Invitaţie la rugăciune pentru vocaţii

Către toţi preoţii din pastoraţie şi din seminarii,
Către toate persoanele consacrate şi
Către tot poporul creştin din Dieceza de Iaşi

Din partea Sfântului Părinte papa Benedict al XVI-lea avem bucuria să primim invitaţia la rugăciune pentru vocaţii. Ne bucurăm să ne unim cu toţii la această iniţiativă atât de actuală pentru viaţa Bisericii noastre. Vă încredinţăm acest mesaj şi vă dorim de la Isus, bunul păstor, împlinirea tuturor dorinţelor şi alese împliniri în munca pastorală şi spirituală.

În iubirea lui Cristos şi a Bisericii sale.

† Petru Gherghel, episcop de Iaşi

* * *

Mesajul Sfântului Părinte
pentru Cea de-a XLIV-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

29 aprilie 2007

Vocaţia în slujba Bisericii comuniune

Veneraţi fraţi întru episcopat, iubiţi fraţi şi surori!

Ziua Mondială anuală de Rugăciune pentru Vocaţii este o ocazie potrivită pentru a scoate în evidenţă importanţa vocaţiilor în viaţa şi în misiunea Bisericii şi a intensifica rugăciunea noastră pentru a creşte în număr şi calitate. Pentru următoarea Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii aş vrea să propun atenţiei întregului popor al lui Dumnezeu următoarea temă, deosebit de actuală: Vocaţia în slujba Bisericii comuniune.

Anul trecut, începând un nou ciclu de cateheze la audienţele generale de miercuri, dedicat raportului dintre Cristos şi Biserică, am făcut observaţia că prima comunitate creştină s-a constituit, în nucleul său originar, atunci când câţiva pescari din Galileea, după ce l-au întâlnit pe Isus, s-au lăsat cuceriţi de privirea sa, de glasul său şi au primit această invitaţie urgentă a lui: "Urmaţi-vă, vă voi face pescari de oameni!" (Mc 1,17; cf. Mt 4,19). Într-adevăr, Dumnezeu a ales mereu unele persoane pentru a colabora în manieră mai directă cu el la realizarea planului său de mântuire. În Vechiul Testament la început l-a chemat pe Abraham pentru a forma "un popor mare" (Gen 12,2) şi apoi pe Moise pentru a-l elibera pe Israel din sclavia Egiptului (cf. Ex 3,10). Apoi a desemnat alte personaje, în special profeţii, pentru a apăra şi a ţine vie alianţa cu poporul său. În Noul Testament, Isus, Mesia cel promis, a invitat pe fiecare dintre apostoli să fie cu el (cf. Mc 3,14) şi să împărtăşească misiunea sa. La Cina de taină, încredinţându-le misiunea de a perpetua memorialul morţii şi învierii sale până la întoarcerea sa glorioasă la sfârşitul timpurilor, a adresat Tatălui pentru ei această invocaţie din inimă: "Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei" (In 17,26). Misiunea Bisericii se întemeiază, prin urmare, pe o comuniune intimă şi fidelă cu Dumnezeu.

Constituţia Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican descrie Biserica "un popor adunat de unitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh" (nr. 4), în care se oglindeşte însuşi misterul lui Dumnezeu. Acest lucru comportă că în el se reflectă iubirea trinitară şi, graţie lucrării Duhului Sfânt, toţi membrii săi formează "un singur trup şi un singur duh" în Cristos. Mai ales atunci când se adună pentru Euharistie, acest popor, structurat în mod organic sub conducerea păstorilor săi, trăieşte misterul comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii. Euharistia este izvorul acelei unităţi ecleziale pentru care Cristos s-a rugat în ajunul pătimirii sale: "Tată... şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Această comuniune intensă favorizează înflorirea de vocaţii generoase în slujba Bisericii: inima credinciosului, plină de iubire divină, este stimulată să se dedice total cauzei împărăţiei. Aşadar, pentru a promova vocaţiile este importantă o pastoraţie atentă la misterul Bisericii-comuniune, pentru că acela care trăieşte într-o comunitate eclezială unanimă, coresponsabilă, grijulie, învaţă cu siguranţă mai uşor să discearnă chemarea Domnului. Grija vocaţiilor cere de aceea o constantă "educare" la ascultarea glasului lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Eli care l-a ajutat pe tânărul Samuel să înţeleagă ceea ce Dumnezeu îi cerea şi să realizeze cu promptitudine (cf. 1Sam 3,9). Ascultarea docilă şi fidelă nu poate avea loc decât într-un climat de comuniune intimă cu Dumnezeu. Şi acesta se realizează înainte de toate în rugăciune. Conform poruncii explicite a Domnului, noi trebuie să implorăm darul vocaţiilor în primul rând rugându-l neobosit şi împreună pe "stăpânul secerişului". Invitaţia este la plural: "Aşadar, rugaţi pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Mt 9,38). Această invitaţie a Domnului corespunde bine cu stilul din "Tatăl nostru" (Mt 6,9), rugăciune pe care el ne-a învăţat-o şi care constituie o "sinteză a întregii evanghelii", conform expresiei cunoscute a lui Tertulian (cf. De oratione, 1,6: CCL 1,258). În această cheie este dătătoare de lumină şi o altă expresie a lui Isus: "Dacă dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 18,19). Păstorul cel bun ne invită deci să-l rugăm pe Tatăl ceresc, să ne rugăm uniţi şi cu insistenţă, pentru ca el să trimită vocaţii în slujba Bisericii-comuniune.

