Interviu cu Mons. Giacinto-Bulos Marcuzzo, episcop de la Nazaret

"Am toată admiraţia pentru credinţa muncitorilor români din Israel!"

"Ascultătorilor programului român al Radio Vatican le spun: Rugaţi-vă pentru pacea Ţării Sfinte! Nu vă fie teamă să veniţi pelerini la Ierusalim, Nazaret şi Betleem!" - sunt cuvintele episcopului Giacinto-Bulos Marcuzzo, vicar patriarhal pentru ritul latin în Israel şi auxiliar de Ierusalim, care la microfonul redacţiei Radio Vatican (27 ianuarie) şi-a exprimat admiraţia pentru ataşamentul muncitorilor români din Israel faţă de locurile sfinte.

• Excelenţă, când aţi întâlnit pentru prima dată migranţii români în Israel?

Mai întâi de toate, un salut afectuos de la Nazaret. Ştim că Nazaretul este prin excelenţă oraşul salutului, pentru că la Nazaret Dumnezeu a salutat-o pe sfânta Fecioară, prin arhanghelul Gabriel, şi a salutat, aşadar, noua umanitate şi orice om, cu renumitul salut în aramaică, atât de bogat în semnificaţii, "Shlom leh Mariam", care înseamnă "Pace ţie, Marie!", dar în limbile semitice înseamnă în acelaşi timp bucurie, har, iubire. Acesta este salutul de la Nazaret, întregul program al Noului Testament, şi venind de la Nazaret, acest lucru vreau să-l spun ascultătorilor acestui program.

M-aţi întrebat când am întâlnit primii imigranţi români în Israel. Ei bine, a fost tocmai când am fost numit episcop la Nazaret şi vicar (patriarhal) pentru Israel. I-am întâlnit mai întâi la locurile sfinte, pentru că erau persoane foarte, foarte ataşate, imediat ce aveau ocazia, de locurile sfinte. Prima mea imagine cu un grup de români am avut-o chiar în faţa bazilicii "Buna Vestire". Era o sâmbătă, zi festivă în Israel. Românii se organizaseră singuri între ei, neavând încă un capelan al lor, şi veneau să viziteze locurile sfinte. M-am oprit, am avut câteva dificultăţi cu limba, dar apoi am reuşit să ne înţelegem în ebraică, pentru că aceste persoane, cu toate că sunt muncitori, învaţă destul de uşor această limbă. A fost impresionant pentru mine să văd pentru prima oară grupul de români, care pentru mine erau o noutate, să văd ataşamentul lor faţă de locurile sfinte, aşadar faţă de rădăcinile credinţei lor, pe care le descopereau venind la muncă în Israel, nu ca pelerini, ci ca muncitori care sâmbăta se transformau în pelerini la locurile sfinte.

Apoi, natural, lucrurile au mers înainte, s-au îmbunătăţit foarte mult şi datorită faptului că prin Dieceza de Iaşi am avut trimiterea unui prim capelan, pe care mi-l amintesc foarte bine şi îl salut, dacă ne ascultă la radio, reverendul preot Iosif Dorcu, care a rămas pentru câţiva ani capelan al românilor. El a deschis cu adevărat drumurile şi a pus pe picioare noua activitate pastorală a migranţilor români din Israel. După el a venit al doilea capelan, cel actual, pr. Cristian Văcaru, pe care îl salut şi cu care colaborez. Cu trecerea timpului, se vedea o prezenţă crescândă, până când, la un moment dat, s-a verificat, din nefericire, o altă tendinţă care a adus multă suferinţă şi care ne-a făcut şi pe noi să suferim. Dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu. Iată, pe scurt, prima mea experienţă cu prietenii români în Israel.

• Cum a perceput populaţia locală prezenţa numeroasă a muncitorilor români?

