Predica papei Benedict al XVI-lea din Duminica Floriilor

Iubiţi fraţi şi surori,

An după an, textul evanghelic din Duminica Floriilor ne relatează intrarea lui Isus în Ierusalim. Împreună cu discipolii săi şi cu un grup crescând de pelerini, el urcase de pe câmpia Galileii la Cetatea Sfântă. Ca nişte trepte ale acestei urcări, evangheliştii ne-au transmis trei vestiri ale lui Isus referitoare la pătimirea sa, făcând aluzie cu aceasta în acelaşi timp la urcarea interioară care se făcea în acest pelerinaj. Isus este în drum spre templu - spre locul unde, aşa cum spune Cartea Deuteronomului, Dumnezeu a voit "să-şi stabilească sediul" numelui său (cf. 12,11; 14,23). Dumnezeu care a creat cerul şi pământul şi-a dat un nume, a devenit invocabil, mai mult, a devenit aproape tangibil din partea oamenilor. Nici un loc nu-l poate ţine şi totuşi, sau tocmai pentru aceasta, el însuşi îşi dă un loc şi un nume, pentru ca el personal, Dumnezeul adevărat, să poată fi venerat acolo ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Din relatarea despre Isus la vârsta de 12 ani ştim că el a iubit templul ca şi casă a Tatălui său, ca şi casa lui paternă. Acum vine din nou la acest templu, însă parcursul merge mai departe: ultima ţintă a urcării sale este crucea. Este urcarea pe care Scrisoarea către Evrei o descrie ca urcare spre cortul care nu e făcut de mâna omului, până în faţa lui Dumnezeu. Urcarea până în faţa lui Dumnezeu trece prin cruce. Este urcarea spre "iubirea până la sfârşit" (cf. In 13,1), care este adevăratul munte al lui Dumnezeu, locul definitiv al contactului dintre Dumnezeu şi om.

În timpul intrării în Ierusalim, lumea îi aduce omagiu lui Isus ca fiu al lui David cu cuvintele din Psalmul 118 [117] al pelerinilor: "Osana! Fiul lui David! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Osana în înaltul cerurilor!" (Mt 21,9). Apoi el ajunge la templu. Dar acolo unde trebuia să fie spaţiul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, el găseşte vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani care ocupă cu afacerile lor locul de rugăciune. Desigur, animalele care se vindeau acolo erau destinate jertfelor care trebuiau aduse în templu. Şi pentru că în templu nu se puteau folosi monedele pe care erau reprezentaţi împăraţii romani care erau în contrast cu Dumnezeul cel adevărat, trebuiau schimbate în monede care nu aveau imagini idolatrice. Dar toate acestea se puteau desfăşura în altă parte: spaţiul unde aveau loc acestea trebuia să fie, conform destinaţiei lor, atriul păgânilor. De fapt, Dumnezeul lui Israel era întocmai unicul Dumnezeu al tuturor popoarelor. Şi chiar dacă păgânii nu intrau, ca să spunem aşa, în interiorul revelaţiei, totuşi puteau, în atriul credinţei, să se asocieze la rugăciunea către unicul Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul tuturor oamenilor, era mereu în aşteptarea şi a rugăciunii lor, a căutării lor, a invocaţiei lor. Acum, însă, acolo dominau afacerile - afaceri legalizate de autoritatea competentă care, la rândul său, era părtaşă de câştigul vânzătorilor. Vânzătorii acţionau în mod corect conform orânduielii în vigoare, însă orânduiala însăşi era coruptă. "Aviditatea este idolatrie", spune Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni (cf. 3,5). Această idolatrie o întâlneşte Isus şi în faţa ei îl citează pe Isaia: "Casa mea se va numi casă de rugăciune" (Mt 21,3; cf. Is 56,7) şi pe Ieremia: "Voi însă o faceţi peştera tâlharilor" (Mt 21,13; cf. Ier 7,11). Împotriva ordinii interpretată rău, Isus, cu gestul său profetic, apără ordinea adevărată care se găseşte în Lege şi în Profeţi.

Toate acestea trebuie să ne facă şi pe noi creştinii să gândim astăzi: este credinţa noastră suficient de curată şi deschisă, aşa încât pornind de la ea şi "păgânii", persoanele care astăzi sunt în căutare şi au întrebările lor, să poată intui lumina unicului Dumnezeu, să se asocieze în atriile credinţei la rugăciunea noastră şi cu întrebările lor să devină probabil şi ei adoratori? Conştiinţa că aviditatea este idolatrie ajunge şi la inima noastră şi la practica noastră de viaţă? Oare nu lăsăm în diferite moduri să intre idolii şi în lumea credinţei noastre? Suntem dispuşi să ne lăsăm purificaţi mereu din nou de către Domnul, permiţându-i să alunge din noi şi din Biserică tot ceea ce i se împotriveşte?

Însă, în purificarea templului este vorba mai mult decât de lupta împotriva abuzurilor. Este preconizată o nouă oră a istoriei. Acum începe ceea ce Isus i-a vestit femeii samaritene cu privire la întrebarea ei despre adevărata adoraţie: "Însă vine ceasul - şi chiar acum este - când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută" (In 4,23). S-a terminat timpul în care erau jertfite animale lui Dumnezeu. Deja din totdeauna jertfele de animale au fost o înlocuire sărmană, un gest de nostalgie după adevăratul mod de a-l adora pe Dumnezeu. Scrisoarea către Evrei, cu privire la viaţa şi la activitatea lui Isus a pus ca moto o frază din Psalmul 40 [39]: "Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup" (Ev 10,5). În locul jertfelor sângeroase şi al ofrandelor de mâncăruri vine trupul lui Cristos, vine el însuşi. Numai "iubirea până la sfârşit", numai iubirea care pentru oameni se dăruieşte total lui Dumnezeu, este adevăratul cult, adevăratul sacrificiu. A adora în duh şi adevăr înseamnă a adora în comuniunea cu acela care este adevărul; a adora în comuniune cu Trupul său, în care Duhul Sfânt ne adună.

