Răspunsuri ale papei la două întrebări ale tinerilor

La privegherea de la întâlnirea din Loreto, la 1 septembrie

La privegherea de rugăciune de la Agorà a tinerilor italieni, în seara de sâmbătă, 1 septembrie, papa a răspuns la începutul intervenţiei sale la două întrebări ale celor prezenţi. Publicăm transcrierea răspunsurilor Sfântului Părinte la această manifestaţie care a adunat circa jumătate de milion de tineri din cel puţin 50 de ţări pe platoul Montorso, aproape de Loreto.

* * *

După ce au oferit mărturia lor, Piero Tisti şi Giovanna Di Mucci au pus papei această întrebare: "Multora dintre noi, tineri din periferie, le lipseşte un centru, un loc sau persoane capabile să dea identitate. Suntem adesea fără istorie, fără perspective şi de aceea fără viitor. Pare că ceea ce aşteptăm cu adevărat nu se întâmplă niciodată. De aici experienţa singurătăţii şi, uneori, a dependenţelor. Sanctitate, există cineva sau ceva pentru care putem deveni importanţi? Cum este posibil să sperăm, când realitatea neagă orice vis de fericire, orice proiect de viaţă?"

Benedict al XVI-lea: Mulţumesc pentru această întrebare şi pentru prezentarea foarte realistă a situaţiei. Cu privire la periferiile din această lume cu mari probleme acum nu este uşor să răspundem şi nu vrem să trăim într-un optimism facil, dar, pe de altă parte, trebuie să avem curaj şi să mergem înainte.

Aşa aş anticipa substanţa răspunsului meu: "Da, există speranţă şi astăzi, fiecare dintre voi este important, pentru că fiecare este cunoscut şi voit de Dumnezeu şi pentru fiecare Dumnezeu are un plan al său. Trebuie să-l descoperim şi să-i corespundem, pentru ca să fie posibil, în pofida acestor situaţii de lipsuri şi de marginalitate, să realizăm proiectul pe care Dumnezeu îl are cu noi.

Dar, pentru a merge la detalii, dumneavoastră aţi prezentat în mod realist situaţia unei societăţi: în periferii pare dificil să mergem înainte, să schimbăm lumea în mai bine. Totul pare concentrat în marile centre ale puterii economice şi politice, marile birocraţii domină şi cel care se află în periferii realmente pare exclus de la această viaţă. Aşadar, un aspect al acestei situaţii de marginalizare a multora este că marile celule ale vieţii societăţii, care pot construi centre şi în periferie, sunt sfărâmate: familia, care ar trebui să fie locul întâlnirii generaţiilor - de la străbuni până la nepot - ar trebui să fie un loc unde se întâlnesc nu numai generaţiile, dar unde se învaţă să se trăiască, se învaţă virtuţile esenţiale pentru a trăi, este sfărâmată, este în pericol. Cu atât mai mult noi trebuie să facem posibilul pentru ca familia să fie vie, să fie şi astăzi celula vitală, celula periferiei.

Tot aşa şi parohia, celula vie a Bisericii, trebuie să fie realmente un loc de inspiraţie şi de viaţă şi de solidaritate care ajută la construirea împreună a centrelor în periferie. Şi, trebuie să spun aici, se vorbeşte adesea în Biserică de periferie şi de centru, care ar fi Roma, dar în realitate în Biserică nu există periferie, pentru că unde este Cristos, acolo este tot centrul. Unde se celebrează Euharistia, unde este tabernacolul, este Cristos şi deci acolo este centrul şi trebuie să facem totul pentru ca aceste centre vii să fie eficace, prezente şi să fie realmente o forţă care se opune acestei marginalizări.

Biserica vie, Biserica micilor comunităţi, Biserica parohială, mişcările ar trebui să formeze tot atâtea centre în periferie şi astfel să ajute la depăşirea dificultăţilor pe care marea politică desigur că nu le depăşeşte şi în acelaşi timp trebuie să gândim că în pofida marilor concentrări de putere, chiar societatea de astăzi are nevoie de solidaritate, de sens al legalităţii, de iniţiativa şi de creativitatea tuturor.

Ştiu că este mai uşor de a spune decât de a realiza, dar văd aici persoane care se angajează pentru ca să crească şi în periferii centre, să crească speranţa, şi deci mi se pare că trebuie să luăm chiar în periferii iniţiativa, trebuie ca Biserica să fie prezentă, ca Isus Cristos centrul lumii să fie prezent.