Prin populaţia locală se înţelege aici populaţia israeliană, pe de o parte, şi populaţia palestiniană, pe de alta. Populaţia israeliană, fraţii evrei, natural, vedeau în români o forţă de muncă, un ajutor de care aveau nevoie din ce în ce mai mult, în timp ce palestinienii aveau o atitudine pe care o putem considera duplicitară, contradictorie şi uneori chiar complementară. În ce sens? Muncitorii români sunt toţi sau aproape toţi creştini, catolici sau ortodocşi. Populaţia noastră palestiniană creştină este întotdeauna foarte mulţumită când vede alţi prieteni, alţi fraţi, alte surori care vin din întreaga lume şi împărtăşesc credinţa lor, şi care vin să lucreze şi să trăiască acolo împreună, în aceeaşi ţară. Dar în acelaşi timp, muncitorul român care ajungea acolo era puţin şi un concurent, fără să vrea, fireşte, pentru că aceşti români au fost aduşi pentru a lua locul muncitorilor palestinieni. Înainte de renumita "intifada", mâna de lucru era asigurată de palestinieni, şi munca în Israel era pentru palestinieni resursa cea mai mare pentru ţara lor, pentru a-şi construi apoi o casă în propria ţară sau în propriul sat. După intifada, adică la începutul anilor `90, această situaţie s-a schimbat. Israelul a închis poarta de intrare pentru palestinieni şi a făcut să vină alţi muncitori, români, dar şi din alte ţări: polonezi, nigerieni, ganezi, din America de Sud, Sri Lanka, India, Filipine şi alte ţări, dar mai ales din România, pentru că erau foarte pricepuţi în domeniul construcţiilor. Şi, într-adevăr, acolo unde se construiau noile colonii, noile oraşe, noile case, acolo se găsea şi marea majoritate a românilor. Nu aş vrea să uit acum, prin intermediul Radio Vatican, să le transmit acestor muncitori salutul meu afectuos: sunt oameni pe care i-am admirat cu adevărat. Au întâmpinat multe dificultăţi pentru a veni, acolo au muncit din greu, au muncit în condiţii foarte, foarte grele. Dar au fost curajoşi, au avut multă răbdare, multă statornicie, mult curaj şi multă solidaritate între ei, şi mai ales s-au arătat întotdeauna foarte prietenoşi cu populaţia, mai ales cu fraţii de credinţă palestinieni.

• Cu ce spirit însoţiţi acum comunitatea catolică română din Ţara Sfântă?

Însoţirea mea este în comuniune cu primii şi direcţii interesaţi, care sunt, acum, capelanul, pr. Cristian Vacaru, şi cele două surori. În anumite momente vine şi un colaborator din Dieceza de Iaşi. A venit chiar şi episcopul de Iaşi, pe care-l salut acum cu multă bucurie, la fel, a venit şi episcopul auxiliar, pe care-l salut cu multă bucurie, şi pe toţi ceilalţi preoţi care, mai ales de sărbători, au venit să dea o mână de ajutor în activitatea pastorală pentru comunitate şi capelanul ei.

Aşadar, cu ei, mai întâi de toate, în aceste zile, comunitatea muncitorilor străini, şi nu numai cea a românilor, trece prin momente grele. Recent a fost adoptată o dispoziţie care ar vrea ca încet-încet să păstreze un număr foarte redus de muncitori (străini) în Israel. Ceilalţi, din nefericire, sunt obligaţi să plece, să se întoarcă. Numai cei care muncesc în construcţii şi în hoteluri pot rămâne cu mai mare uşurinţă, sau pentru femei, aşa numitele "menajere" - mai ales din Filipine - pot rămâne cu mai mare uşurinţă faţă de alte categorii. Aşadar, noi însoţim acum această fază a acestor muncitori, a muncitorilor români, cu multă simpatie, aş zice, cu multă dăruire, cu multă solidaritate, căutând mai ales să fim alături de ei. Îmi amintesc acum în mod deosebit sfânta Liturghie pe care am avut-o la Elat, înainte de Crăciun, când a fost pentru mine o mare surpriză să văd că românii erau foarte puţini în acest an. Dar nu pentru că nu au venit la Liturghie, ci pentru că din nefericire sunt puţini cei care au mai rămas la Elat, în timp ce în alţi ani, când mergeam înainte de Paşti şi înainte de Crăciun, românii erau probabil categoria cea mai numeroasă, pe când acum mai erau puţini. Când vezi însă cum ei şi prietenii lor de alte naţiuni, atunci când se reunesc împreună, când se reunesc împreună să se roage, când se reunesc împreună la sfânta Liturghie şi sărbători, era întotdeauna un motiv de mare încurajare pentru ei toţi. Dorim totodată să-i ajutăm şi în problemele pe care le au, probleme sociale, probleme de justiţie, probleme unde ar trebui făcute procese, cu avocaţi etc. dar, din păcate, nu putem face mai mult de atât, pentru că situaţia este foarte complexă. Noi vrem să-i facem să simtă că se bucură de înţelegerea noastră, îi avem mereu în iubirea noastră, suntem alături de ei şi încercăm să-i ajutăm cu un sfat, cu încurajarea, în parcursul lor atât de frumos, dar şi atât de greu în Ţara Sfântă.

