Meditaţie: Privirea

Doi oameni faţă în faţă. Unul va muri peste 10 ore. Celălalt tocmai a spus unui grup adunat în jurul unui foc că nu-l cunoaşte pe omul care merge la moarte. "Nu-l cunosc, nu l-am întâlnit niciodată. Vă jur că nu!" Şi tocmai atunci a cântat cocoşul salutând răsăritul. Prizonierul, care era dus de la o cameră de interogare spre alta, tocmai trecea prin curte unde focul şi trădarea mai mocneau încă. Şi l-a privit pe omul care stătea acolo. Doar o privire. Deodată, Petru, cel care era aşa de lăudăros şi de curajos cu câteva momente în urmă, a luat-o la fugă pe străzile cufundate în linişte să se ascundă. Să se ascundă de sine, dacă ar fi putut. Lacrimi îi şiroiau pe faţă. Erau fierbinţi şi amare, spălându-i praful de pe faţă şi sângele de pe suflet.

Această scenă pune o întrebare profundă: Ce este creştinismul, acea religie care a fascinat lumea în ultimii 2000 de ani? În decursul istoriei unii au spus că e un sistem vast de doctrine în care trebuie să credem cu toată inima. Pentru alţii creştinismul e un mod de a trăi, ca un fel de filozofie; este a trăi într-o cultură creştină. Cele două definiţii sunt incomplete. Scena celor doi oameni confruntându-se în tăcere în curtea palatului ne spune ce este creştinismul. Este, în esenţă, o relaţie vie cu o persoană vie. Este întotdeauna o relaţie a omului răscumpărat cu persoana lui Isus Cristos în credinţă, încredere, iertare şi iubire - în toate felurile care leagă o persoană de alta.

În acest context putem înţelege ce s-a întâmplat în curte. În timp ce Petru stătea la foc, căutând siguranţa şi respectul uman, jurând fals ca să se bucure de căldură şi de acceptare din partea oamenilor, el a rupt relaţia cu Domnul său. A renunţat la această relaţie. S-a întors împotriva prietenului său. Şi când prietenul s-a întors spre Petru şi l-a privit, el şi-a dat seama ce făcuse. A văzut ce a aruncat, ce a uitat, ce a negat, ce a trădat. Nu a negat o doctrină, nu şi-a făcut de râs cultura. A rănit o relaţie. Nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să alerge clătinându-se, orbit de lacrimile ce-l ardeau, înfricoşat şi singur, pentru a nu uita niciodată momentul său de ruşine. Peste câtva timp va auzi din nou, pe lac, vocea prietenului său, caldă, convingătoare, vindecându-l: "Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?"

Cum putem aplica acest fragment evanghelic în viaţa noastră? Noi nu am negat o doctrină, nu am ofensat o filozofie, nu ne-am făcut de râs cultura, dar am rupt legătura personală de iubire dintre Isus şi noi. Şi noi ne-am încălzit la foc, căutând aprobarea lumii şi am cumpărat-o cu preţul negării prietenului nostru, Isus Cristos, Fratele şi Mântuitorul nostru. Negări ca ale lui Petru şi ca ale noastre au întotdeauna patru părţi.

Mai întâi, ne punem într-o situaţie periculoasă. Înainte de toate, Petru nu ar fi trebuit să fie în acel loc. În jurul focului erau adunaţi oameni dubioşi. Numai o persoană cu totul deosebită ar fi putut să reziste în faţa grupului de păgâni atât de provocatori. Petru nu a putut rezista. Nici noi nu putem. Şi punându-ne într-o situaţie periculoasă - o companie imorală, prietenia tovarăşilor de băut, a celor ce urmăresc materiale pornografice, a celor care iau în râs religia, a celor ce caută numai să urce pe scara socială ori interesele materiale - este primul pas spre negare.

În al doilea rând, apare un moment în care uităm cât de slabi suntem. Dorim aşa de mult să fim acceptaţi, să facem parte dintr-un grup, încât uităm de slăbiciunile noastre. Uităm cine suntem şi ne lăsăm descoperiţi, fără apărare în faţa provocării (a ispitei).

