Reflecţie: Spe salvi şi caracterul public al credinţei

Speranţa creştină schimbă prezentul

De Giampaolo Crepaldi, secretar al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii

Enciclica Spe salvi a lui Benedict al XVI-lea are o valoare fundamentală pentru doctrina socială a Bisericii, deoarece arată că problema socială este problemă a lui "Dumnezeu în lume" (nr. 5) şi constă mai ales în lipsa de speranţă. Dacă în Deus caritas est Benedict al XVI-lea afirma că doctrina socială a Bisericii este la răscrucea dintre credinţă şi raţiune (nr. 28), este factor de purificare a raţiunii, în Spe salvi el lasă să se înţeleagă că doctrina socială este instrument cu care speranţa creştină purifică speranţele umane. Pe speranţa creştină se întemeiază prezenţa publică a creştinismului, lărgirea raţiunii şi confirmarea libertăţii omului. În acest sens ea exprimă o dimensiune fundamentală a doctrinei sociale a Bisericii.

Doctrina socială conţine şi o mare revendicare a caracterului public al credinţei creştine, a statutului său de cetăţenie şi chiar a indispensabilităţii creştinismului pentru construirea societăţii după dreptate şi pace. Spe salvi indică motivul ultim pe care se întemeiază rolul public al creştinismului şi imposibilitatea de a reduce credinţa în Isus Cristos la o chestiune privată. Speranţa creştină schimbă prezentul: "Numai atunci când viitorul este sigur ca realitate pozitivă, devine posibil de trăit şi prezentul" (nr. 2). Dacă credinţa este înţeleasă ca sentiment subiectiv şi iraţional, atunci şi speranţa, prin urmare, este lipsită de fundament real. Dar nici credinţa şi nici speranţa creştină nu sunt ceva de felul acesta. Spe salvi ne aminteşte că înainte de creştinism asemenea forme de credinţă şi de speranţă existau deja şi că oamenii încredinţau puterii discreţionare a zeilor bizari şi certăreţi exigenţele şi aşteptările lor la fel de arbitrare. Numai în întâlnirea cu un Dumnezeu personal, care este adevăr şi iubire, speranţa devine vrednică de încredere şi sigură; deci ea se reduce, în esenţă, la credinţă, pe care o face prezentă, concretă, şi capabilă să schimbe viaţa.

Speranţa creştină nu schimbă prezentul numai pentru fiecare credincios, în sens individualist. De fapt ea este o realitate comunitară. La Regensburg, Benedict al XVI-lea a spus: "Cine crede nu este niciodată singur". În Spe salvi el învaţă că acela care speră nu este niciodată singur. În acest sens, papa, între altele, indică în mod insistent experienţa cardinalului Van Thuân (nr. 32; 34): în rugăciunea de credinţă speranţa devine prezentă şi reală, devine comunitară şi devine mereu şi o "speranţă activă" (nr. 34).

Însă, în modernitate s-au dezvoltat ideologii care au pretins să absoarbă în ele însele toată semnificaţia istorică şi politică a speranţei creştine şi au încercat să o izoleze în privat, decretându-i astfel caracterul "irelevant" (nr. 27). Pentru aceasta speranţa creştină este legată de problema lui "Dumnezeu în lume". Lumea care elimină speranţa creştină din spaţiul public îl elimină pe Dumnezeu din lume şi rămâne lipsită de speranţă pentru că "o lume fără Dumnezeu este o lume fără speranţă" (nr. 44). Succesiunea acestor treceri dramatice este ritmată de Benedict al XVI-lea pe urma unui text scurt dar intens al lui Emmanuel Kant. El separa clar raţiunea de credinţă, restrângând raţiunea numai la domeniul fenomenelor, adică numai la ştiinţă. Kant împiedica raţiunea să alimenteze credinţa şi credinţa să purifice raţiunea. În Kant credinţa capătă o dimensiune absolut subiectivă, nu poate fi argumentată şi poate avea caracter public dacă se reduce la religie naturală, la etică raţională: Kant izolează credinţa în subiectivitate deoarece simpla etică raţională proprie religiei naturale este suficientă pentru a organiza lumea. Dacă ar fi aşa, creştinismul ar fi poate util dar nu indispensabil, aşa cum pretinde el că este afirmând că "o lume fără Dumnezeu este o lume fără speranţă" (nr. 44).

