Paul, de la convertire până astăzi

Fiu a trei culturi. Interpret al speranţei

de Gianfranco Ravasi

Ceea ce s-a întâmplat, într-o zi neprecizată între anii 33-35 d.C., pe drumul care duce din Galileea la Damasc, a rămas imprimat în memoria colectivă conform unei tipologii, în sine fantezistă, care a fost reprezentată în mod pictural de Caravaggio pe o pânză a lui din Santa Maria del Popolo la Roma: un cal uriaş aruncă de pe şa un Paul îngrozit şi orbit. În realitate, descrierea acelei celebre epifanii (sau, mai bine zis, cristofanii), oferită de trei ori de a doua operă a evanghelistului Luca, Faptele Apostolilor, nu cuprinde acea scenografie ecvestră: "În timpul călătoriei, pe când se apropia de Damasc, dintr-o dată l-a învăluit o lumină din cer. Căzut la pământ, a auzit un glas care-i spunea: «Saul, Saul! De ce mă persecuţi?» El a răspuns: «Cine eşti, Doamne?» El i-a zis: «Eu sunt Isus pe care tu îl persecuţi»" (9,3-5).

Paul, pentru a evoca acea cotitură capitală, va recurge în epistolarul său numai la trei verbe, două de luminare ("Cristos mi-a apărut şi mie... I-a plăcut lui Dumnezeu să-l descopere pe Fiul său în mine") şi unul de luptă ("am fost cucerit de Cristos Isus"). E sigur că acel eveniment va fi pentru el discriminant: din persecutorul Saul, fariseu fanatic ("persecutam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi încercam s-o distrug"), se va naşte apostolul Paul, gata să mărturisească faptul că pentru el "a trăi este Cristos". Astfel, "drumul Damascului" a devenit un simbol universal pentru a indica nu numai o cotitură existenţială sau o convertire, ci o adevărată străfulgerare care revoluţionează întreaga fiinţă a unei persoane. Să ne gândim numai la August Strindberg şi la drama sa îndrăzneaţă Spre Damasc, compusă între anii 1898-1904: de fapt, scriitorul suedez transformă simbolul paulin într-o parabolă a parcursului vieţii, chiar dacă printr-o abordare antitetică. Damascul său este un labirint oniric şi desigur nu o iluminare, o spirală obsesivă în care trecutul nu este nimicit ci e amestecat în fâşii cu prezentul, unde totul se amestecă de-a valma şi ţinta nu este eliberatoare. Mult mai diferită este reproducerea glorioasă a acelui eveniment din partea protestantului credincios Felix Mendelssohn-Batholdy care cu Paulus - oratoriu grandios şi cu răsunet deja la prima sa interpretare în 22 mai 1836 (356 de corişti şi 160 de instrumentişti!) - a voit să ofere în mod ideal o exegeză muzicală a vieţii apostolului, ritmată de un "înainte" şi de un "după aceea" tocmai din cauza acelui "drum". Nu degeaba sunt doi başi care interpretează protagonistul: Saul evreul din prima parte şi Paul creştinul din partea a doua.

Faptul că meditaţia muzicală este şi teologică apare chiar din uvertura ritmată după acea corală luterană splendidă Wachet auf, ruft uns die Stimme, magnifică şi dulce în versiunea lui Bach (BWV 140), al cărui incipit este deja o interpretare iluminantă a drumului Damascului ca "trezire-înviere" ("Treziţi-vă, glasul ne cheamă").

Şi acea "înviere" a făcut din Saul o figură capitală a religiei noi în toată istoria sa care a urmat, chiar dacă nu întotdeauna în mod paşnic şi sigur. Deja în Scrisoarea a doua a lui Petru autorul nota că "în scrisorile iubitului nostru frate Paul sunt unele lucruri greu de înţeles pe care cei neştiutori şi incompetenţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre propria lor pieire" (3,16). Un cunoscut teolog şi exeget german din secolul al XIX-lea, Wilhelm Wrede, într-o operă intitulată simplu Paulus (1904), crea pentru apostol definiţia de "al doilea întemeietor al creştinismului", definiţie ambiguă deoarece ar putea introduce ideea unei transformări a mesajului lui Isus aşa încât să presupună un alt proiect religios. Pe această linie filozoful Friedrich Wilhelm Nietzsche l-a etichetat pe Paul ca "dezanghelist", adică vestitor al unei veşti rele, contrar "evangheliştilor", în timp ce Antonio Gramsci în mod repezit îl cataloghează ca "Lenin al creştinismului", adică un teoretician rece şi înclinat să construiască un sistem, iar în secolul al XIX-lea vestitul cercetător Ernest Renan nu ezita să definească scrierile pauline ca "un pericol şi o piedică, motiv al principalelor defecte ale teologiei creştine".