În al treilea rând, întotdeauna apare căderea. În cele din urmă, spunem ceva sau facem ceva care prin natura sa este o trădare a Domnului şi prietenului nostru. Luăm drogul, bem paharul, vizionăm filmul, furăm banii, repetăm gluma. Sau, şi mai rău, omitem să spunem ceva ori să facem ceva, iar astfel ne dăm consimţământul şi răul continuă să se răspândească, fără ca noi să ne opunem.

A patra şi ultima etapă este privirea. Întotdeauna, fără excepţii, ne apare privirea lui Isus. S-ar putea să treacă mult timp până ne apare şi apoi mult timp până o recunoaştem, însă Isus e aproape de noi şi ne priveşte - cu ochi rugători, plini de dor şi de iubire. Câteodată priveşte la noi în momentele noastre de tăcere când ne întrebăm doar în treacăt ce facem cu vieţile noastre, ce devenim. Câteodată priveşte la noi când ne amintim de inocenţa pierdută,

când ne vedem copilul dus la Botez ori la prima sfântă Împărtăşanie, lucruri pe care noi le-am neglijat de prea mult timp. Câteodată priveşte la noi în vieţile noastre distruse: căsătoria noastră ce se destramă, sănătatea care se deteriorează, problemele financiare. Câteodată priveşte la noi prin ochii închişi ai morţii, când experimentăm moartea unui cunoscut pe care l-am îndrăgit sau iubit. Câteodată priveşte la noi prin prezenţa unui prieten, prin exemplul unui vecin, printr-un cuvânt al Bibliei. Neaşteptat, într-un moment pe care trebuie sa-l preţuim, mai devreme sau mai târziu, Isus ne priveşte pe toţi - când suntem ocupaţi până peste cap, în mijlocul activităţilor noastre, când suntem preocupaţi de carieră, de examene, de ziua de mâine ori doar să facem bani, când ne distrăm sau călătorim - şi în acea privire ne spune că ne jucăm cu focul, că înfigem sabia durerii în sufletul său încă o dată, că îl rănim, pe el care este cel mai bun prieten pe care îl avem.

Şi dacă acea privire ne ajută să ne deschidem ochii, să vărsăm lacrimi de regret, de ruşine şi de căinţă, atunci suntem pe drumul spre un nou răsărit şi găsim răspunsul la întrebarea sa: "Petru (Maria, Ionel...), mă iubeşti?" Şi când cu sufletul îndurerat, ori plângând, asemenea lui Petru, Magdalena, Paul, Augustin şi a întregii pleiade a pocăiţilor din istorie, dăm din cap că da, îl iubim, Isus e din nou acolo, nu ca un prieten trădat, ci ca un prieten apropiat, Domnul şi eliberatorul. Căci privirea lui Isus, aşa cum Petru avea să afle, e o privire plină de dragoste înţelegătoare. Această privire, niciodată uitată, l-a condus pe Petru să bată ţărmurile Mediteranei predicându-l pe Isus. Această privire l-a dus pe Petru la Roma unde în anul 64, 30 de ani după acea noapte, un foc izbucnea. Dar în jurul acestui foc, Petru nu l-a mai negat pe Isus, ci l-a proclamat şi a murit pe cruce cu capul în jos într-o arenă romană, de data aceasta credincios prietenului său. Şi dacă e adevărat că muribunzii îşi văd viaţa într-o clipă, atunci cred ca ştiu ce a văzut Petru în acea noapte: trădarea sa, lacrimile şi, mai ales, privirea prietenului său. Puterea acelei priviri l-a adus acum în această ridicolă poziţie cu capul în jos şi cu lacrimi în ochi. Numai că de data aceasta erau lacrimi de bucurie şi de aşteptare. Isus, prietenul său, va veni pentru totdeauna cu privirea sa iertătoare şi iubitoare, iar curând, foarte curând de acum, nu vor mai fi lacrimi, nici trădări, nici noapte.

Va fi numai Isus privind la el în veşnicie.

(Sursa: William J. Bausch, Story Telling the Word. Homilies and How to Write Them, Twenty-Third Publications, 1998, Mystic, CT, SUA)

Traducere şi prelucrare: pr. Lucian Păuleţ

lecturi: 12.