoasă, maiestuoasă, pare a fi ornamentul cerului. Ea se apropie de nişte săraci păstori, le spune să stea fără frică pentru că ea este mesagera unei veşti bune şi spune: "Vă vestesc vouă o mare bucurie, astăzi vi s-a născut Mântuitorul lumii". O altă lumină apare pe firmament: sunt mii şi mii de duhuri cereşti care coboară în cete cântând cel mai curat, cel mai frumos, cel mai încurajator cântec care s-a mai auzit vreodată de fiinţă omenească: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă". Ei cântă. Pământul se apleacă în semn de venerare, cerul e în bucurie. "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace oamenilor de bunăvoinţă", repetă îngerii în miez de noapte; "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace oamenilor de bunăvoinţă", răspund împrejur elementele firmamentului. Păstorii plini de emoţie îşi zic unii altora: "Să mergem la Betleem, să mergem, să vedem ceea ce ne-a fost anunţat".

Şi iată-i alergând pe câmpii şi pe văi; iată-i în faţa grotei. O, Dumnezeul meu, să fie oare acesta, aşa de sărac şi rece, locul unde s-a născut Regele universului? Da, acesta este locul unde s-a născut Regele universului şi eu aş vrea să strig tuturor săracilor din lume, tuturor nevoiaşilor: "O sărmanilor, o mâhniţilor, o suferinzilor, sus inimile, consolaţi-vă; condiţia voastră astăzi este binecuvântată, căci însuşi Domnul universului s-a făcut sărac, ba chiar mai sărac decât voi; sus inimile; dacă suferiţi, suferinţele voastre sunt bineplăcute în ochii lui Dumnezeu; dacă plângeţi, lacrimile voastre sunt duse de îngeri în faţa lui Dumnezeu şi orice durere a voastră vă va da bucurie nepieritoare, bucurie veşnică. De azi înainte porţile bogaţilor nu vor mai fi închise pentru voi, caritatea va fi mare în lume, pentru că voi, o săracilor, reprezentaţi persoana Mântuitorului, iar cei bogaţi, făcându-vă binele, i-l fac lui Dumnezeu. Sus inima, săracule, consolaţi-vă voi cei care suferiţi".

Păstorii intră în grotă şi rămân înmărmuriţi, cad în genunchi şi adoră profund: pe o mână de paie au văzut un prunc, atunci născut, şi nu pot face nimic altceva decât să cadă în genunchi; o rază de lumină divină înconjoară micul său chip şi acea rază le spune că pruncul era Dumnezeu şi Dumnezeu se făcu simţit în inimile lor. Se făcu simţit cu multe daruri şi haruri, de pace şi bucurie. Şi când, după ce l-au adorat, s-au întors la turmele lor, n-au putut face altceva decât să-l preamărească pe Dumnezeu şi minunile sale.

Să mergem şi noi la picioarele ieslei unde este aşezat Isus şi să-i oferim sufletele noastre. Să mergem la el cu o inimă simplă ca inimile păstorilor şi să-i spunem: "O, Isuse, mângâietorul celor mâhniţi, ajutorul celor suferinzi, tatăl tuturor, gândeşte-te la noi, o Isuse. Tu ai venit pe pământ pentru a da tuturor pace, pentru aceasta, o Isuse, ai trimis îngerii tăi, ca în momentul venirii tale pe pământ să cânte «Pace oamenilor de bunăvoinţă», dă-ne, aşadar, pacea, o Isuse. Pământul fără pacea ta este un loc de suferinţă şi durere şi tu ştii, o Isuse, că atunci când eşti departe, orice surâs este plin de lacrimi, orice bucurie plină de tristeţe. Dă-ne aşadar pacea ta, o Isuse; dă-ne-o cum ai dat-o sfinţilor tăi, cum ai dat-o păstorilor, cum ai dat-o sufletelor predilecte. Tu, pentru că eşti atotputernic, vezi toate momentele zilei noastre. O, Isuse, tu ştii ceea ce simţim noi, ceea ce simte sufletul nostru; vezi lacrimile secrete, necesităţile, ascunse celorlalţi; gândeşte-te la noi, o Isuse. Da, gândeşte-te la noi şi dă-ne pacea ta sfântă. Noi vrem, o Isuse, pacea ta sfântă deoarece cu ea suferinţele noastre se alină, truda noastră se purifică, lacrimile noastre sunt strânse de îngeri. Noi vrem, o Isuse, pacea ta, pentru că la ea avem dreptul, fiind fiii tăi. Oh! Nu ai venit oare pe pământ să suferi pentru noi? Mângâie-ne aşadar, dulce Isuse. Mângâie-ne cu mângâierea ta adevărată şi gândeşte-te la cei dragi ai noştri: să fie toţi ai tăi, dulce Mântuitor, şi tu acceptă-ne pe noi ca pe cei dragi ţie; noi suntem ai tăi, ai tăi vrem să fim acum şi întotdeauna, în timp şi în veşnicie. Din sfânta ta iesle dă-ne binecuvântarea ta, ca, susţinuţi fiind de ea, să putem străbate mai repede cursul existenţei noastre ca apoi să ne unim cu tine pe veci".

25 decembrie 1920

Abatele Ildebrando Gregori,
fondatorul Congregaţiei Benedictine a Surorilor Reparatoare
ale Sfintei Feţe a Domnului Nostru Isus Cristos

lecturi: 10.