Noi vom încerca acum să schiţăm un profil esenţial şi obiectiv al acestei figuri, "sfântă pentru Biserică, mare pentru omenire", cum spunea scriitorul francez Victor Hugo, şi vom face asta bazându-ne pe datele neotestamentare. Ele sunt în mod substanţial oferite de a doua operă a lui Luca, Faptele Apostolilor, şi chiar de epistolarul paulin care constă din treisprezece scrieri marcate în mod explicit de numele apostolului, în timp ce a paisprezecea, Scrisoarea către Evrei, a fost exclusă de mult timp din paternitatea paulină. Însă trebuie să semnalăm că majoritatea cercetătorilor consideră că numai şapte scrisori (1 Tesaloniceni, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, Romani şi Filemon) sunt strict ale lui Paul, în timp ce celelalte şase sunt din ambientul paulin, deci derivă numai indirect de la apostol (desigur că asta nu înseamnă că ele nu sunt, ca şi celelalte, inspirate şi canonice).

Un alt cercetător german din secolul al XIX-lea, Adolf Deissmann, îl definise pe Paul "un cosmopolit". Efectiv el era fiu a trei culturi care apăreau deja în ideala sa "carte de identitate". Numele său originar era ebraic, acelaşi ca al primului rege al lui Israel, Saul. "Sunt un evreu din Tarsul Ciliciei", declară în faţa tribunalului roman care-l întreabă despre datele sale generale sale în momentul arestării la Ierusalim (Fap 21,39). Polemizând cu detractorii săi evrei din Corint, revendică rădăcinile sale: "Sunt ei evrei? Sunt şi eu. Sunt ei israeliţi? Sunt şi eu. Sunt ei descendenţa lui Abraham? Sunt şi eu" (2Cor 11,22). Iubiţilor creştini macedoneni din Filipi el reafirmă cu tărie faptul că a fost "circumcis în a opta zi; din poporul lui Israel, tribul lui Beniamin; evreu dintre evrei; după Lege, fariseu" (3,5). În crescendo, le scrie romanilor: "Căci aş dori să fiu eu însumi anatema de la Cristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup. Aceştia sunt israeliţi, ale lor sunt înfierea şi mărirea, alianţele şi Legea, cultul şi promisiunile; ai lor sunt patriarhii şi din ei vine, după trup, Cristos" (9,3-5). Iar galatenilor le revelează chiar o atitudine de integralism naţionalist: "Noi suntem iudei din naştere, şi nu păcătoşi dintre păgâni" (2,15).

Format la Ierusalim "la picioarele lui Gamaliel, educat întocmai după legea părinţilor" (Fap 22,3), educat conform practicii iudaice şi la munca manuală, aceea de skenopoiňs, "confecţioner de corturi" (probabil ţesător din păr de capră pentru stofe aspre, numite întocmai "cilicium" din regiunea de origine, Cilicia, care era chiar regiunea lui Paul), Saul era însă un iudeu din diaspora, născut la Tars, "o cetate care nu este fără faimă", cum îl defineşte cu ostentaţie (Fap 21,39). Situată pe fluviul Cidno, cetatea, aflată acum în Turcia meridională, era sediul unei vii şcoli filozofice stoice, care a lăsat nişte urme în gândirea apostolului, şi se bucura de dreptul de cetăţenie romană, recunoscută lui de Marcu Antoniu şi August. Paul va folosi cu orgoliu această demnitate de cetăţean al imperiului, nu doar făcând apel la tribunalul suprem roman, aşa cum se ştie (Fap 22,28), dar şi prezentându-se în toate scrisorile sale cu al doilea nume al său în mod clar latin, Paul.

Tradiţia posterioară, în secolul IV-lea, nu va ezita să creeze un epistolar apocrif între apostol şi Seneca unde întâlnim expresii de acest fel. Seneca spre Paul: "Dacă numele unui om aşa de mare şi preaiubit de Dumnezeu va fi una cu numele meu, acest lucru nu va putea decât să fie ceea ce-i mai bun pentru Seneca al tău". Paul către Seneca: "În timpul reflecţiilor tale ţi-au fost revelate adevăruri pe care divinitatea le-a dat privilegiul de a le cunoaşte numai pentru puţini oameni (...). Aşadar, eu semăn într-un ogor deja fertil o sămânţă nepieritoare, cuvântul imutabil al lui Dumnezeu". Însă Paul nu este numai roman; cultura lui şi activitatea lui se vor mişca mereu în atmosfera elenistă. El foloseşte greaca în mod creativ, forjând-o cu mare libertate ca şi cum ar fi un fier incandescent: cunoaşte resursele retorice ale acelei limbi, o reelaborează cu inventivitate atribuind accepţiuni inedite cuvintelor ca sarx, "carne", pnčuma, "spirit", hamartěa, "păcat", dikaiosyne, "dreptate", soterěa, "mântuire", eleutherěa, "libertate", agŕpe, "iubire".

