Predica papei "in coena Domini"

Iubiţi fraţi şi surori,

Sfântul Ioan începe relatarea sa despre faptul că Isus a spălat picioarele discipolilor săi cu un limbaj deosebit de solemn, aproape liturgic. "Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (13,1). A sosit "ceasul" lui Isus, spre care activitatea lui era îndreptată încă de la început. Ceea ce constituie conţinutul acestui ceas, Ioan îl descrie cu două cuvinte: trecere (metabainein, metabasis) şi agape - iubire. Cele două cuvinte se explică reciproc; ambele descriu împreună Paştele lui Isus: crucea şi învierea, răstignirea ca înălţare, ca "trecere" la gloria lui Dumnezeu, ca o "trecere" din lume la Tatăl. Nu este ca şi cum Isus, după o scurtă vizită în lume, acum pur şi simplu ar pleca şi s-ar întoarce la Tatăl. Trecerea este o transformare. El poartă cu sine trupul său, fiinţa sa ca om. Pe cruce, în dăruirea de sine, el este amestecat şi transformat într-un mod nou de a fi, în acel ceas este mereu cu Tatăl şi în acelaşi timp cu oamenii. Transformă crucea, actul uciderii, într-un act de dăruire, de iubire până la sfârşit. Cu această expresie "până la sfârşit" Ioan face trimitere cu anticipaţie la ultimul cuvânt al lui Isus pe cruce: totul este dus la capăt, "s-a împlinit" (19,30). Prin iubirea sa crucea devine metabasis, transformare a faptului de a fi om în faptul de a fi părtaş de gloria lui Dumnezeu. În această transformare el ne implică pe noi toţi, trăgându-ne în forţa transformatoare a iubirii sale până acolo încât, în faptul de a fi cu el, viaţa noastră devine "trecere", transformare. Astfel primim răscumpărarea - faptul de a fi părtaşi de iubire veşnică, o condiţie spre care tindem cu întreaga noastră existenţă.

Acest proces esenţial al ceasului lui Isus este reprezentat în spălarea picioarelor într-un fel de act simbolic profetic. În ea Isus evidenţiază cu un gest concret tocmai ceea ce marele imn cristologic din Scrisoarea către Filipeni descrie ca şi conţinut al misterului lui Cristos. Isus îşi lasă haina gloriei sale, se încinge cu "ştergarul" omenirii şi devine sclav. Spală picioarele murdare ale discipolilor şi astfel îi face capabili să poată merge la ospăţul divin la care el îi invită. În locul purificărilor culturale şi externe, care purifică omul în mod ritual, lăsându-l totuşi aşa cum este, vine baia cea nouă: El ne face curaţi prin cuvântul său şi pentru iubirea sa, prin dăruirea de el însuşi. "Voi sunteţi deja curaţi prin cuvântul pe care vi l-am vestit", va spune discipolilor în cuvântarea despre viţă (In 15,3). Mereu din nou ne spală cu cuvântul său. Da, dacă primim cuvintele lui Isus în atitudine de meditaţie, de rugăciune şi de credinţă, ele dezvoltă în noi forţa lor purificatoare. Zi după zi suntem acoperiţi de murdărie multiformă, de cuvinte goale, de prejudecăţi, de înţelepciune redusă şi alterată; o multiplă semifalsitate sau falsitate deschisă se infiltrează încontinuu în interiorul nostru. Toate acestea întunecă şi contaminează sufletul nostru, ne ameninţă cu incapacitatea pentru adevăr şi pentru bine. Dacă primim cuvintele lui Isus cu inima atentă, ele se revelează adevărate spălări, purificări ale sufletului, ale omului interior. La aceasta ne invită Evanghelia spălării picioarelor: să ne lăsăm mereu din nou spălaţi de această apă curată, să ne lăsăm făcuţi capabili de împărtăşanie de ospăţ cu Dumnezeu şi cu fraţii. Însă din coasta lui Isus, după lovitura de suliţă a soldatului, a ieşit nu numai apă, ci şi sânge (In 19,34; cf. In 5,6.8). Isus nu numai a vorbit, nu ne-a lăsat numai cuvinte. El se dăruieşte pe sine însuşi. Ne spală cu puterea sacră a sângelui său, adică prin dăruirea sa "până la sfârşit", până la Cruce. Cuvântul său este mai mult decât o simplă vorbire; este carne şi sânge "pentru viaţa lumii" (In 6,51). În sfintele sacramente, Domnul îngenunchează din nou în faţa noastră şi ne purifică. Să-l rugăm, pentru ca din baia sacră a iubirii sale să fim mai profund pătrunşi şi astfel să fim cu adevărat purificaţi!

