A treia predică de Advent ţinută papei şi colaboratorilor săi

Publicăm în continuare textul integral al celei de-a treia şi ultime predici de Advent ţinută vineri, în capela "Redemptoris Mater", în prezenţa papei Benedict al XVI-lea, de către predicatorul Casei Pontificale, părintele Raniero Cantalamessa, O.F.M. Cap. Predicile pentru Adventul din acest an sunt în jurul temei: "Ne-a vorbit prin Fiul" (Ev 1,2). Prima s-a ţinut la 7 decembrie, în timp ce a doua la 14 decembrie.

* * *

A treia predică de Advent la Casa Pontificală

Spe gaudentes, bucuroşi în speranţă

1. Isus, Fiul

În această a treia şi ultimă meditaţie, lăsând deoparte de acum pe profeţi şi pe Ioan Botezătorul, ne concentrăm exclusiv pe punctul de sosire pentru toate: "Fiul". Din acest punct de vedere, textul din Scrisoarea către Evrei aminteşte îndeaproape de parabola viticultorilor infideli. Şi aici, Dumnezeu trimite mai întâi slujitori, apoi "în cele din urmă" îl trimite pe Fiul, spunând: "Pe Fiul meu îl vor respecta" (Mt 21,33-41).

Într-un capitol din cartea Isus din Nazaret, papa ilustrează diferenţa fundamentală dintre titlul "Fiul lui Dumnezeu" şi cel de "Fiu", fără alte adăugiri. Titlul simplu de "Fiu", contrar cu ceea ce s-ar putea crede, este mult mai pregnant decât "Fiul lui Dumnezeu". Acesta din urmă ajunge la Isus după o lungă listă de atribuiri: aşa fusese definit poporul lui Israel şi, în mod singular, regele său; aşa erau numiţi faraonii şi suveranii orientali şi aşa se va proclama împăratul roman. De aceea, singur, el nu ar fi fost suficient să deosebească persoana lui Cristos de orice alt "fiu al lui Dumnezeu".

Este diferit cazul titlului de "Fiu", fără alte adăugiri. Acesta apare în evanghelii ca exclusiv al lui Cristos şi cu el va exprima Isus identitatea sa profundă. După evanghelii, chiar Scrisoarea către Evrei mărturiseşte cu mai multă forţă această folosire absolută a titlului "Fiul"; el apare de cinci ori.

Textul cel mai semnificativ în care Isus se defineşte el însuşi "Fiul" este Mt 11,27: "Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze". Aceste cuvinte, explică exegeţii, au o clară origine aramaică şi demonstrează că dezvoltările posterioare care se citesc, în această privinţă în Evanghelia după Ioan, au originea lor îndepărtată în însăşi conştiinţa lui Cristos.

O comuniune de cunoaştere aşa de totală şi absolută între Tatăl şi Fiul, notează papa în cartea lui, nu se explică fără o comuniune ontologică sau a fiinţei. Formulările ulterioare, care culminează în definiţia de la Niceea, ale Fiului ca "născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl", sunt deci dezvoltări curajoase, dar coerente cu datul evanghelic.

Dovada cea mai puternică a conştiinţei pe care o avea Isus despre identitatea sa de Fiu este rugăciunea lui. În ea filiaţia nu este numai declarată, ci trăită. Prin modul şi frecvenţa cu care apare în rugăciunea lui Isus exclamaţia Abbŕ atestă o intimitate şi o familiaritate cu Dumnezeu care nu are egal în tradiţia lui Israel. Dacă expresia a fost păstrată în limba originară şi a devenit semnul distinctiv al rugăciunii creştine (cf. Gal 4,6; Rom 8,15) este tocmai pentru că s-au convins că a fost forma tipică a rugăciunii lui Isus .