Aşadar, istoria lui Paul se consumă într-o răscruce de culturi şi cele trei identităţi ale lui de evreu, de roman şi de grec sunt indispensabile pentru a-i înţelege opera şi viaţa personală, care se desfăşoară în tot bazinul mediteranean, deschizându-se şi spre visul de a ajunge în marginea occidentală extremă, Spania (Rom 15,22-24). Din punct de vedere istoric, punctul clar extern şi "profan" al cronologiei pauline este întâlnirea apostolului cu proconsulul roman Galion la Corint (Fap 18,12-17): o inscripţie din Delfi ne atestă că acesta a locuit în oraşul grec în anii 50-51. De la acest nod cronologic se încearcă să se ordoneze datele care nu toate se potrivesc, oferite de cele două izvoare neotestamentare citate deja, Faptele Apostolilor şi Scrisorile pauline.

Pornind de la convertirea la creştinism, amintită deja, se pot reconstrui două traiectorii temporale. Prima, bazată pe Faptele Apostolilor, este ritmată de trei mari călătorii misionare ale lui Paul: după prima, se celebrează "conciliul" apostolilor la Ierusalim (anii 49-50); sunt apoi doi ani (58-60) de închisoare, în aşteptarea procesului la Cezareea Maritimă, şi alţi doi ani de arest la domiciliu la Roma (60-62), în aşteptarea rezultatului apelului făcut la curtea imperială supremă. Moartea, precedată de o altă detenţie, ar trebui să fie plasată în anii 64-67, dar despre asta Faptele Apostolilor nu spun nimic. A doua traiectorie, bazată pe Scrisorile pauline, ar situa "conciliul" din Ierusalim după a doua călătorie misionară a apostolului în Grecia (50-51), ar introduce o şedere lungă la Efes, probabil cu închisoare (52-55), în timp ce arestarea la Ierusalim şi închiderea la Cezareea ar data din anii 56-57, transferarea pe cale maritimă la Roma ar fi în iarna anului 57-58, arestul la domiciliu la Roma ar dura între anii 58-60, iar în anul 60, sub Nero, Paul ar fi fost condamnat la moarte. Dar, dincolo de această biografie cronologică, figura lui Paul este decisivă pentru istoria Bisericii la nivel teologic. Sunt două perspective deschise de acţiunea lui, perspective decisive pentru creştinătate. Prima este de ordin pastoral. Paul lansează mesajul lui Cristos către orizonturi externe terenului de plecare, cel ebraic, devenind în felul acesta Apostolul neamurilor prin excelenţă. El este ferm convins că "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Gal 3,28). Este o alegere care comportă tensiuni în interiorul creştinătăţii de la începuturi, aşa cum este atestat de "conciliul" din Ierusalim (Fap 15) şi de polemica avută cu Chefa-Petru, evocată de însuşi Paul scriind galatenilor. Însă convingerea lui este nemişcată şi va fi atestată de tot ministerul său apostolic: "Cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor" (Gal 1,15-16).

Desigur, această deschidere implică o elaborare a limbajului însuşi şi chiar o ulterioară aprofundare a mesajului lui Cristos. Astfel se deschide o a doua perspectivă la fel de fundamentală, cea strict teologică. Paul oferă un plan ideal al său care este construit prin diferitele sale scrisori şi care îşi are centrul în Cristos şi în unul din nodurile sale principale, în aşa-numita "îndreptăţire prin credinţă şi prin har". Ea este formulată de trei ori în mod esenţial într-un singur verset din Scrisoarea către Galateni: "Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii" (2,16).

Pe această teză se va dezvolta nu numai Scrisoarea către Galateni, ci şi capodopera teologică a apostolului, Scrisoarea către Romani: dar desigur că cele 432 de versete ale acesteia din urmă fac spaţiu spre alte linii şi domenii de gândire care fac din teologia lui Paul o stea polară pentru reflecţia seculară a Bisericii, uneori şi ca "semn de contradicţie": ne gândim numai la Reforma protestantă şi la dezbaterea mereu vie şi rodnică asupra gândirii pauline, o gândire foarte articulată şi asupra temelor ecleziale şi morale.

Avea dreptate poetul Mario Luzi atunci când scria: "Paul este o figură enormă care provine din haosul erorii şi al aşteptării neliniştite a oamenilor pentru a da un sens speranţei".

Şi speranţa pentru apostol nu se putea întemeia decât pe "Cristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1Cor 1,24).

(După L'Osservatore Romano, 30 iunie - 1 iulie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 41.