Adunând experienţa pastorală a secolelor trecute, Conciliul al II-lea din Vatican a scos în evidenţă importanţa de a-i educa pe viitorii preoţi la o comuniune eclezială autentică. Citim în acest sens în Presbyterorum ordinis: "Exercitând, la nivelul lor de autoritate, funcţia lui Cristos, cap şi păstor, preoţii, în numele episcopului, adună laolaltă familia lui Dumnezeu într-o comunitate frăţească strânsă în unitate şi o călăuzesc la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt" (nr. 6). La această afirmaţie a Conciliului face ecou exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis, care subliniază că preotul "este slujitor al Bisericii comuniune pentru că - unit cu episcopul şi în raport strâns cu ceilalţi preoţi - construieşte unitatea comunităţii ecleziale în armonia diferitelor vocaţii, carisme şi slujiri" (nr. 16). Este indispensabil ca în cadrul poporului creştin fiecare slujire şi carismă să fie orientată spre comuniunea deplină şi este de datoria episcopului şi a preoţilor să o favorizeze în armonie cu orice altă vocaţie şi slujire eclezială. Şi viaţa consacrată, de exemplu, în acel proprium al său este în slujba acestei comuniuni, aşa cum este scos în evidenţă în exortaţia apostolică postsinodală Vita consecrata de veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea: "Viaţa consacrată are desigur meritul de a fi contribuit eficient la menţinerea în Biserică a exigenţei fraternităţii ca mărturisire a Treimii. Favorizând statornic iubirea fraternă sub forma vieţii comune, ea a arătat că participarea la comuniunea treimică poate schimba relaţiile umane şi crea un nou tip de solidaritate" (nr. 41).

În centrul oricărei comunităţi creştine este Euharistia, izvor şi culme a vieţii Bisericii. Cel care se pune în slujba evangheliei, dacă trăieşte din Euharistie, înaintează în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi contribuie astfel la construirea Bisericii comuniune. Am putea afirma că "iubirea euharistică" motivează şi întemeiază activitatea vocaţională a întregii Biserici, pentru că, aşa cum am scris în enciclica Deus caritas est, vocaţiile la preoţie şi la celelalte slujiri şi servicii înfloresc în cadrul poporului lui Dumnezeu acolo unde există oameni în care Cristos transpare prin intermediul cuvântului său, în sacramente şi în special în Euharistie. Şi aceasta pentru că "în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa, în comunitatea vie a credincioşilor, noi experimentăm iubirea lui Dumnezeu, percepem prezenţa sa şi învăţăm în acest mod şi să o recunoaştem în viaţa de zi cu zi. El cel dintâi ne-a iubit şi continuă să ne iubească cel dintâi; pentru aceasta şi noi putem răspunde cu iubire" (nr. 17).

În sfârşit, ne îndreptăm spre Maria, care a sprijinit prima comunitate în care - "toţi erau uniţi şi toţi se adunau în mod regulat pentru rugăciune" (cf. Fap 1,14), pentru ca să ajute Biserica să fie în lumea de astăzi icoană a Treimii, semn elocvent al iubirii divine faţă de toţi oamenii. Fecioara care a răspuns prompt la chemarea Tatălui spunând: "Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului" (Lc 1,38), să mijlocească pentru a nu lipsi în cadrul poporului creştin slujitori ai bucuriei divine: preoţi care, în comuniune cu episcopii lor, să vestească în mod fidel evanghelia şi să celebreze sacramentele, să se îngrijească de poporul lui Dumnezeu şi să fie gata să evanghelizeze întreaga omenire. Să facă în aşa fel încât şi în acest timp al nostru să crească numărul persoanelor consacrate, care să meargă împotriva curentului, trăind sfaturile evanghelice de sărăcie, castitate şi ascultare, şi să-l mărturisească în mod profetic pe Cristos şi mesajul său eliberator de mântuire. Iubiţi fraţi şi surori pe care Domnul vă cheamă la vocaţii speciale în Biserică, aş vrea să vă încredinţez în mod special Mariei, pentru ca ea, care mai mult decât toţi a înţeles sensul cuvintelor lui Isus: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc" (Lc 8,21), să vă înveţe să-l ascultaţi pe Fiul său divin. Să ajute să spuneţi cu viaţa: "Iată-mă, Dumnezeule, eu vin să fac voinţa ta" (cf. Ev 10,7). Cu aceste auspicii vă asigur pe fiecare de o amintire specială în rugăciune şi vă binecuvântez din inimă pe toţi.

Vatican, 10 februarie 2007

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.