Reflecţie: În liturgie se celebrează minunăţia milostivirii lui Dumnezeu

Liturgia sacră celebrează milostivirea divină: aceasta este tema în centrul reflecţiei propusă la ultimul congres mondial despre milostivirea divină de card. Francis Arinze, prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor. În continuare publicăm mari pasaje din ea.

Misterul profund şi mângâietor al milostivirii lui Dumnezeu impregnează cultul public al Bisericii. Liturgia celebrează, pagină după pagină, minunăţiile iubirii divine care se revelează îndeosebi ca milostivire. Chiar se poate afirma că istoria mântuirii este istoria manifestării milostivirii iubitoare a lui Dumnezeu. (...) După păcatul strămoşesc, când omul nu a ascultat de Dumnezeu şi a pierdut prietenia sa, Dumnezeu nu l-a părăsit în puterea morţii. Încă o dată i-a oferit o alianţă şi prin intermediul profeţilor l-a învăţat să spere în mântuire (cf. Liturghierul roman: Rugăciunea euharistică IV). Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât, la împlinirea timpurilor, l-a dat "pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). "Dumnezeu, fiind bogat în îndurare", spune sfântul Paul efesenilor "pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos" (Ef 2,4-5).

Slujitorul lui Dumnezeu, papa Ioan Paul al II-lea, a fost un mare apostol al milostivirii divine. În anul 1980, la începutul pontificatului său, a dăruit Bisericii şi lumii enciclica Dives in misericordia. A beatificat-o şi a canonizat-o pe sfânta Faustina Kowalska, sufletul ales de Cristos pentru a răspândi devoţiunea faţă de marele său mister. În timpul marelui jubileu al anului 2000, papa Ioan Paul al II-lea a creat o nouă parohie la Roma cu titlul sugestiv de "Dumnezeu, Tată Milostiv", pentru a rezuma în puţine cuvinte semnificaţia acelui extraordinar eveniment spiritual. Referindu-se la papa Ioan Paul al II-lea, la 15 aprilie 2007, Duminica Milostivirii, papa Benedict al XVI-lea a afirmat în mod fericit: "În cuvântul «milostivire» el găsea rezumat şi interpretat din nou pentru timpul nostru întregul mister al Răscumpărării" (Omilia din 15 aprilie 2007, L'Osservatore romano, 17-18 aprilie 2007, pag. 10).

Liturgia intermediar al milostivirii divine

Îndeosebi prin liturgia sacră venim în contact cu milostivirea divină. Isus Cristos, manifestare a iubirii mântuitoare şi milostive a lui Dumnezeu faţă de toată omenirea, unic şi singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. 1Tim 2,5), a înfăptuit opera răscumpărării noastre. A adus glorie desăvârşită lui Dumnezeu. A instituit Biserica sa şi i-a încredinţat predicarea evangheliei sale şi celebrarea misterelor sale mântuitoare. Isus este mereu prezent în Biserică, îndeosebi în celebrările sale liturgice. Este prezent în adunarea liturgică ce se roagă. Este prezent în cuvântul lui Dumnezeu proclamat în liturgie. Este prezent în sacramente prin intermediul puterii sale. Este prezent în jertfa Liturghiei nu numai în persoana celebrantului, dar mai ales în speciile euharistice. Deci în liturgia sacră, cultul public este exercitat de trupul mistic al lui Cristos, adică de capul şi de mădularele sale (cf. Sacrosanctum Concilium, 7).

Liturgia este canalul principal prin care primim milostivirea şi harul lui Dumnezeu. "Aşadar, prin liturgie, şi în special prin Euharistie, se revarsă în noi, ca dintr-un izvor, harul şi se dobândeşte cu maximum de eficacitate acea sfinţire a oamenilor şi preamărire a lui Dumnezeu în Cristos spre care se îndreaptă, ca spre scopul lor, toate celelalte acţiuni ale Bisericii" (Sacrosanctum Concilium, 10). În liturgie, Dumnezeu ne hrăneşte cu cuvântul său, iertarea sa, milostivirea şi viaţa sa.

În liturgia sacră, fiecare moment este sacru. Fiecare moment aparţine lui Dumnezeu, dar săptămâna în care Biserica celebrează evenimentul central al răscumpărării noastre este sacră în mod deosebit. O numim Săptămâna Sfântă. Este săptămâna în care Biserica celebrează misterul pascal al pătimirii lui Cristos, moartea lui, învierea lui din morţi şi glorioasa lui înălţare la cer, acolo unde "murind a învins moartea noastră şi înviind ne-a redobândit viaţa" (cf. Liturghierul roman, Praefatio pascalis). Este culmea manifestării iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu. "Din coasta lui Cristos dormind pe cruce, s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici" (Sacrosanctum Concilium, 5). Noua alianţă este pecetluită în sângele lui Cristos.

