O lectură teologică a enciclicei Spe salvi

Rugându-ne pentru un necunoscut, aşa cum învaţă Dostoievski

De pr. José Luis Plascencia Moncayo, Universitatea Pontificală Saleziană

De ce a ales Sfântul Părinte ca temă pentru a doua sa enciclică tocmai speranţa? Chiar dacă răspunsul adevărat şi deplin poate veni numai de la papa însuşi, mi se pare că se pot găsi cel puţin trei posibile motive: pe de o parte vrea să ne invite să contemplăm esenţialul credinţei noastre creştine prin intermediul celor trei virtuţi teologale, sau mai bine zis, prin intermediul triplei atitudini teologale care constituie identitatea vieţii noastre creştine. Un alt motiv ne este oferit de Sinodul Episcopilor din Europa, care şi-a găsit expresia sa deplină în exortaţia apostolică Ecclesia in Europa: "Urgenţa cea mai mare - citim în introducere - constă într-o crescândă nevoie de speranţă, aşa încât să poată da sens vieţii şi istoriei". Nu ar fi straniu să considerăm enciclica un răspuns la această nevoie, ţinând cont de preocuparea specială a Sfântului Părinte pentru situaţia continentului european. În afară de asta, în diferitele părţi ale enciclicei apare - şi nu putea fi altfel - gândirea cea mai personală a papei: în mod deosebit, ceea ce a exprimat în urmă cu patruzeci de ani în opera sa cea mai cunoscută, Introducere în creştinism, care a avut recordul, încă nedepăşit din câte ştiu eu, de difuzare a unei cărţi de teologie: unsprezece ediţii în primul său an. Această operă extraordinară se naşte în timp ce este tânăr profesor la Tübingen; despre această perioadă el însuşi povesteşte în autobiografia sa: "Ernst Bloch preda atunci la Tübingen (...); aproape în acelaşi timp cu sosirea mea, în facultatea evanghelică de teologie a fost chemat Jürgen Moltmann, care în fascinanta sa carte Teologia speranţei regândea complet teologia pornind de la Bloch".

Îmi place să cred că această enciclică este împlinirea, în deplina sa maturitate, a unui vis din tinereţea teologică a lui Joseph Ratzinger: a spune credinţa în cheie de speranţă. Folosind o imagine foarte simplă, aş vrea să prezint dimensiunea teologică o cheie de lectură a enciclicei, în maniera unui ghid turistic care se citeşte înainte de a vizita un oraş necunoscut, pentru a se orienta şi pentru a evalua mai bine ceea ce se va vizita; nu poate înlocui vizita însăşi, ci mai degrabă este în vederea ei. Pe de altă parte, ghidul poate să adauge şi unele elemente istorice sau artistice care permit să se înţeleagă mai bine ceea ce se va vedea apoi. Înainte de toate, papa stabileşte un dialog foarte interesant cu diferite curente religioase şi, mai ales, filozofice şi ştiinţifice, începând de la o examinare a situaţiei culturale din primele secole ale creştinismului. Apoi, tratează îndeosebi perioada modernă, cu Francis Bacon, Revoluţia franceză, Emmanuel Kant, idealismul german, îndeosebi Hegel; continuă apoi oprindu-se, în secolul al XIX-lea, asupra comunismului. În sfârşit examinează poziţia critică a şcolii din Frankfurt, îndeosebi cu Adorno şi Max Horkheimer. Nu putem analiza aici în detaliu reflecţiile pe care Benedict al XVI-lea le dezvoltă în acest interesant dialog diacronic, în care, în cadrul limitărilor logice de spaţiu şi de limbaj, el oferă câteva chei de lectură foarte precise pentru a înţelege care a fost mişcarea gândirii occidentale în ultimele secole şi mai ales care a fost atitudinea speranţei creştine în faţa ei. De fapt în cadrul speranţei, mai mult decât în cel al credinţei, ies în evidenţă diferitele maniere de a înţelege omul, lumea şi, în perspectiva religioasă, pe însuşi Dumnezeu. În fond, întrebarea la care se vrea să se răspundă o găsim la nr. 10: "Credinţa creştină este şi pentru noi astăzi o speranţă care transformă şi susţine viaţa noastră?". Este limbajul creştin numai "informativ" sau şi, mai ales, "performativ"? Adică, transformă viaţa noastră? În această perspectivă de teologie fundamentală găsim multe elemente din Introducere în creştinism, îndeosebi din prima sa parte. Mă gândesc, de exemplu, la concepţia despre adevăr, "Verum quia faciendum", şi la întrebările, care se pun aici, cu privire la verificarea credinţei, raportul viitor-speranţă, angajarea pentru a transforma realitatea. Papa nu face o reflecţie sistematică despre speranţă, ci mai degrabă face o teologie sistematică în optica speranţei: şi asta evocă o muncă analoagă, dar în fond diferită în conţinuturi şi în metodă, faţă de cea a colegului său evanghelic din Tübingen citat mai înainte. Fără îndoială, enciclica Sfântului Părinte, prin natura ei, nu are pretenţiile ştiinţifice ale lui Moltmann în Teologia speranţei, dar, în scurtimea sa, mi se pare mai clară şi sistematică.