Dacă ascultăm evanghelia cu atenţie, putem observa în evenimentul spălării picioarelor două aspecte diferite. Spălarea pe care Isus o dăruieşte discipolilor săi este înainte de toate pur şi simplu acţiunea sa - darul purităţii, al "capacităţii pentru Dumnezeu" oferit lor. Însă darul devine apoi un model, misiunea de a face acelaşi lucru unii pentru alţii. Sfinţii Părinţi au calificat aceste două aspecte ale spălării picioarelor cu cuvintele sacramentum şi exemplum. Sacramentum înseamnă în acest context nu unul din cele şapte sacramente, ci misterul lui Cristos în ansamblul său, de la întrupare până la cruce şi la înviere: acest ansamblu devine forţa vindecătoare şi sfinţitoare, forţa transformatoare pentru oameni, devine metabasis a noastră, transformarea noastră într-o nouă formă de a fi, în deschiderea pentru Dumnezeu şi în comuniune cu el. dar această nouă fiinţă pe care el, fără meritul nostru, pur şi simplu ne-o dăruieşte trebuie să se transforme apoi în noi în dinamica unei vieţi noi. Ansamblul de dar şi exemplu, pe care-l găsim în pericopa spălării picioarelor, este caracteristic pentru natura creştinismului în general. Creştinismul, în raport cu moralismul, este mai mult şi un lucru diferit. La început nu sunt faptele noastre, capacitatea noastră morală. Creştinismul este înainte de toate dar: Dumnezeu ni se dăruieşte - nu dă ceva, ci pe sine însuşi. Şi asta se întâmplă nu numai la începutul, în momentul convertirii noastre. El rămâne încontinuu cel care dăruieşte. Mereu din nou ne oferă darurile sale. Mereu ne precede. Pentru aceasta actul central al faptului de a fi creştini este Euharistia: recunoştinţa pentru că am fost gratificaţi, bucuria pentru viaţa nouă pe care el ne-o dă.

Cu aceasta, totuşi, nu rămânem destinatari pasivi ai bunătăţii divine. Dumnezeu ne gratifică ca partner personali şi vii. Iubirea dăruită este dinamica faptului de "a iubi împreună", vrea să fie în noi viaţă nouă pornind de la Dumnezeu. Astfel înţelegem cuvântul pe care Isus, la sfârşitul relatării spălării picioarelor, îl spune discipolilor şi nouă tuturor: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul" (In 13,34). "Porunca nouă" nu constă într-o normă nouă şi dificilă, care până atunci nu exista. Porunca nouă constă în a iubi împreună cu Acela care ne-a iubit cel dintâi. Aşa trebuie să înţelegem şi Predica de pe munte. Ea nu înseamnă că Isus a dat atunci precepte noi, care reprezentau exigenţe ale unui umanism mai sublim decât cel precedent. Predica de pe munte este un drum de antrenare în întruchiparea cu sentimentele lui Cristos (cf. Fil 2,5), un drum de purificare interioară care ne conduce la o trăire împreună cu el. Lucrul nou este darul care ne introduce în mentalitatea lui Cristos. Dacă luăm în considerare asta, percepem cât de des cu viaţa noastră suntem departe de această noutate a Noului Testament; cât de puţin dăm omenirii exemplul iubirii în comuniune cu iubirea lui. Astfel rămânem datornici de dovada de credibilitate a adevărului creştin, care se demonstrează în iubire. Tocmai pentru aceasta vrem cu atât mai mult să-l rugăm pe Domnul să ne facă, prin purificarea lui, maturi pentru porunca nouă.

În Evanghelia spălării picioarelor colocviul lui Isus cu Petru prezintă încă un alt amănunt al practicii de viaţă creştină, spre care vrem până la urmă să ne îndreptăm atenţia. Într-un prim moment, Petru nu a voit să-l lase pe Domnul să-i spele picioarele: această răsturnare a ordinii, adică învăţătorul - Isus - să spele picioarele, stăpânul să asume slujirea sclavului, contrasta total cu teama sa reverenţioasă spre Isus, cu conceptul raportului dintre învăţător şi discipol pe care-l avea. "Nu-mi vei spăla niciodată picioarele", îi spune lui Isus cu pasionalitatea lui obişnuită (In 13,8). Este aceeaşi mentalitate care, după mărturisirea de credinţă în Isus, Fiul lui Dumnezeu, la Cezareea lui Filip, l-a făcut să i se opună, când a prezis respingerea şi crucea: "Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!", a declarat Petru în mod categoric (Mt 16,22). Conceptul său de Mesia comporta o imagine de maiestate, de măreţie divină. Trebuia să înveţe mereu din nou că măreţia lui Dumnezeu este diferită de ideea noastră de măreţie; că ea constă tocmai în a coborî, în umilinţa slujirii, în radicalitatea iubirii până la totala auto-despuiere. Şi noi trebuie să învăţăm asta mereu din nou, pentru că în mod sistematic dorim un Dumnezeu al succesului şi nu al Pătimirii; pentru că nu suntem în stare să ne dăm seama că păstorul vine ca miel care se dăruieşte şi astfel ne conduce la păşunea justă.

