Cracovia: Expoziţie de pictură "Liturghiile luminii"

La Muzeul Arhidiecezan din Cracovia, între 7 iunie şi 10 iulie 2005, a avut loc expoziţia de pictură cu motoul Liturghiile luminii, care a reunit câteva din lucrările reprezentative ale artiştilor Janina şi Stefan Rostworowskich. Impresiile unei participante la vernisajul expoziţiei sunt redate în continuare.

Pictura e cupola Sf. Petru: deasupra mormântului e deschizătura cupolei, lumina iese dinăuntru şi deformează materia (liniile nu sunt drepte, ci curbe, se închină) şi se termină cu o cruce. "E o suferinţă a liniilor", liniile paralele reprezentând "gândirea ce ne gândeşte pe ea însăşi", dar nu ne vede (Dumnezeu) (Aristotel).

Numai materia = meşteşug; numai spiritul = gândire abstractă; materia transformată de spirit este arta. Iar în artă suferinţa liniilor se transformă în rugăciune şi urcă întotdeauna spre cruce. Epoca actuală reduce omul la materie: aşa cum au făcut la Auschwitz (ex. din păr - ţesătură etc.), dar spiritul triumfă: ca exemplu avem pe M.M. Kolbe, convertirea lui R. Hess, a ziaristului pe care-l salvase M.M. Kolbe, semnul crucii Mântuitorului şi sfânta inimă a lui Isus zgâriate cu unghia în blocul 11, al morţii, de ofiţerul care murea odată cu M.M. Kolbe (pr. prof. dr. Tadeusz Rostworowski, SJ).

Arta reprezintă nevoia intrinsecă a fiinţei de a-şi depăşi condiţia umană. Deşi suntem aparent limitaţi ca existenţă în timp, în spaţiu, în manifestarea puterii, a capacităţii de acţiune şi a iubirii, avem fiecare certitudinea că în realitate suntem nelimitaţi în timp, în spaţiu, în putere de acţiune, în manifestarea iubirii - şi toată viaţa căutăm această "trecere" spre realitatea absolută căreia îi aparţinem. Dar "transcenderea" poate fi o "trans-ascendere" sau "trans-descendere": capcana ambiguităţii demersului artistic este adevărată în special pentru spaţiul cultural de tip occidental, unde accesul la realitatea absolută prin "cucerirea nemuririi personale" este asimilată în mod eronat originalităţii cu orice preţ. Şi, într-adevăr, multitudinea de curente artistice ale secolului al XX-lea se bucură de originalitate, dar nu şi de frumuseţe, de strălucirea timpului; dar nu şi de lumina duratei, de discursuri apreciative şi chiar de celebritate zgomotoasă; dar nu şi de răsunet în suflet. Vorbele încearcă să înăbuşe cuvântul: fiecare vorbeşte despre propriul ego şi nimeni despre sine. Tendinţa de depăşire a condiţiei umane devine astfel "coborârea" în ego şi nu ascensiunea spre sinele divin, iar efortul de transcendere, o hidoasă "trans-descendere" fiindcă orgoliul ego-ului e cel care l-a făcut chiar şi pe înger să cadă.

De aceea este atât de importantă lecţia de viaţă pe care ne-o oferă arta Janiny şi a lui Stefan Rostworowskich.

*

Dincolo de subiectul abordat, lucrările expuse, portrete, peisaje, flori, compoziţii narative executate în ulei sau pastel, povestesc ceva. E acel ceva care atrage atenţia, care atrage pur şi simplu, uimeşte şi fascinează, fiindcă umple sufletul de bucuria caldă, blândă, plină de duioşie şi lumină a vieţii în Dumnezeu. O viaţă unită şi unică în Dumnezeu, aşa s-ar putea rezuma biografia celor doi artişti. S-au născut în acelaşi an, 1921, marea sensibilitate artistică i-a adus la Academia de Arte Frumoase din Cracovia, au studiat cu nume celebre ale artelor plastice din Polonia secolului al XX-lea, au pictat, au întemeiat o familie, şi-au desfăşurat viaţa în Polonia între Pomorze şi Zakopane, n-au "hoinărit" pe nicăieri fiindcă şi-au găsit locul lor pe pământ, acolo, în Polonia natală, ca să picteze în tihnă şi să crească cei cinci copii ale căror portrete revin adeseori în pictura tatălui: Andrzej, Jakub, Jozef, Tadeusz şi Pawel... Tatăl a pictat, iar mama şi-a dăruit toată frumuseţea, talentul, propriul suflet şi viaţa sa însăşi, unei singure capodopere: celor cinci copii. Iar când în 1999 Janina a murit, Stefan nu a mai putut picta şi a urmat-o, un an mai târziu.