2. Un Isus al ateilor?

Acest dat evanghelic aruncă o lumină singulară asupra dezbaterii actuale în jurul persoanei lui Isus. În introducerea cărţii sale, papa citează afirmaţia lui R. Schnackenburg conform căruia "fără înrădăcinarea în Dumnezeu persoana lui Isus rămâne fugitivă, ireală şi inexplicabilă". "Acesta este şi punctul de sprijin pe care se bazează această carte a mea, declară papa: îl ia în considerare pe Isus pornind de la comuniunea sa cu Tatăl. Acesta este adevăratul centru al personalităţii sale" .

După părerea mea, acest lucru scoate în evidenţă caracterul problematic al unei cercetări istorice asupra lui Isus care nu numai să facă abstracţie de credinţă, ci s-o excludă dintru început; cu alte cuvinte, plauzibilitatea istorică a ceea ce a fost definit uneori "Isus al ateilor". În acest moment nu vorbesc despre credinţa în Cristos şi în divinitatea lui, ci despre credinţă în accepţiunea cea mai obişnuită a termenului, despre credinţa în existenţa lui Dumnezeu.

Departe de mine ideea că necredincioşii nu au dreptul să se ocupe de Isus. Ceea ce aş vrea să scot în evidenţă, pornind de la afirmaţiile citate ale papei, sunt consecinţele care derivă dintr-un atare punct de pornire, adică modul în care "preînţelegerea" celui care nu crede are incidenţă asupra cercetării istorice enorm mai mult decât aceea a credinciosului. Contrar cu ceea ce gândesc cercetătorii necredincioşi.

Dacă se neagă sau se face abstracţie de credinţa în Dumnezeu, nu se elimină numai divinitatea, sau aşa-numitul Cristos al credinţei, ci şi Isus istoric tout court, nu se salvează nici omul Isus. Nimeni nu poate contesta din punct de vedere istoric că Isus din evanghelii trăieşte şi acţionează în referinţă continuă la Tatăl ceresc, că se roagă şi învaţă rugăciunea, că întemeiază totul pe credinţa în Dumnezeu. Dacă se elimină această dimensiune din Isus din evanghelii nu rămâne din el absolut nimic.

Aşadar, dacă se pleacă de la ideea, tacită sau declarată, că Dumnezeu nu există, Isus nu este decât unul dintre atâţia înşelaţi care s-a rugat, a adorat, a vorbit cu propria umbră sau cu proiecţia propriei esenţe, pentru spune împreună cu Feuerbach. Isus ar fi victima cea mai ilustră a ceea ce ateul militant Dawkins o defineşte "iluzia lui Dumnezeu" . Dar cum se explică atunci că viaţa acestui om "a schimbat lumea" şi, la distanţă de două mii de ani, continuă să interpeleze spiritele ca nimeni altul? Dacă iluzia este capabilă să facă ceea ce a făcut Isus în istorie, atunci Dawkins şi ceilalţi trebuie probabil să revadă conceptul lor de iluzie.

Există o singură cale de ieşire din această dificultate, aceea care s-a afirmat în cadrul lui "Jesus Seminar" din Berkeley în Statele Unite. Isus nu era un credincios evreu; era în fond un filozof itinerant, în stilul cinicilor ; nu a predicat o împărăţie a lui Dumnezeu, nici un apropiat sfârşit al lumii; a rostit doar maxime sapienţiale în stilul unui maestru Zen. Scopul său era de a trezi în oameni conştiinţa de sine, a-i convinge că nu aveau nevoie nici de el nici de alt dumnezeu, pentru că ei înşişi purtau în ei o scânteie divină . Însă - ca să vezi - sunt lucrurile pe care le predică de multe decenii New Age!

O altă imagine a lui Isus, produsă de moda momentului. Este adevărat: fără înrădăcinarea în Dumnezeu, figura lui Isus rămâne "fugitivă, ireală şi inexplicabilă".

3. Preexistenţa lui Cristos şi Treimea

Şi despre la acest punct, ca şi despre reducerea lui Isus la un profet, problema nu se pune numai în discuţia cu critica necredincioasă; se pune, în manieră şi cu spirit diferite, şi în discuţia teologică în interiorul Bisericii. Încerc să explic în ce sens.

