Căsătoria creştină, de Toth Tihamer

Modă şi căsătorie

Discurs ţinut în a III-a şedinţa publică a Celei de-a XVIII-a Întruniri Naţionale a Catolicilor Maghiari din anul 1926.

Eminenţă, cardinal primat!
Preaînalt colegiu episcopal!
Stimată mare adunare catolică!

Îmi încep discursul, nu fără emoţie, deoarece tema sa uşor îl poate deruta pe orator, plasându-l pe o cale greşită. Tratarea problemelor modei din punctul de vedere al moralei catolice este, fără îndoială, o sarcină de actualitate, dar nu este mai puţin dificilă şi delicată. Nu este uşor de rezolvat problema în sensul că, pe de o parte, să nu slăbim nimic din principiile catolice, pe de altă parte, să nu lezăm sensibilitatea nimănui; nu este uşor să arătăm astfel greşelile ca să nu-i supărăm pe cei ce greşesc şi nici ca, acolo unde trebuie să declarăm război pentru a apăra principiile, să rămânem în pace cu oamenii.

Îmi vine să cred că în momentul în care unii au citit titlul conferinţei mele: "Modă şi căsătorie", au reacţionat nedumeriţi: Da, sigur! Iarăşi moda! Şi mereu sărmana modă! Pot spune dinainte despre ce va fi vorba aici! Se va tuna împotriva fustei scurte şi a frizurii-bubi; vor fi fulgere împotriva decolteului şi a machiajului, va fi blestemat shimmy-ul şi charleston-ul. Apoi vom auzi exemple edificatoare despre faptul că în Atena poliţiştii le arestează pe femeile ale căror rochii se ridică mai sus de 30 cm de la pământ şi că regina Spaniei nu primeşte pe nimeni în anturajul ei decât dacă are rochia pe gât şi că, zilele trecute, până şi conducerea Serbiei a dat un decret în sensul că toate funcţionarele decoltate şi machiate să fie eliberate din serviciu etc. Cu alte cuvinte, vom auzi iarăşi vechea poveste...

Ei bine, eu aş dori să abordez problema ceva mai profund şi, în loc să tratez simptomatic necazurile, vreau să evidenţiez rădăcina lor comună. Tocmai pentru aceasta eu vă invit nu la fulgere şi trăsnete, ci la un pic de reflecţie. Voi scoate în evidenţă excesele şi pericolele unor curente ale modei; mă voi strădui să argumentez că izvorul comun al tuturor necazurilor este gândirea şi concepţia noastră despre viaţă păgânizată. De judecat nu vreau să judec pe nimeni, toată judecata vreau s-o încredinţez aprecierii calme a domniilor voastre. Căci, chiar dacă este o sarcină ingrată să vorbeşti despre adevăruri neplăcute, eu cred că e de datoria universalităţii catolicilor, în primul rând, să asculte cu curaj cuvintele de apărare în faţa smintelilor.

* * *

I. Acum, aşadar, după ce mi-am instalat paratrăsnetul, să începem verificările. Pe primul loc dăm tot de denaturările modei de azi, ale modului de a se îmbrăca, de a dansa şi de a se machia.

Însă vom putea face o apreciere corectă, numai dacă vom vedea clar ce i se poate reproşa, din punct de vedere catolic, exceselor modei.

Cine nu ştie că modul de a ne îmbrăca, precum şi regulile de a ne comporta sunt supuse schimbărilor substanţiale, potrivit timpului, practicităţii şi gusturilor? Iar dacă haina sau părul cuiva este mai lung sau mai scurt cu 5 cm, după părerea mea, nu prezintă, din acest punct de vedere, nici o importanţă. În schimb prezintă o importanţă extraordinară acea opinie şi concepţie păgână de viaţă, care urmăreşte nu practicitatea, nu gustul, ci numai incitarea senzualităţii, acea concepţie care rezultă din tot modernismul de azi, din modul de a se îmbrăca, de a dansa, de a se machia şi din tot comerţul cu articole de vanitate şi care, prin confundarea esteticului cu eroticul, ne aminteşte, la dimensiuni îngrijorătoare, de acea epocă păgână când oamenii ridicau cele mai multe temple spre cinstirea zeiţelor Venus şi Afrodita. Se obişnuieşte să se spună că Dumnezeu ne-a lăsat trei amintiri din paradisul pământesc: lumina stelelor, parfumul florilor şi farmecul ochilor copilului nevinovat. Ei bine, măcar adepţii catolici ai exceselor modei, ai modernismului, de ar reflecta că atunci când ochii umani nevinovaţi sunt scandalizaţi, de fapt se distrug şi se elimină din lume amintirile, şi aşa puţine, ale paradisul pământesc!