*

Dacă ar fi să cuprindem într-un singur cuvânt viaţa şi opera Janiny. şi a lui Stefan Rostworowskich, acesta ar fi: nobleţe. Şi iată de ce: linia vieţii este fermă şi consecventă; are simplitatea specifică sufletelor profunde şi pure care "gustă lucrurile din interior" (după... modelul educaţiei ignaţiene) şi care găsesc frumuseţea divină în tot ceea ce-i înconjoară fiindcă, înainte de toate, l-au descoperit pe Dumnezeu în ei înşişi.

Dacă ar fi să descriem tema principală din pictura Janiny şi a lui Stefan Rostworowskich, aceasta ar fi: Dumnezeu imanent şi transcendent creaţiei. Tema se desfăşoară de-a lungul întregii opere, iar o încercare de "sistematizare" ar permite evidenţierea următoarelor planuri:

1. - copii efectuate de Janina după Leonardo da Vinci, Filippino Lippi, Giovanni Baptista S sau după icoane de mare valoare spirituală (Madonna din Yasna Gora etc.);

2. - subiecte religioase: Stefan realizează seria celor patru "Colinde"(1949), actualizând tema biblică a sfintei Familii şi amintind prin geometria spaţiului şi precizia desenului, de stampele japoneze. Fiecare din cele patru "Colinde" este o bijuterie de puritate prin sobrietatea liniilor şi arta redării luminii. "Colindul IV" trimite prin ordonarea concentrică a liniilor spre spaţiul ferestrei şi mai departe, spre soarele care răsare, soarele de la care vine şi la care se întoarce lumina, ca înspre ochiul veşnic treaz al divinităţii. Mişcarea centripetă/centrifugă a liniilor concentrice spre peisajul aparent static din cadrul ferestrei realizează contrastul menit să reliefeze pulsaţia "pământului" care dă viaţă, silueta Maicii Sfinte cu pruncul. Stefan pictează, de asemenea, portretul unor sfinţi polonezi (sr. Faustina etc.), portretul papei Ioan Paul al II-lea, copiază chipul de pe giulgiul din Torino etc.

3. - peisaje centrate de casa Domnului: "Bisericuţă în România" (mai aproape ca stil de fugă al tuşelor, de Van Gogh), "Peisaj cu biserică veche" (amintind prin geometrie şi culoare de Cezanne) - Janina, 1978 şi respectiv, 1982.

Indiferent însă de subiectul abordat, artistul se exprimă întotdeauna pe sine însuşi: astfel, în reprezentarea lui Stefan, chipul de pe giulgiul din Torino apare viu, cu nările fremătând şi buzele strânse, cu ochii luminaţi de iubire şi bucurie, cu sprânceana stângă uşor ridicată, pentru ca ochiul cu care te priveşte să fie limpede, clar, pătrunzător, iar ochiul drept să reţină mâhnirea pentru sine însuşi - aşa cum în autoportretul pe care avea să-l picteze Stefan patru ani mai târziu, fermitatea buzelor sale, strânse într-un refuz amar al vorbelor, să ascundă cuvântul plin de mâhnire şi revoltă, în nesfârşita înţelegere şi iubire din ochii săi. Lumina, care în reprezentarea giulgiului vibrează în "cuante" colorate, care îndumnezeiesc până şi întunericul, lunecă în raze line în spaţiul autoportretului şi vibrează abia în spaţiul îngust, de mărimea unei coloane, situat în stânga figurii sale, ca şi cum cascada de lumină a trecutului se revarsă acum, la 77 de ani, în fluviul larg şi blând al unui asfinţit violet. Şi fiindcă artistul este plămădit din pământul ţării sale, tot la fel, sfinţii pe care-i pictează au neclintirea, relieful, hotărârea şi viaţa aceluiaşi pământ, pe care Dumnezeu îl luminează. Iar lumina străluceşte în ochii lor, neobişnuit de vii, scrutători şi blânzi sau se revarsă din întreaga lor fiinţă, ca în portretul papei Ioan Paul al II-lea.