Atunci când Domnul îi spune lui Petru că fără spălarea picioarelor el nu ar fi putut să aibă parte cu el, Petru imediat cere cu zel ca să-i spele şi capul şi mâinile. După aceasta urmează cuvântul misterios al lui Isus: "Cine a făcut baie nu trebuie să-şi spele decât picioarele" (In 13,10). Isus face aluzie la o baie pe care discipolii, conform prescripţiilor rituale, o făcuseră deja; prin participare la ospăţ era necesară acum numai spălarea picioarelor. Dar cu siguranţă se ascunde în asta o semnificaţie mai profundă. La ce se face aluzie? Nu ştim cu certitudine. În orice caz să ţinem cont de faptul că spălarea picioarelor, conform sensului întregului capitol, nu indică un singur sacrament specific, ci sacramentum Christi în ansamblul său - slujirea sa de mântuire, coborârea lui până la cruce, iubirea lui până la sfârşit, care ne purifică şi ne face capabili de Dumnezeu. Totuşi, aici, cu distincţia dintre baie şi spălarea picioarelor mai devine perceptibilă o aluzie la viaţa în comunitatea discipolilor, la viaţa în comunitatea Bisericii - o aluzie pe care Ioan probabil că vrea în mod conştient s-o transmită comunităţii din timpul său. Aşadar pare clar că baia care ne purifică în mod definitiv şi nu trebuie să fie repetată este Botezul - faptul de a fi cufundaţi în moartea şi învierea lui Cristos, un fapt care schimbă viaţa noastră în mod profund, dându-ne o nouă identitate care rămâne, dacă nu o aruncăm aşa cum a făcut Iuda. Dar şi în rămânerea acestei noi identităţi, pentru comuniunea de ospăţ cu Isus avem nevoie de "spălarea picioarelor". Despre ce este vorba? Mi se pare că Prima Scrisoare a sfântului Ioan ne dă cheia pentru a înţelege. Acolo se citeşte: "Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate" (1,8 şi urm.). Avem nevoie de "spălarea picioarelor", de spălarea păcatelor de fiecare zi şi pentru aceasta avem nevoie de mărturisirea păcatelor. Cum s-a desfăşurat asta în mod precis în comunităţile lui Ioan, nu ştim. Însă direcţia indicată de cuvântul lui Isus adresat lui Petru este clar: pentru a fi capabili să participăm la comunitatea de ospăţ cu Isus Cristos trebuie să fim sinceri. Trebuie să recunoaştem că şi în identitatea noastră nouă de botezaţi păcătuim. Avem nevoie de spovadă aşa cum ea a luat formă în Sacramentul reconcilierii. În el Domnul ne spală mereu din nou picioarele murdare şi noi putem sta la masă cu el.

Însă astfel asumă o nouă semnificaţie şi cuvântul cu care Domnul lărgeşte sacramentum făcând din el exemplum, un dar, o slujire pentru frate: "Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora" (In 13,14). Trebuie să ne spălăm picioarele unii altora în slujirea zilnică reciprocă a iubirii. Dar trebuie să ne spălăm picioarele şi în sensul că mereu din nou să ne iertăm unii pe alţii. Datoria pe care Domnul ne-a iertat-o este mereu infinit mai mare decât toate datoriile pe care alţii pot să le aibă faţă de noi (cf. Mt 18,21-35). La aceasta ne îndeamnă Joia Sfântă: să nu lăsăm ca resentimentul faţă de alţii să devină în profunzime o înveninare a sufletului. Ne îndeamnă să purificăm încontinuu memoria noastră, iertându-ne reciproc din inimă, spălând picioarele unii altora, pentru a putea merge astfel la ospăţul lui Dumnezeu.

Joia Sfântă este o zi de recunoştinţă şi de bucurie pentru marele dar al iubirii până la sfârşit, pe care ni l-a făcut Domnul. Vrem să-l rugăm pe Domnul la această oră, pentru ca recunoştinţa şi bucuria să devină în noi forţa de a iubi împreună cu iubirea lui. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.