Am văzut şi vedem astăzi în Evanghelie că pentru Dumnezeu nu există periferii. Ţara Sfântă, în vastul context al Imperiului Roman, era periferie; Nazaret era periferie, o localitate necunoscută. Şi totuşi chiar acea realitate era, de fapt, centrul care a schimbat lumea! Şi tot aşa şi noi trebuie să formăm centre de credinţă, de speranţă, de iubire şi de solidaritate, de simţ al dreptăţii şi al legalităţii, de cooperare.

Numai aşa poate supravieţui societatea modernă. Are nevoie de acest curaj, de a crea centre, chiar dacă desigur nu pare să existe speranţă. Trebuie să ne opunem acestei disperări, trebuie să colaborăm cu mare solidaritate şi să facem ceea ce este posibil pentru ca să crească speranţa, pentru ca oamenii să poată colabora şi trăi. Lumea, vedem bine, trebuie să fie schimbată, dar este tocmai misiunea tineretului de a o schimba!

Nu putem face aceasta singuri cu forţele noastre, ci în comuniune de credinţă şi de drum. În comuniune cu Maria, cu toţi sfinţii, în comuniune cu Cristos putem face ceva esenţial şi vă încurajez şi vă invit să aveţi încredere în Cristos, să aveţi încredere în Dumnezeu. A sta în marea companie a sfinţilor şi a merge înainte împreună cu ei poate schimba lumea, creând centre în periferie, pentru ca ea să devină realmente vizibilă şi astfel să devină realistă speranţa tuturor şi fiecare să poată spune: "Eu sunt important în totalitatea istoriei. Domnul ne va ajuta". Mulţumesc.

A doua întrebare a fost pusă de tânăra Sara Simonetta, care, după ce a prezentat mărturia sa, a spus: "Eu cred în Dumnezeul care a atins inima mea, dar sunt aşa de multe nesiguranţele, întrebările, temerile pe care le port înlăuntrul meu. Nu este uşor a vorbi despre Dumnezeu cu prietenii mei; mulţi dintre ei văd Biserica o realitate care îi judecă pe tineri, care se opune dorinţelor lor de fericire şi de iubire. În faţa acestui refuz, simt toată singurătatea mea de om şi aş vrea să simt apropierea lui Dumnezeu. Sanctitate, în această tăcere, unde este Dumnezeu?"

Benedict al XVI-lea: Da, noi toţi, chiar dacă suntem credincioşi, cunoaştem tăcerea lui Dumnezeu. În psalmul pe care l-am recitat acum există acest strigăt aproape disperat: "Vorbeşte, Dumnezeule, nu te ascunde!" şi cu puţin timp în urmă a fost publicată o carte cu experienţele spirituale ale Maicii Tereza şi ceea ce ştiam deja se arată şi mai deschis: cu toată caritatea sa, forţa sa de credinţă, Maica Tereza suferea de tăcerea lui Dumnezeu.

Pe de o parte, trebuie să suportăm această tăcere a lui Dumnezeu şi pentru a putea înţelege pe fraţii noştri care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Pe de altă parte, cu psalmul putem să-i strigăm din nou lui Dumnezeu: "Vorbeşte, arată-te!". Şi fără îndoială în viaţa noastră, dacă inima este deschisă, putem găsi marile momente în care realmente prezenţa lui Dumnezeu devine sensibilă şi pentru noi.

Îmi amintesc în acest moment de o mică istorioară pe care Ioan Paul al II-lea a spus-o la Exerciţiile predicate de el în Vatican atunci când încă nu era Papă. A povestit că după război a fost vizitat de un oficial rus care era om de ştiinţă, care i-a spus ca un om de ştiinţă: "Sunt sigur că Dumnezeu nu există. Dar dacă sunt la munte, în faţa frumuseţii sale maiestuoase, în faţa măreţiei sale, sunt la fel de sigur că Creatorul există şi că Dumnezeu există". Frumuseţea creaţiei este una din izvoarele unde realmente putem să atingem frumuseţea lui Dumnezeu, putem vedea că Creatorul există şi este bun, că este adevărat ceea ce spune Sfânta Scriptură în relatarea creaţiei, adică faptul că Dumnezeu a gândit şi a făcut cu inima sa, cu voinţa sa, cu raţiunea sa această lume şi a văzut că era bună.