Iubirea, blândeţea, duioşia, încrederea, bucuria, sobrietatea, adoraţia în faţa vieţii, toate, în nesfârşite nuanţe de suflet, se regăsesc în copiile sfintei Fecioare cu pruncul, realizate de Janina, fiindcă în haina străină a tablourilor sau icoanelor cunoscute e propriul ei suflet. Atenţia plină de umor, iubire şi gingăşie faţă de familie se regăseşte chiar şi în caricatura soţului "la lucru": universul ei e familia, în acest univers copiii sunt viitorul, şi-i vedem pe cei cinci, în dreapta "tatălui", siluete pure în lumina amiezii. O căldură plină de bucurie, pacea divină a căminului luminează fiecare din creaţiile sale. "Mesajul florilor", spunea Rudolf Borchart, este viaţa, supravieţuirea, retrăirea unei vieţi care a cunoscut experienţa morţii, care nu a uitat moartea, care o trăieşte, cum este inima omului, care o depăşeşte, cum este spiritul omului, graţie unei noi creaţii pornind de la durere, graţie construirii unei noi imagini dincolo de imagine. Poate de asta florile Janiny sunt linişte, pace, împăcare şi alinare, sunt ele însele pacea şi viaţa. Chiar dacă artista se pleacă în faţa trecerii, aşa cum fac snopii aproape antropomorfizaţi din tabloul ei, ea însăşi rămâne acolo, asemenea brazilor drepţi şi îmbrăţişând cerul, pentru totdeauna (fig. 01). Arborii pe care Janina îi pictează vorbesc despre Dumnezeu, de speranţă şi de ascensiunea fermă, continuă, a spiritului uman spre Dumnezeu. Iar ascensiunea îşi găseşte echilibrul, împlinirea, în "celălalt" ca în fig. 02, unde coroana pâlcului de arbori nu e completă decât dacă sunt împreună, într-o sinergie plină de iubire. Emblematic pentru Janina rămâne însă "Peisajul de munte" (fig. 03): scena este dominată de un singur arbore. Cu crengile desfrunzite, răsfirate pe cerul parţial acoperit de nori, trunchiul aparent drept şi ferm este de fapt tubular şi răsucit în jurul propriei axe, o spirală spre cer, permanent deschisă luminii divine şi aspirând spre ea, dar o spirală care-şi trage forţa ascensiunii numai din ea însăşi şi care nu se poate frânge, fiindcă, asemenea spicului de grâu, e goală în interior, ca să adăpostească lumina albă, a divinităţii. Iar tulpina urcă sus, dincolo de cadrul tabloului: vârful arborelui nu se vede, fiindcă pe Dumnezeu îl vedem doar cu inima. Crengile trecutului susţin cerul, în timp ce ramurile dinspre viitor sunt "resemnate" dar nu sub povara cerului înnorat, ci atrase spre pământ de o forţă interioară. O "resemnare" plină de forţă, pe care şi-o trage din trecut, aşa cum o ramură ciudată vine oblic, aproape de vârf, dinspre trecut în viitor. Şi surpriză: crengile viitorului curbate toate în jos, protejează de fapt albastrul adânc al muntelui cu un petic alb de zăpadă, ca şi cum şi-ar găsi un nou cer aici, pe pământ, şi de la mare distanţă, casele viitorului. Iar undeva, în planul îndepărtat, casa "trecutului" pare să se contopească ea însăşi cu lumina roşcată a asfinţitului şi deopotrivă a pământului. Trecutul aparţine pământului, iar viitorul aparţine cerului, dar oricum, la Janina, cerul s-a făcut pământ, tot aşa precum la Stefan, în fig. 04, pământul devine cer. La Stefan, snopii de grâu trăiesc exuberanţa recoltei sau stau drept în lumina asfinţitului; arborii (fig. 05) ţes un păienjeniş de incertitudine care nu face decât să reliefeze siguranţa, hotărârea, calmul, certitudinea construcţiei omeneşti care poartă simbolul crucii în fereastra centrală a palatului sau luminează pământul în asfinţit (fig. 06), susţin cerul (fig. 07) sau se pleacă ocrotind drumul altora (fig. 08). De fapt, arborele este crucea care unifică şi înalţă totul la alt mod de existenţă. Este începutul vieţii şi noul început în Isus. Iar oamenii sunt ca arborii pe care-i desenează.