Cu privire la titlul de Fiu al lui Dumnezeu se asistă la un fel de urcare pe munte în Noul Testament: la început este pus în raport cu învierea lui Cristos (Rom 1,4; Fap); Marcu face un pas înapoi şi-l pune în raport cu botezul în Iordan (Mc 1,11); Matei şi Luca o datează la naşterea lui de către Maria (Lc 1,35). Scrisoarea către Evrei face un salt decisiv, afirmând că Fiul nu a început să existe în momentul venirii lui între noi, ci că există din totdeauna. "Prin el, spune, [Dumnezeu] a făcut şi lumea", el este "strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale". Circa treizeci de ani mai târziu, Evanghelia după Ioan va consacra această cucerire începând evanghelia sa cu cuvintele: "La început era Cuvântul...".

Or, despre preexistenţa lui Cristos ca Fiu veşnic al Tatălui au fost propuse, în cadrul câtorva din aşa-numitele "noi cristologii", teze destul de problematice. În ele se afirmă că preexistenţa lui Cristos ca Fiu veşnic al Tatălui este un concept mitic derivat din elenism. În termeni moderni, el ar însemna pur şi simplu că "raportul dintre Dumnezeu şi Isus nu s-a dezvoltat numai într-un al doilea moment şi întâmplător, ca să spunem aşa, ci există a priori şi este întemeiat în Dumnezeu însuşi".

Cu alte cuvinte, Isus preexista în sens intenţional, nu real; adică în sensul că Tatăl, din totdeauna, l-a prevăzut, l-a ales şi l-a iubit ca fiu pe Isus care într-o zi se va naşte din Maria. Aşadar, preexista, nu în mod diferit decât fiecare dintre noi, din moment ce orice om, spune Scriptura, este a fost "ales şi predestinat" de Dumnezeu ca fiu al său, înainte de crearea lumii! (cf. Ef 1,4). Împreună cu preexistenţa lui Cristos cade, în această perspectivă, şi credinţa în Sfânta Treime. Aceasta este redusă la ceva eterogen (o persoană veşnică, Tatăl, plus o persoană istorică, Isus, plus o energie divină, Duhul Sfânt); în afară de aceasta, ceva ce nu există aba eterno, ci devine în timp.

Mă limitez să spun că nici această teză nu este nouă. Ideea unei preexistenţe numai intenţionale şi nereale a Fiului a fost propusă, discutată şi respinsă de gândirea creştină antică. De aceea, nu este adevărat că ea este impusă de concepţiile noi pe care le avem despre Dumnezeu, care nu mai sunt mitice, aşa cum nu este adevărat că ideea contrară, a unei preexistenţe veşnice, era singura soluţie imaginabilă în contextul cultural antic şi că sfinţii părinţi nu aveau deci posibilitate de alegere.

Fotin, în secolul al IV-lea, cunoştea deja ideea unei preexistenţe a lui Isus "în mod de previziune" (kata prognosin) sau "în mod de anticipare" (prochrestikos). Împotriva lui un sinod a decretat: "Dacă spune cineva că Fiul, înainte de Maria, exista numai după previziune şi că nu a fost născut de Tatăl înainte de veacuri pentru a fi Dumnezeu şi prin intermediul lui să aducă la existenţă toate lucrurile, să fie anatema" . Intenţia acestor teologi era lăudabilă: să traducă în limbaj comprehensibil pentru omul de astăzi realitatea antică. Însă, din păcate, încă o dată, ceea ce este tradus în limbaj modern nu este realitatea definită de concilii, ci aceea condamnată de concilii.