Jalonul nivelului moral al unui popor a fost întotdeauna respectul reverenţios pe care-l acorda femeii şi gradul de respect pe care şi-l păstrau femeile. Ei bine, dacă această balanţă este corectă, atunci este consternantă poziţia ei actuală. Să o şi declarăm: femeile sunt cel puţin tot atât de vinovate de această stare de lucruri cât şi bărbaţii. Căci, ceea ce astăzi se întâmplă chiar şi în anturajele considerate cele mai bune, toată această urgie a machiajului, a nudităţii, a dansurilor deşănţate, a libertinajului în contactele dintre băieţi şi fete şi anarhia provenită din răsturnarea formelor sociale; acel lux şi somptuozitate de dimensiuni incredibile care aproape că atinge demenţa femeii lui Nero, Poppea, care zilnic se îmbăia în laptele a 500 de măgăriţe sau ţicnirea femeilor din Pompei care-şi vopseau pleoapele în negru cu ouă de furnică, îşi ungeau părul cu grăsime de urs şi şi-l ondulau cu sânge de bufniţă, care-şi puneau pe degete simultan câte 16 inele - zic: aceasta nu mai este o simplă rătăcire a modei, ci este spargerea bubelor sufletului păgânizat, acum, la sfârşitul celui de al doilea mileniu după calculul creştin al timpului!

Scuzaţi-mă, am spus de la început că nu vreau să jignesc pe nimeni, de aceea îmi permit să vorbesc atât de direct...

Da, da - aud replica: "Omul a fost întotdeauna rău, şi pe vremuri a existat decadenţă în lume". Sigur că a existat! În această analogie există însă o diferenţă uriaşă. Pe vremuri desfrâul era considerat de toată lumea un păcat cu care trebuie să te retragi la întuneric. Dar azi? Cine îndrăzneşte astăzi să numească păcat şi cea mai gravă lezare a legilor morale? Păcatul şi atunci îi ispitea puternic pe tineri; dar măcar aceia cărora le erau încredinţaţi tinerii voiau să-i ferească, să-i păzească de pericol. Cine a auzit pe vremea aceea ca fete adolescente să vină singure de la bal dimineaţa pe la ora 3-4! Da, se putea dansa şi ceardaşul în mod conflictual cu morala, dar astăzi există dansuri care altfel nici nu se pot dansa decât scandalos. Înţeleg că numai astfel de dansuri puteau inventa matrozii negri cu gâtlejurile arse de whisky prin tavernele ce duhneau de tot felul de miasme de prin porturile sud-americane, dar faptul că domnişoare europene, versate în filozofia lui Cicero şi Tacit şi cizelate în cultura creştină, au chef să copieze pe aceşti cheflii şi să le imite grimasele, aceasta n-o mai pot pricepe nicicum.

Bunicile noastre mai spuneau că cine umblă cu faţa vopsită are viaţa mânjită. Ar avea însă curajul astăzi să spună acest lucru chiar şi nepoatei lor, care, în tramvai, îşi deschide poşeta, îşi scoate oglinda şi începe să se vopsească în văzul tuturor? Femeile cinstite de altădată erau conştiente că, dacă ieşim între oameni, trebuie să ne îmbrăcăm; ce i-ar spune acum nepoatei lor care pleacă la bal, dar nu are pe ea atâta îmbrăcăminte câtă aveau bunicile când plecau la culcare!