Prin pictura lor, Janina şi Stefan Rostworowskich exprimă astfel complementaritatea sinergetică a contrariilor: totul se desfăşoară împreună, deodată şi unul prin celălalt, iar rezultatul depăşeşte suma componentelor. Acest "rezultat" este, în pictura lor, armonia care reflectă o viaţă desăvârşită în bucuria divină. Sugestive în acest sens sunt portretele pe care şi le fac unul celuilalt.

Ca logodnică (1947) (fig. 09), Janina apare (în pictura lui Stefan) într-un spaţiu al luminii, ea însăşi învăluită şi întrupată din lumina auriu-roşcată a unui timp de nesfârşită vară; în planul îndepărtat, spirala ascensiunii (aceeaşi care în pictura Janiny se reliefa în trunchiul de copac - fig. 10) oferă suport florilor unui timp efemer. Paleta auriu-roşcată se regăseşte în "Colind IV" (1949), dar de data aceasta lumina şi-a "ordonat" pulsaţia: condensată în nuanţele pământului care dă viaţa, lumina invită în spaţiul mamei: silueta logodnicei e acum arcuită pentru că în braţele sale lumina a luat chipul copilului. Dar şi în imaginea logodnicei, şi în aceea a mamei, mâinile cuprind lumina la piept ca să iradieze apoi, plină de bucurie, umplând spaţiul în portretul logodnicei sau adunând bucuria plină de duioşie şi nesfârşită blândeţe, în imaginea mamei. Aceeaşi lumină se condensează în portretul pictat de Stefan la aniversarea a 25 de ani de la căsătorie (fig. 11 - 1974, portretul Janiny, în albastru, cu şiragul de mărgele oranj). Sunt ani de lumină, de culoarea vieţii, fiecare an perfect în sine, rotund, strălucitor şi pur, într-un şirag masiv, ca şi cum timpul universului s-ar fi strâns în anii de căsătorie, sfinţindu-se el însuşi într-un timp propriu al inimii. Simbolismul arhetipal relevă faptul că gâtul reprezintă sub aspect energetic timpul universal, iar centrul inimii - sediul sinelui divin; culoarea "vieţii" este aceea a şiragului de mărgele - oranj, iar albastrul (culoarea rochiei) este culoarea subtilă a centrului inimii sau/şi, în nuanţele sale profunde, a timpului universal. Viaţa apare astfel desăvârşită şi înălţată la nivel cosmic prin miracolul iubirii: portretul se proiectează pe fundalul celei mai înalte culori în plan terestru: galbenul-auriu, culoarea care-l reprezintă în iconografia ezoterică pe Isus, deci iubirea prin excelenţă. Astfel, în portretul Janiny, la un sfert de veac de căsătorie, artistul afirmă victoria vieţii şi a iubirii, într-un gest de adoraţie pură faţă de soţia sa. Iar prin minunaţii ei ochi îl priveşte şăgalnic şi blând, iubirea şi viaţa; adică mama.

Cu nesfârşită duioşie îl priveşte Janina şi atunci când îl pictează (soţul său la lucru - "Caricatura"- fig. 12). Aici el ocupă centrul tabloului, aşa cum ocupă şi centrul vieţii ei. Nevăzută, Janina supraveghează totul: lucrul soţului său, copiii, peisajul, ea însăşi mângâiere a luminii într-un univers numai al lor, şăgalnic, plin de pace şi bucurie.

*

Pictura Janiny şi a lui Stefan Rostworowskich reprezintă o lecţie de viaţă. Ei se privesc unul pe altul şi trăiesc unul prin celălalt împreună şi deodată, în spaţiul sfânt al familiei. Şi fiindcă Dumnezeu este unitate, însăşi viaţa lor devine unită şi unică.

De aceea, Janina şi Stefan Rostworowskich te primesc şi-ţi împărtăşesc sufletul lor. Cu bucurie, demnitate, duioşie şi pace; cu nobleţe. Aceasta deoarece lecţiile de viaţă există ca să fie învăţate, iar iubirea divină ca să fie dăruită şi trăită "ad maiorem Dei gloriam".

Dr. Ecaterina Hanganu, Iaşi

lecturi: 8.