Dacă vrem să menţionăm, chiar foarte pe scurt, câteva aspecte ale acestei teologii sistematice în orizontul speranţei, putem spune: Dumnezeul în care credem este acea realitate personală, "Raţiune, voinţă, iubire", pe care noi n-am creat-o, dar care ne-a creat pe noi, şi care permite să avem, dincolo de "micile speranţe", o speranţă radicală chiar şi după moarte, în aşa fel încât "cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, chiar dacă poate avea multiple speranţe, în fond este fără speranţă". Nici judecata nu este izvor de ameninţare sau spaimă, ci de speranţă, şi nu în manieră individuală, ci comunitară şi universală; raportul indisolubil, în Dumnezeu, între dreptate şi har, care ne permite, folosind titlul unei cărţi a lui Hans Urs von Balthasar, "să sperăm pentru toţi", dar fără a minimaliza valoarea de acte şi decizii din această viaţă. Purgatoriul nu ca un loc sau timp, ci ca întâlnirea (care poate fi de "o clipă") cu Domnul Isus, foc de iubire care arde, purifică şi umple cu aceeaşi iubire. Rugăciunea pentru răposaţii noştri: niciodată nu devine inutilă! În această privinţă, nu pot omite un text foarte frumos din Fraţii Karamazov de Dostoievski, şi datorită sintoniei sale cu gândirea papei: "Aminteşte-ţi şi de asta: în fiecare zi, ba chiar, de fiecare dată când poţi, repetă înlăuntrul tău: «Doamne, ai milă de toţi cei care astăzi au apărut în faţa Ta». Pentru că în fiecare oră, în fiecare clipă, mii de oameni îşi încheie viaţa pe acest pământ şi sufletele lor se prezintă în faţa Domnului. Şi câţi oameni părăsesc pământul în singurătate totală, fără ca nimeni să ştie, trişti şi neliniştiţi, pentru că nimeni nu-i plânge şi nimeni nu ştie nici măcar că au trăit! Atunci, poate că de la capătul celălalt al pământului se înalţă în acel moment rugăciunea ta către Domnul pentru pacea aceluia care moare, deşi tu nu l-ai cunoscut deloc, nici el nu te-a cunoscut pe tine. Cum se va emoţiona sufletul lui atunci când va simţi, în clipa în care va ajunge în faţa lui Dumnezeu plin de teamă, că se roagă cineva şi pentru el, că pe pământ a rămas o fiinţă umană care îl iubeşte şi pe el. Şi Dumnezeu va fi milostiv cu amândoi; pentru că, dacă tu ai avut atâta milă faţă de acel om, cu cât mai multă milă va avea el, care este infinit mai milostiv şi mai iubitor decât tine! Şi îl va ierta din iubire faţă de tine".

Dacă la început am vorbit despre raportul speranţei cu credinţa, acum găsim împlinirea ei deplină în iubire. "Numai iubirea este vrednică de speranţă" scria Urs von Balthasar; speranţa îşi găseşte obiectul său "vrednic" numai dacă se speră în iubire; mai mult, în Iubirea cu majusculă, care este Dumnezeul lui Isus Cristos. "Această mare speranţă poate fi numai Dumnezeu" citim în enciclică, "dar acel Dumnezeu care are un chip uman şi care ne-a iubit până la sfârşit (...). Şi iubirea lui este pentru noi garanţia că există ceea ce doar în mod vag intuim şi, totuşi, aşteptăm în interiorul nostru: viaţa care este într-adevăr viaţă". Dar este prezentă şi direcţia inversă: acolo unde iubirea este subiectul speranţei. Aici putem să-l amintim pe sfântul Paul: "Iubirea toate le speră" (1Cor 13,7) şi adaugă Søren Kierkegaard: "... şi de aceea niciodată nu rămâne de ruşine": şi explică asta în manieră extraordinară în paginile celei mai importante opere a lui, Actele iubirii. Îndeosebi, papa prezintă această dimensiune în raportul cu ceilalţi: cine iubeşte este unicul care poate spera pentru alţii, pentru toţi.

Iubirea învaţă şi exercită speranţa sa în diferite "locuri", cum le numeşte Sfântul Părinte: rugăciunea, acţiunea şi suferinţa, care permit celui care crede-speră-iubeşte să trăiască anumite atitudini tipice: con-solarea (cel care crede nu se simte niciodată singur şi încearcă să facă în aşa fel încât nimeni să nu se simtă aşa); vulnerabilitatea şi com-pasiunea.

(L'Osservatore Romano, 23-24 mai 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.