Reflecţie: Despre rugăciune...

În fiecare zi alerg în toate părţile, mă împart în mii de bucăţele. Unele părticele le dăruiesc celorlalţi, altele pur şi simplu le risipesc. Dar am nevoie în fiecare seară de un moment în care să fiu singur cu mine şi cu el, de un moment în care să încerc să adun toate acele părticele din mine care s-au risipit şi să mă recompun iar şi iar.

Am nevoie de acest moment de tăcere în care să retrăiesc cele întâmplate peste zi şi să i le prezint lui Dumnezeu, aşa cum au fost ele. Să pun în mâinile lui slăbiciunile şi căderile mele din acea zi, precum şi momentele în care harul lui m-a susţinut în mod deosebit.

Atunci îi vorbesc despre persoanele dragi mie. Îi spun cât de mult le iubesc, deşi ele nu-mi răspund întotdeauna la fel. Îi cer să le ia în grija lui deosebită şi să le păzească de Cel Rău. Este interesant că vorbindu-i lui despre cei dragi mie, îi fac prezenţi, chiar fără consimţământul lor. Aşa cum spunea un seminarist de origine taiwaneză, în rugăciune se pot întâlni două persoane, indiferent de cât de mare este distanţa dintre ele. Eu mă rog pentru el şi el se roagă pentru mine. Ce ne poate uni mai mult decât rugăciunea?

Dar sunt secrete pe care doar eu şi cu el le împărtăşim, lucruri pe care doar lui îndrăznesc să i le spun. Cât de măreţ este sentimentul de a te şti cunoscut până în măduva oaselor, până la ultimul fir de păr şi înţeles în fiecare colţişor al sufletului tău! Nu simţi stânjeneală ca atunci când te fereşti de privirile indiscrete ale unui străin, ci te laşi învins de iubire. Abia atunci simţi cât de mult valorezi, aşa cum o spun şi cuvintele papei Benedict al XVI-lea: "Nu suntem un produs banal şi lipsit de sens al evoluţiei. Fiecare dintre noi este rezultatul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este dorit, fiecare dintre noi este iubit, fiecare dintre noi este necesar".

În rugăciune redescoperim prietenia noastră cu Dumnezeu. Cu rugăciune o hrănim şi o menţinem vie. O prietenie adevărată este atunci când două persoane se acceptă aşa cum sunt ele, cu calităţile şi defectele lor, atunci când ştiu să se asculte una pe cealaltă şi atunci când sunt gata să jertfească totul pentru celălalt. E adevărat că în rugăciune descopăr mizeria sufletului meu, dar şi îndurarea lui Dumnezeu, care ca un prieten adevărat mă primeşte şi mă iubeşte aşa cum sunt. Şi cine este oare un ascultător mai bun decât Dumnezeu? Cât despre sacrificiul pe care este în stare să-l facă el pentru mine, l-a şi făcut atunci când Isus şi-a dat viaţa de bună voie pentru ca eu să am viaţa veşnică. M-a iubit atât de mult încât a dorit să-mi dăruiască nemurirea lui. Şi jertfa aceasta o repetă în fiecare zi, la fiecare sfântă Liturghie. Oare ce alt prieten ar fi în stare să-şi dea viaţa în fiecare zi pentru mine?

Charles de Foucault spunea: "Rugăciunea este tăria oamenilor şi slăbiciunea lui Dumnezeu". Ce cuvinte frumoase! Rugăciunea este cheia cu care se ajunge la sufletul lui Dumnezeu, este trucul nostru prin care-l sensibilizăm pe Dumnezeu.

Dar cât ţine rugăciunea? Când începe? Când trebuie să se sfârşească? Lăsând la o parte împărţirea strictă din Catehism a rugăciunii în trei categorii (de cerere, de mulţumire şi de laudă), rugăciunea este un dialog între doi prieteni. Prietenii adevăraţi, pentru a se înţelege, nu au nevoie să-şi spună multe cuvinte, pentru că se înţeleg din priviri. Alteori eşti atât de trist şi nu-ţi simţi sufletul uşurat până ce nu laşi tot potopul de cuvinte şi sentimente să cadă asupra celuilalt. Atunci prietenul te primeşte şi te ascultă cu răbdare până la ultimul cuvânt.

Rugăciunea este un dialog şi nu un monolog. Nu trebuie să vorbesc doar eu, ci să-i las şi lui spaţiu să-mi vorbească. Tăcerea mea înseamnă să-l las pe el să-mi spună ce l-a durut din comportamentul meu, să-mi împărtăşească iubirea lui şi să mă sfătuiască în deciziile grele ale vieţii. Tăcerea este poate cel mai important moment al rugăciunii. Atunci când toate au fost spuse îmi plec urechea pe pieptul lui şi ascult şoaptele inimii sale.

Uneori am pus punct rugăciunii după ce i-am spus Domnului tot ce aveam de spus, dar înainte ca el să-mi fi spus ceva. Ce folos aş putea trage din acest fel de rugăciune? Totuşi cred că Dumnezeu ne poate vorbi, chiar şi după ce noi considerăm că am încheiat rugăciunea. Ne vorbeşte prin oamenii care ne înconjoară, prin evenimentele care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi, prin lucruri mărunte dar care pentru noi au o semnificaţie deosebită.

Am nevoie de un moment în care să dau mai multă importanţă prieteniei mele cu Dumnezeu, de un moment în care să mă rog. Oare ce moment poate fi mai bun pentru aceasta decât momentul prezent?!

Iudita-Gilberta Iacob

lecturi: 8.