Şi noi trebuie să fim buni, pentru a avea inima deschisă ca să perceapă adevărata prezenţă a lui Dumnezeu. Apoi, auzind Cuvântul lui Dumnezeu în marile celebrări liturgice, în sărbătorile credinţei, în marea muzică a credinţei, simţim această prezenţă.

Îmi amintesc în acest moment de o altă mică istorioară pe care mi-a povestit-o cu puţin timp în urmă un episcop venit în vizita "ad limina": era o femeie necreştină foarte inteligentă care începea să asculte marea muzică a lui Bach, Haendel, Mozart. Era fascinată şi într-o zi a spus: "Trebuie să găsesc izvorul de unde putea să vină această frumuseţe", şi femeia s-a convertit la creştinism, la credinţa catolică, pentru că aflase că această frumuseţe are un izvor şi izvorul este prezenţa lui Cristos în inimi, este revelaţia lui Cristos în această lume. Deci, marile sărbători ale credinţei, ale celebrării liturgice, dar şi dialogul personal cu Cristos: El nu răspunde mereu, dar există momente în care realmente răspunde.

Apoi prietenia, compania credinţei. Acum, reuniţi aici la Loreto, vedem cu credinţa uneşte, prietenia creează o companie de persoane care sunt în drum. Şi simţim că toate acestea nu vin din nimic, ci realmente au un izvor, că Dumnezeul tăcut este şi un Dumnezeu care vorbeşte, care se revelează şi mai ales că noi înşine putem fi martori ai prezenţei sale, că din credinţa noastră iese realmente o lumină şi pentru alţii.

Deci, aş spune, pe de o parte trebuie să acceptăm că în această lume Dumnezeu este tăcut, dar pe de altă parte să nu fim surzi când el vorbeşte, când el apare în atâtea ocazii şi vedem mai ales în creaţie, în liturgia frumoasă, în prietenia în cadrul Bisericii, prezenţa Domnului şi, plini de prezenţa sa, putem şi noi să dăm lumina altora.

Astfel ajung la a doua sau la prima parte a întrebării dumneavoastră: e greu de vorbit prietenilor de astăzi despre Dumnezeu şi poate este şi mai dificil de a vorbi despre Biserică, deoarece văd în Dumnezeu numai limita libertăţii noastre, un Dumnezeu al poruncilor, al interdicţiilor, iar în Biserică o instituţie care limitează libertatea noastră, care ne impune interdicţii. Dar trebuie să încercăm să le facem vizibilă Biserica vie, nu această idee a unui centru de putere în Biserică cu aceste etichete, ci comunităţi de însoţire în care în pofida tuturor problemelor vieţii, care există pentru toţi, se naşte bucuria de a trăi.

Aici îmi vine în minte un al treilea exemplu. Am fost în Brazilia şi în Fazenda da Esperança, această mare realitate unde drogaţii sunt îngrijiţi şi regăsesc speranţa, regăsesc bucuria de a trăi şi au mărturisit că tocmai descoperirea că Dumnezeu există a însemnat pentru ei vindecarea de disperare. Astfel au înţeles că viaţa lor are un sens şi au regăsit bucuria de a fi în această lume, bucuria de a înfrunta problemele vieţii umane.

Deci în orice inimă umană, în pofida tuturor problemelor care sunt, există setea de Dumnezeu şi unde Dumnezeu dispare, dispare şi soarele care dă lumină şi bucurie. Această sete de infinit care este în inimile noastre se dovedeşte chiar şi în realitatea drogurilor: omul vrea să lărgească densitatea vieţii, să aibă mai mult de la viaţă, să aibă infinitul, însă drogurile sunt o minciună, o înşelătorie, pentru că nu lărgesc viaţa, ci distrug viaţa.

Adevărată este marea sete care ne vorbeşte despre Dumnezeu şi ne îndreaptă spre Dumnezeu, dar trebuie să ne ajutăm reciproc. Cristos a venit tocmai pentru a crea o reţea de comuniune în lume, unde cu toţii împreună să ne putem purta unii pe alţii şi astfel să ne ajutăm să găsim împreună drumul vieţii şi să înţelegem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt limitări ale libertăţii noastre, ci sunt drumuri care conduc spre celălalt, spre plinătatea vieţii.

Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să înţelegem prezenţa sa, să fim plini de revelaţia sa, de bucuria sa, să ne ajutăm unul pe altul în însoţirea credinţei pentru a merge înainte şi a găsi tot mai mult împreună cu Cristos adevăratul chip al lui Dumnezeu şi astfel adevărata viaţă.

Traducere pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.