Prin Botez suntem introduşi în misterul milostivirii lui Dumnezeu. Îl celebrăm în sacramente, îndeosebi în sfânta Euharistie. Celebrăm şi lăudăm milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu în liturgia orelor sau rugăciunea Bisericii pentru diferitele ore ale zilei.

Asta explică de ce răstignitul ocupă un loc central în biserici, pe altare şi în alte locuri de cult public al Bisericii. Din crucea Domnului izvorăsc sacramentele misterului pascal (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1182). Isus care suferă şi moare pe cruce este o manifestare vizibilă şi puternică a milostivirii iubitoare a lui Dumnezeu faţă de toată omenirea. Dumnezeu "nu l-a cruţat pe propriul său fiu, ci l-a dat pentru noi toţi" (Rom 8,32).

Milostivirea divină şi sacramentele

Deşi în aceste reflecţii s-au menţionat cele şapte sacramente ca daruri ale milostivirii lui Dumnezeu, acum este necesar să examinăm pe fiecare dintre ele. Sunt sacramente de răscumpărare (cf. Liturghierul roman: Liturghia votivă a Milostivirii Divine, ofertoriu). Sunt cele mai mari torente prin care au ajuns la noi harurile pe care răscumpărătorul nostru le-a procurat pentru noi. Sunt sacramente de credinţă pentru că nu numai că o presupun, dar prin cuvinte şi obiecte o hrănesc, o întăresc şi o exprimă (cf. Sacrosanctum Concilium, 59; Catehismul Bisericii Catolice, 1123).

Botezul cufundă persoanele în misterul pascal al lui Cristos: ele mor cu Cristos, sunt înmormântate cu el şi învie cu el. Primesc spiritul de adopţie ca fii ai lui Dumnezeu prin care strigă: Abba, Tată. Sunt încorporate şi în Biserică în calitate de membri ai săi şi obţin capacitatea de a participa la cultul creştin. Sfântul Petru le vorbeşte despre demnitatea pe care o au şi despre milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o: "Voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină" (1Pt 2,9).

La Mir creştinii îl primesc pe Duhul Sfânt ca plinătate a Botezului şi perfecţionare a harului lor baptismal. Devin mai perfect legaţi de Biserică şi sunt îmbogăţiţi de forţa specială a Duhului Sfânt. Ca autentici martori ai lui Cristos, "au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos" (Lumen gentium, 11; Catehismul Bisericii Catolice, 1285).

Sacrificiul euharistic, izvor şi culme a întregii vieţi creştine, este oferirea lui Cristos, trup şi suflet, lui Dumnezeu Tatăl în adoraţie, în aducere de mulţumire, în ispăşire şi în implorare pentru milostivire şi har. "Acesta este sângele meu al alianţei" afirmă Isus "vărsat pentru mulţi, spre iertarea păcatelor" (Mt 26,28). Faptul că Isus ne hrăneşte cu trupul său şi rămâne cu noi în tabernacol este semn al iubirii sale şi al milostivirii sale.

Sacramentul Pocăinţei ne oferă iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu pentru ofensele pe care le-am adus lui. În acelaşi timp, păcătoşii se reconciliază cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care cooperează la convertirea lor cu caritatea, cu exemplul şi cu rugăciunea (Lumen gentium, 11). Isus a afirmat deja: "Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mc 2,17; cf. 1Tim 1,15). "Va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos convertit" (Lc 15,7). Isus a şocat autorităţile religioase din Israel identificând propria atitudine milostivă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu faţă de ei (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 589). Parabola fiului risipitor, numită mai bine a tatălui milostiv, arată procesul de convertire şi de căinţă şi profunzimea milostivirii şi a iubirii lui Dumnezeu (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1439). Desigur, sacramentul Pocăinţei cere convertire şi căinţă ca precondiţii pentru milostivirea lui Dumnezeu: "Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nedreptate" (1In 1,8-9).

În sacramentul Ungerii bolnavilor, Biserica îi recomandă pe bolnavi Domnului care suferă şi este glorificat şi-i îndeamnă să se unească la pătimirea şi la moartea lui Cristos. Credincioşii consacraţi de ordinele sacre sunt numiţi să administreze iubirea şi milostivirea divină poporului lui Dumnezeu prin cuvinte şi prin acţiuni.

Soţii creştini, cu sacramentul Căsătoriei, primesc harul de a se ajuta să obţină sfinţenia şi să-şi educe copiii în teama reverenţioasă faţă de Dumnezeu.

Deci fiecare dintre cele şapte sacramente este, în felul său, un instrument puternic în opera mântuirii, în iubirea şi în milostivirea lui Dumnezeu şi în chemarea de a fi desăvârşiţi aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit (cf. Mt 5,48). Fie ca preafericita Fecioară Maria, mama milostivirii, să ne dobândească harul de a celebra, a iubi şi a trăi bogăţiile milostivirii divine aşa cum este exprimată în cultul public al Bisericii.

(După L'Osservatore romano, 31 mai 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.