Deja sfântul Atanasie spunea că ideea unei Treimi compusă din realităţi eterogene compromite tocmai acea unitate divină care se doreşte să se pună la adăpost cu ea. Dacă apoi se admite că Dumnezeu "devine" în timp, nimeni nu ne asigură că creşterea şi devenirea sa s-au terminat. Cine a devenit va mai deveni încă . De cât timp şi trudă ne-ar scuti o cunoaştere mai puţin superficială a gândirii sfinţilor părinţi! Aş vrea să termin această parte doctrinară a meditaţiei noastre cu o notă pozitivă, după părerea mea de importanţă extraordinară. Timp de aproape un secol, de când Wilhelm Bossuet, în anul 1913, a scris vestita sa carte despre Cristos Kyrios , în cadrul studiilor critice a dominat ideea că originea cultului lui Cristos ca fiinţă divină ar trebui căutată în contextul elenist, deci mult după moartea lui Cristos. În cadrul aşa-numitei "cercetarea a treia" despre Isus istoric, recent chestiunea a fost reluată de la fundamente de către Larry Hurtado, profesor de limba, literatura şi teologia Noului Testament la Edimburg. Iată concluzia la care ajunge el, la sfârşitul unei cercetări de peste 700 de pagini:

"Venerarea lui Isus ca figură divină a explodat dintr-o dată şi repede, nu puţin câte puţin şi târziu, printre cercurile de adepţi din secolul I. Mai îndeosebi, originile se află în cercurile creştine iudaice din primii ani. Numai un mod idealist de gândire continuă să atribuie venerarea lui Isus ca figură divină influenţei decisive a religiei păgâne şi influenţei convertiţilor păgâni, prezentând-o ca recentă şi treptată. Venerarea lui Isus ca «Domn», care îşi avea expresia adecvată în venerarea cultuală şi în ascultarea totală, era şi generală, nu era limitată şi atribuibilă cercurilor particulare, de exemplu «eleniştilor» sau creştinilor proveniţi dintre păgâni al unui ipotetic «cult siriac al lui Cristos». Cu toată diversitatea primului creştinism, credinţa în condiţia divină a lui Isus era incredibil de comună" .

Această concluzie istorică riguroasă ar trebui să pună capăt opiniei, încă dominantă într-o anumită divulgare, conform căreia cultul divin al lui Cristos ar fi un rod posterior al credinţei (impus prin lege de către Constantin la Niceea în anul 325, conform lui Dan Brown, în Codul da Vinci!).

4. "Copila Speranţa"

În afară de cartea despre Isus din Nazaret, Sfântul Părinte, în acest an ne-a dăruit şi enciclica despre speranţă. Utilitatea unui document pontifical, în afară de conţinutul său foarte înalt, se află şi în faptul că el concentrează asupra unui punct atenţia tuturor credincioşilor, stimulând asupra lui reflecţia. În această linie, aş vrea să fac aici o mică aplicaţie spirituală şi practică a conţinutului teologic al enciclicei, arătând că textul din Scrisoarea către Evrei pe care l-am meditat poate contribui la alimentarea speranţei noastre.

În speranţă - scrie autorul scrisorii cu o imagine foarte frumoasă destinată să devină clasică în iconografia creştină - "noi o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde Isus a intrat pentru noi, ca un premergător" (Ev 6,17-20). Fundamentul acestei speranţe este tocmai faptul că "în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul". Dacă ni l-a dat pe Fiul, spune sfântul Paul, "cum nu ne va dărui toate împreună cu el?" (Rom 8,32). Iată de ce "speranţa nu înşală" (Rom 5,5): darul Fiului este pârgă şi garanţie pentru toate celelalte şi, în primul rând, a vieţii veşnice. Dacă Fiul este "moştenitor a toate" (heredem universorum) (Ev 1,2), noi suntem "împreună-moştenitorii" lui (Rom 8,17).

Viticultorii răi din parabolă, văzându-l pe fiul venind, îşi spun: "Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui" (Mt 21,38). În atotputernicia sa milostivă, Dumnezeu Tatăl a schimbat în bine acest proiect criminal. Oamenii l-au ucis pe Fiul şi au avut într-adevăr moştenirea! Graţie acelei morţi, au devenit "moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Cristos".