Evangheliştii ne relatează că, în procesul împotriva lui Isus, s-au prezentat martori falşi şi au afirmat că Isus a spus: "Pot să distrug templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l reconstruiesc" (Mt 26,61). În faţa lui Cristos care atârna pe cruce câţiva batjocoritori fac referinţă la acelaşi cuvânt, strigând: "Tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi!" (Mt 27,40). Versiunea corectă a cuvântului, aşa cum a ieşit din gura lui Isus însuşi, ne-a transmis-o Ioan în relatarea purificării templului. În faţa cererii unui semn cu care Isus trebuia să se legitimeze pentru o astfel de acţiune, Domnul a răspuns: "Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica" (In 2,18 şi urm.). Ioan adaugă că, gândindu-se din nou la acel eveniment după înviere, discipolii au înţeles că Isus a vorbit despre templul trupului său (cf. 2,21 şi urm.). Nu Isus distruge templul; el este abandonat distrugerii de atitudinea celor care, din loc de întâlnire a tuturor popoarelor cu Dumnezeu, l-au transformat într-o "peşteră de tâlhari", într-un loc al afacerilor lor. Dar, ca întotdeauna începând de la căderea lui Adam, eşecul oamenilor devine ocazie pentru o angajare şi mai mare a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ora templului de piatră, ora jertfelor de animale era depăşită: faptul că acum Domnul îi alungă afară pe vânzători nu numai că împiedică un abuz, ci indică noua acţiune a lui Dumnezeu. Se formează noul templu: însuşi Isus Cristos, în care iubirea lui Dumnezeu se apleacă asupra oamenilor. El, în viaţa sa, este templul nou şi viu. El, care a trecut prin cruce şi a înviat, este spaţiul viu de duh şi viaţă, în care se realizează adoraţia corectă. Astfel, purificarea templului, ca apogeu al intrării solemne a lui Isus în Ierusalim, este în acelaşi timp semnul apropiatei dărâmări a edificiului şi promisiunea noului templu; promisiunea împărăţiei reconcilierii şi a iubirii care, în comuniunea cu Cristos, este instaurată dincolo de orice graniţă.

Sfântul Matei, a cărui evanghelie o ascultăm anul acesta, prezintă la sfârşitul relatării din Duminica Floriilor, după purificarea templului, încă două mici evenimente care, din nou, au un caracter profetic şi încă o dată ne prezintă clar adevărata voinţă a lui Isus. Imediat după cuvântul lui Isus despre casa de rugăciune a tuturor popoarelor, evanghelistul continuă astfel: "Atunci, orbi şi şchiopi s-au apropiat de el, în templu, iar el i-a vindecat". În afară de aceasta, Matei ne spune că în templu nişte copii au repetat aclamaţia pe care pelerinii o făcuseră la intrarea în oraş: "Osana, Fiului lui David" (Mt 21,14 şi urm.). Vânzării de animale şi afacerilor cu bani Isus contrapune bunătatea sa vindecătoare. Ea este adevărata purificare a templului. El nu vine ca distrugător; nu vine cu sabia revoluţionarului. Vine cu darul vindecării. Se dedică celor care din cauza infirmităţii lor sunt împinşi la marginile vieţii lor şi la marginea societăţii. Isus îl arată pe Dumnezeu ca acela care iubeşte şi puterea lui ca putere a iubirii. Şi astfel ne spune nouă ce anume va face parte pentru totdeauna din cultul corect al lui Dumnezeu: a vindeca, a sluji, bunătatea care vindecă.

Şi apoi sunt copiii care aduc omagiu lui Isus ca fiu al lui David şi aclamă Osana. Isus spusese discipolilor săi că, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, trebuiau să redevină ca pruncii. El însuşi, care cuprinde lumea întreagă, s-a făcut mic pentru a veni în întâmpinarea noastră, pentru a ne îndrepta spre Dumnezeu. Pentru a-l recunoaşte pe Dumnezeu trebuie să abandonăm mândria care ne orbeşte, care vrea să ne ducă departe de Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi concurentul nostru. Pentru a-l întâlni pe Dumnezeu trebuie să devenim capabili să vedem cu inima. Trebuie să învăţăm să vedem cu o inimă tânără, care nu este împiedicată de prejudecăţi şi nu este orbită de interese. Astfel, în cei mici care cu o asemenea inimă liberă şi deschisă îl recunosc pe el, Biserica a văzut imaginea credincioşilor din toate timpurile, propria imagine.

Iubiţi prieteni, la această oră ne asociem la procesiunea tinerilor din acea vreme - o procesiune care străbate întreaga istorie. Împreună cu tinerii din toată lumea să mergem în întâmpinarea lui Isus. De el să ne lăsăm conduşi spre Dumnezeu, pentru a învăţa chiar de la Dumnezeu modul corect de a fi oameni. Cu el să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru că împreună cu Isus, Fiul lui David, ne-a dăruit un spaţiu de pace şi de reconciliere care cuprinde lumea. Să-l rugăm pentru ca să devenim şi noi împreună cu el şi pornind de la el mesageri ai păcii sale, pentru ca în noi şi în jurul nostru să crească împărăţia sa. Amin.

(Agenţia Zenit, 26 martie 2008)

Traducere de Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.