Dacă etica raţională ar fi suficientă sieşi, aşa cum voia Kant, toate domeniile sociale şi-ar dezvălui singure propriul sens deplin şi ar putea garanta singure realizarea lor. Însă în textul citat în Spe salvi de către Benedict al XVI-lea (nr. 19) filozoful german presupune şi o altă posibilitate, foarte diferită: şi dacă simpla religie naturală nu ar fi suficientă sieşi? Dacă lucrurile ar putea fi deviate de la natura lor şi să ajungă într-o situaţie perversă şi împotriva naturii? Natura este suficientă să garanteze rezultatul natural al lucrurilor? Romano Guardini şi-a pus aceeaşi problemă şi a răspuns negativ: "Nu există o lume pur profană, şi atunci când o voinţă încăpăţânată reuşeşte să creeze un ceva care să-i semene, acel ceva nu funcţionează. Este un artificiu fără forţă interioară. (...) Fără element religios viaţa devine ca un motor care nu mai are ulei". O natură şi o raţiune pure nu există decât ca teză acritică - deci nici naturală nici raţională - a ideologiilor moderne. Însăşi valorile trezite de creştinism, dar apoi devenite autonome de el, nu pot subzista fără el: "Cunoaşterea persoanei este legată de credinţa creştină. Persoana poate fi afirmată şi cultivată pentru câtva timp şi atunci când această credinţă s-a stins, dar apoi treptat aceste lucruri se pierd".

Aceasta este problema lui "Dumnezeu în lume": fără o continuă purificare, natura umană se pierde din vedere pe sine însăşi, ba chiar, pentru a fi mai categorici, nici măcar nu se poate cunoaşte. Tema purificării leagă strâns primele două enciclice ale lui Benedict al XVI-lea. În Deus caritas est el a spus că credinţa purifică raţiunea şi caritatea purifică dreptatea. În Spe salvi el arată că speranţa creştină purifică speranţele umane.

Purificarea nu este ceva care se adaugă într-un al doilea moment. Nu există erosul şi apoi agape, nu există raţiunea şi apoi credinţa, nu există dreptatea şi apoi caritatea, nu există speranţele umane şi apoi cea creştină. Nu există omul în afară planului mântuitor al lui Dumnezeu, chiar dacă el - omul - nu ştie asta. Această conştiinţă dă Bisericii cetăţenie publică. Dimensiunea realităţii de dincolo, adică dimensiunea purificatoare, este prezentă încă de la început şi este esenţială pentru însăşi constituirea celorlalte dimensiuni. Dacă nu ar fi aşa, creştinismul ar fi "irelevant". Iată de ce adevărata laicitate constă în a accepta ca necesară prezenţa publică a realităţii de dincolo. Nu indiferent orice realitate de dincolo, ci aceea "cu faţă umană".

Cât priveşte doctrina socială a Bisericii, Deus caritas est afirmă că ea se plasează exact în punctul de întâlnire dintre credinţă şi raţiune, adică acolo unde credinţa purifică raţiunea. Mă întreb: putem spune şi că doctrina socială se plasează acolo unde speranţa purifică speranţele? Cred, cu Spe salvi, că putem răspunde afirmativ. Speranţele de dreptate şi de pace, de o muncă nedesfigurată de exploatare şi compatibilă cu viaţa familiară; speranţele de relaţii bărbat-femeie, trup-suflet, individ şi societate marcate de adevăr găsesc în doctrina socială o purificare, o lumină care ne face să înţelegem mai bine în ce constau aceste realităţi şi astfel ele se revelează a fi providenţa milostivă a lui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare.

Însă, în ce constă raportul specific dintre lărgirea speranţei şi lărgirea raţiunii? Spe salvi ne spune asta atunci când afirmă că raţiunea umană poate să arate voinţei drumul numai dacă priveşte dincolo de ea însăşi (nr. 23). Speranţa deschide raţiunii spaţiul de dincolo, parafrazând Fides et ratio putem spune că o invită să ne se oprească niciodată. Închiderea speranţei provoacă închiderea raţiunii, cu pretenţia ulterioară de a da trup speranţelor umane fără speranţa creştină: "Dacă nu putem spera mai mult decât se poate obţine din când în când şi decât ne oferă sperabil autorităţile politice şi economice, viaţa noastră ajunge foarte repede să fie lipsită de speranţă" (nr. 35). Numai lărgind speranţa putem lărgi şi raţiunea, pentru că acest lucru ne pune în contact cu darul şi eliberează raţiunea de limitele experimentului cantitativ şi voinţa de limitele dorinţei. Numai lărgind speranţa vom fi în măsură să urmărim dreptatea pentru că "o lume care trebuie să-şi creeze de la sine dreptatea sa este o lume fără speranţă" (nr. 42).

(L'Osservatore Romano, 2-3 mai 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.