Noi, creaturile umane, avem nevoie de speranţă pentru a trăi, aşa cum avem nevoie de oxigen pentru a respira. Se spune că atât timp cât este viaţă există speranţă; dar este adevărat şi invers: atât timp cât este speranţă există viaţă. Speranţa a fost pentru mult timp, şi este încă, între virtuţile teologale, sora cea mică, ruda săracă. Se vorbeşte des despre credinţă, mai des încă despre caritate, dar destul de puţin despre speranţă.

Poetul Charles Péguy are dreptate atunci când aseamănă cele trei virtuţi teologale cu trei surori: două adulte şi o copilă micuţă. Merg pe drum ţinându-se de mână (cel trei virtuţi teologale sunt inseparabile între ele!), cele două mai mari în margini, copila în mijloc. Văzându-le, toţi sunt convinşi că cele două surori mai mari - credinţa şi caritatea - o trag după ele pe copila speranţa din mijloc. Greşesc: copila speranţa le trage pe celelalte două; dacă ea se opreşte, se opreşte totul .

Vedem asta şi pe planul uman şi social. În Italia s-a oprit speranţa şi împreună cu ea încrederea, elanul, creşterea, chiar economică. "Declinul" despre care se vorbeşte se naşte de aici. Frica de viitor a luat locul speranţei. Numărul mic al naşterilor este indiciul cel mai clar. Nici o ţară nu are nevoie să mediteze enciclica papei aşa ca Italia.

Speranţa teologală este "firul de sus" care susţine din centru toate speranţele umane. "Firul de sus" este titlul unei parabole a scriitorului danez Johannes Jorgensen. Vorbeşte despre păianjenul care coboară de pe creanga unui copac pe un fir pe care îl ţese el însuşi. Ajungând pe gard, a ţesut pânza sa, capodoperă de simetrie şi de funcţionalitate. Ea este întinsă la margini de tot atâtea fire, dar totul este susţinut în mijloc de acel fir pe care a coborât el. Dacă se rupe unul dintre firele laterale, păianjenul intervine, îl repară şi totul e în ordine, dar dacă se rupe firul de sus (eu am voit să verific o dată şi am văzut că e adevărat) totul se înmoaie şi păianjenul dispare, ştiind că nu mai este nimic de făcut. Este o imagine a ceea ce se întâmplă atunci când se rupe firul de sus care este speranţa teologală. Numai ea poate "ancora" speranţele umane în speranţa "care nu înşală".

În Biblie asistăm la adevărate tresăltări sau izbucniri de speranţă. Una dintre ele se găseşte în a treia plângere: "Eu - spune profetul - sunt omul care am văzut nenorocirea sub varga aprinderii lui... Am zis: S-a dus puterea vieţii mele şi speranţa mea în Domnul".

Dar iată tresăltarea de speranţă care răstoarnă totul. La un moment dat, cel care se roagă îşi spune: "Milele Domnului nu s-au sfârşit, milostivirile lui nu încetează; aşadar, în el vreau să sper! Domnul nu respinge niciodată, dar dacă loveşte va avea şi milă. Poate că mai există speranţă" (cf. Lam 3,1-29). Din clipa în care profetul se hotărăşte să spere din nou, tonul discursului se schimbă complet: plângerea se transformă în implorare încrezătoare: "Domnul nu aruncă pe oameni pentru totdeauna. Ci el pedepseşte şi are milă după mulţimea îndurărilor lui" (Lam 3,32).

Noi avem un motiv mult mai puternic să avem această tresăltare de speranţă: Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său: cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Uneori merită să ne strigăm nouă înşine: "Dar Dumnezeu există şi asta este de ajuns!". Slujirea cea mai preţioasă pe care poate s-o aducă ţării Biserica italiană, în acest moment, este aceea de a o ajuta să aibă o tresăltare de speranţă. La acest scop contribuie acela căruia (aşa cum a făcut Benigni în recentul său spectacol la televizor) nu-i este frică să combată defetismul, amintindu-le italienilor multele şi extraordinarele motive, spirituale şi culturale, pe care le au ei de a avea încredere în propriile resurse.