• Excelenţă, creştinii din România şi din întreaga lume sunt datori spiritual faţă de comunitatea creştină a Ţării Sfinte pentru darul inestimabil al răspândirii credinţei în Isus Cristos. Ce aşteaptă acum, creştinii din Ţara Sfântă de la creştinii din întreaga lume?

Într-adevăr, este o realitate frumoasă că două mii de ani după Isus Cristos şi după naşterea Bisericii, există încă un grup de creştini originari, autohtoni, în Ţara Sfântă. Acest fapt este o realitate concretă foarte interesantă pe care nu trebuie să o uităm niciodată. Cu alte cuvinte, Biserica-mamă a Ierusalimului este în continuare prezentă. Descendenţii primei comunităţi creştine fondată de Isus sunt în continuare prezenţi. Şi această comunitate, numită Biserica-mamă a Ierusalimului, a stat la originea tuturor celorlalte Biserici. De la această Biserică-mamă au pornit apostolii care au fondat alte Biserici, care la rândul lor au fondat alte Biserici, şi aşa mai departe, dar acesta este chiar trunchiul originar din care s-au născut celelalte Biserici.

Biserica-mamă a Ierusalimului astăzi este în suferinţă, pentru că se află într-o situaţie socială, istorică şi politică foarte grea. Noi, ce cerem de la fraţii noştri şi de la surorile noastre? Mai întâi de toate, pentru că noi credem în rugăciune, nu uitaţi să vă rugaţi pentru Ţara Sfântă. În al doilea rând, nu uitaţi Ţara Sfântă! Spus în alte cuvinte, veniţi să vizitaţi locurile sfinte, nu vă fie teamă să veniţi pelerini în Ţara Sfântă! Spun şi repet acest lucru pentru că, din nefericire, ascultând ştirile, văzând anumite episoade la televiziune, multă lume se teme să vină în Ţara Sfântă, crede că Ţara Sfântă este un război continuu, o violenţă nesfârşită. Pentru locurile sfinte, nu este aşa! Ştim că nu este încă o pace adevărată, dar, cu toate acestea, locurile sfinte, şi ştiu despre ce vorbesc, sunt în zone absolut sigure. Oricum, dovada a fost oferită deja, e suficient să vezi miile de pelerini chiar şi din ultimii ani. Aşadar, repet: veniţi numeroşi să vizitaţi Ţara Sfântă! Va face bine tuturor creştinilor care vin, va face bine şi comunităţii noastre creştine locale. În al treilea rând, trebuie să ne informăm. Îmi dau seama din ce în ce mai mult că realitatea Ţării Sfinte nu este cunoscută. Şi poate că serviciul cel mai bun pe care o comunitate, o Biserică, fraţii noştri ar putea să-l facă bine lor înşişi este să se informeze bine despre realitate, despre realitatea locală, despre realitatea generală, despre realitatea Bisericii în Ţara Sfântă. Şi acest lucru nu poate să nu facă bine. În al patrulea rând, şi ultimul, în măsura posibilităţilor, fiţi solidari, fiţi uniţi, faceţi ceva pentru Biserica-mamă din Ţara Sfântă! Tot ceea ce se face pentru Biserica-mamă, mai târziu, se întoarce spre binele tuturor. La fel, ce se face pentru pace în Ţara Sfântă, se întoarce pentru pacea universală, mondială, pentru că ştim că Ţara Sfântă este atât de importantă, atât de centrală şi strategică, încât de pacea din Ţara Sfântă depinde pacea în lume, şi, din nefericire, este adevărat şi contrariul. Aşadar, să ne ocupăm de Ţara Sfântă, nu uitaţi de fraţii noştri, şi veniţi numeroşi să ne vizitaţi, la Ierusalim, la Nazaret şi la Betleem.