Data trecută vorbeam despre o aroma-terapie bazată pe uleiul bucuriei care este Duhul Sfânt. De această terapie avem nevoie pentru a ne vindeca de boala cea mai vătămătoare dintre toate: disperarea, descurajarea, pierderea încrederii în sine, în viaţă şi chiar în Biserică. "Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt" (Rom 15,13): aşa le scria apostolul romanilor din timpul său şi repetă şi celor de astăzi.

Nu se prisoseşte în speranţă fără puterea Duhului Sfânt. Există un cântec spiritual afro-american, unde nu se face altceva decât se repetă încontinuu aceste puţine cuvinte: "Există un balsam în Gilead care vindecă sufletele rănite" (There is a balm in Gilead / to make the wounded whole...). Gilead, sau Galaad, este o localitate vestită în Vechiul Testament datorită parfumurilor şi unguentelor sale (cf. Ier 8,22). Cântecul continuă spunând: "Uneori mă simt descurajat şi cred că totul este inutil, dar vine Duhul Sfânt şi redă viaţă sufletului meu". Gilead este pentru noi Biserica şi balsamul care vindecă este Duhul Sfânt. El este dâra de parfum pe care Isus a lăsat-o în urma lui, trecând pe acest pământ.

Speranţa este miraculoasă: atunci când renaşte într-o inimă, totul este diferit chiar dacă nimic nu s-a schimbat. "Chiar tinerii se obosesc, îşi risipesc puterile şi vitejii luptători vor putea să se clatine; dar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului, vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi" (Is 40,30-31).

Acolo unde renaşte speranţa renaşte înainte de toate bucuria. Apostolul spune că credincioşii sunt spe salvi, "mântuiţi în speranţă" (Rom 8,24) şi de aceea trebuie să fie spe gaudentes "plini de bucurie în speranţă" (Rom 12,12). Nu oameni care speră să fie fericiţi, ci oameni care sunt fericiţi că speră; fericiţi deja acum, datorită simplului fapt de a spera.

Fie ca în acest Crăciun, Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Dumnezeul speranţei, prin puterea Duhului Sfânt şi prin mijlocirea Mariei, "mama speranţei", să ne dea să fim plini de bucurie în speranţă şi să prisosim în ea.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

^1. Cf. J. Dunn, op. cit., p. 746 şi urm.
^2. Benedict al XVI-lea, Gesú di Nazaret, Rizzoli 2007, p. 10.
^3. R. Dawkins, God Delusion, Bantam Books, 2006.
^4. Despre teoria lui Isus cinic cf. B. Griffin, Was Jesus a Philosophical Cynic? [http://www-oxford.op.org/allen/html/acts.htm].
^5. Cf. lucrarea lui Harold Bloom, "Whoever discovers the interpretation of these sayings...", publicată ca adaos la ediţia Evangheliei copte a lui Toma, îngrijită de Marvin Meyer: The Gospel of Thomas. The Hidden Sayings of Jesus, Harper Collins Publishers, San Francisco 1992.
^6. Formula Sinodului din Sirmium din anul 351, în A. Hahn, Bibliotek der Symbole und Glaubensregeln in der alten Kirche, Hildesheim 1962, p. 197.
^7. Cf. S. Atanasie, Împotriva arianilor, I, 17-18 (PG 26, 48).
^8. Wilhelm Bousset, Kyrios Christos, 1913.
^9. L. Hurtado, Lord Jesus Christ. Devotion to Jesus in Earliest Christianity, Grand Rapids, Mich. 2003, cit. în ediţia italiană Signore Gesů Cristo, 2 voll. Paideia, Brescia 2007, p. 643.
^10. Ch. Péguy, Il portico del mistero della seconda virtů, Oeuvres poétiques complčtes, Gallimard, Parigi 1975, pp. 531 şi urm.
 

lecturi: 14.