• Excelenţă, sunteţi episcop la Nazaret. În curtea interioară a bazilicii "Buna-Vestire" există şi o imagine a Maicii Domnului dăruită de o familie de români. Adresându-vă acum Bisericilor din România, ascultătorilor noştri din întreaga lume, aveţi un salut special pentru creştinii români?

Da, salutul meu, alături de salutul biblic adresat la început, este acesta: veniţi pelerini în Ţara Sfântă! Organizaţi-vă şi cu puţină răbdare veniţi pelerini în Ţara Sfântă! Face mult, mult, foarte mult, mult bine, tuturor! Apoi, interesaţi-vă de Ţara Sfântă, încercaţi să faceţi ceva pentru Ţara Sfântă! Nu numai material vorbind, chiar dacă din acest punct de vedere, acest lucru este întotdeauna posibil, este întotdeauna cerut, este întotdeauna foarte util, pentru că necesităţile sunt multe, şi pentru "mama" nu se poate niciodată refuza ceva: tot ce se face pentru "mama" se întoarce în bine pentru toţi fiii şi toate fiicele. Mă refer, aici, la anumite iniţiative, precum cea din Vinerea Sfântă care cred că este tradiţională şi populară şi la voi, în România, sau la alte iniţiative pentru Ţara Sfântă. Dar aş vrea să mă adresez mai ales celor tineri, probabil făcând referinţă, dacă-mi permiţi, la cazul meu, la experienţa mea personală, aşadar, tinerilor, studenţilor, seminariştilor. Eu însumi, italian de origine, m-am născut în (regiunea) Veneto, dar la 16 ani, după liceu, am mers în Ţara Sfântă şi am făcut pregătirea mea teologică de seminarist la Seminarul din Bejala, la Ierusalim. Acolo am devenit preot, am muncit întotdeauna acolo, sunt foarte bucuros să slujesc Biserica din Ierusalim şi să fac parte din clerul Ierusalimului, care, într-un anumit sens, a preluat succesiunea grupului de apostoli în ţara lui Isus, în ţara apostolilor. Ei bine, Biserica Ţării Sfinte este a tuturor, este o Biserică locală cu o identitate precisă, cu o cultură şi istorie proprii, dar este mai ales o Biserică deschisă tuturor pentru că este Biserica-mamă. Prin urmare, toţi trebuie să ne gândim să slujim această Biserică, să facem ceva pentru această Biserică, mai ales preoţii, seminariştii. Poate că cineva primeşte de la Duhul Sfânt această chemare, această invitaţie de a sluji Biserica-mamă din Ierusalim. Pornind de la experienţa pe care Domnul m-a făcut să o trăiesc personal, adresez această invitaţie: nu uitaţi, dacă primiţi această chemare, să veniţi şi să slujiţi Biserica-mamă a Ierusalimului!

• Mulţumim, Excelenţă, pentru timpul acordat, dar mai ales pentru împărtăşirea credinţei, care, suntem siguri, va întări şi credinţa ascultătorilor noştri din România şi de oriunde ne-ar asculta în lume. Mulţumim, încă o dată!

Mulţumesc! Domnul să vă binecuvânteze! La revedere!

lecturi: 8.