Cine are curajul astăzi să strige în gura mare că ceea ce se întâmplă acum este deja suflul morţii şi luminozitatea putregaiului? Nimeni! Ei bine, în catolicism trebuie să existe curajul de a se prezenta înaintea oamenilor, de a-i scutura şi a le spune: Oameni buni! Oricare v-ar fi convingerile, spuneţi-mi: nu-i aşa că viaţa este mai frumoasă decât moartea? Nu-i aşa că apa lacului de munte este mai limpede decât a mlaştinii? Şi, mai cu seamă, nu-i aşa că orice risipă, lux, modernism şi petrecanie din zilele noastre este o trădare, o infidelitate faţă de viitorul omenirii? Cei vechi credeau că acela pe care îl muşcă tarantula trebuie să danseze până ameţeşte şi atunci se vindecă. Ne vine să râdem de această superstiţie a bătrânilor, dar în acelaşi timp noi vrem să dansăm, să ne dejucăm sănătatea în chiote de miez de noapte ce se aud peste şapte sate!

Nu vă supăraţi, nu-i aşa, că vorbesc atât de franc. Trebuie să vedem limpede: în problema modei Biserica obiectează faptul că la frumuseţea femeii de azi lucrează sute de meseriaşi: croitori, pantofari, coafori, manichiuriste, pedichiurişti, masori, pălărieri, modiste, creatori de parfumuri - numai femeia ca atare, nu! Biserica recunoaşte dreptul la distracţia decentă, la îngrijirea corectă a corpului, la moda şi vestimentaţia corectă, dar cu o condiţie: să nu uităm că sufletul este mai presus decât trupul şi că legile eticii sunt mai presus de legile esteticii.

II. Trecând în revistă curentele la modă pare a fi necesar să spun câteva cuvinte despre problema culturii fizice.

Vă rog să binevoiţi a urmări corect poziţia noastră şi în privinţa aceasta. În momentul în care marea adunare catolică aminteşte şi problema culturii fizice este, într-adevăr, departe de ea gândul de a pune la îndoială câtuşi de puţin justeţea, corectitudinea şi necesitatea îngrijirii sănătăţii. Cine nu ştie că după munca de fabrică, din comerţ, de birou care toacă nervii, sportul este revigorare, că pentru elevul care buchiseşte toată ziua în cărţi antrenamentul fizic este împrospătare, dispunere pentru muncă şi fortificare a voinţei? Şi dacă totuşi menţionăm aici excesele sportive, la modă azi, la aceasta ne obligă faptul că, ceea ce se întâmplă astăzi în Europa întreagă pe acest tărâm - fără să fim exceptaţi nici noi - aceea nu mai este educaţie fizică, ci este nimicire fizică, iar atunci când este educaţie fizică şi atunci este rănire, mortală adesea, a plăcerii serioase de muncă, a străduinţelor mai înalte şi a valorilor mai spirituale. Şi cred că nu exagerez dacă în vorbele mulţimii entuziasmate după stelele de cinema şi după campionii sportului aud din nou acel "panem et circenses", iar pe chipurile desfigurate ale zecilor de mii de spectatori de pe stadioane descopăr iarăşi trăsăturile chipului nostru păgânizat.

Eu cred că îi văd corect pe aceia care, nu numai din punct de vedere pedagogic, ci şi din punct de vedere fiziologic, consideră nemotivată şi nefondată acea aberaţie fanatică prin care unii, în vremurile noastre de după război, îşi elogiază răscumpărătorul numai în sport. Îi invit însă pe toţi să nominalizeze un caz măcar în care să fi pierdut o luptă, una singură, din cauză că ostaşii noştri nu au fost suficient de antrenaţi, din punct de vedere fizic, pentru solicitările de pe front.

Nicăieri! Nici măcar o singură dată!

Eu însă pot arăta cazuri teribil de adevărate când am pierdut războiul deoarece sufletul nu a fost suficient de antrenat.

Da, recunosc: fără competiţie, fără compararea forţelor, fără tentaţia recordurilor, sportul este aproape inimaginabil. Dar în acest caz să fim măcar conştienţi de primejdia pe care o reprezintă pentru celelalte valori ale omenirii insistenta dezvoltare unilaterală a forţelor fizice. Este vai de acea şcoală medie în care elevul leneş şi obscur este împins dintr-o clasă în alta numai pentru faptul că aduce instituţiei glorie prin aportul său de fotbalist (caz întâmplat!); însă este vai şi de acea societate ai cărei membri maturi preamăresc sportul ca pe un substituitor religios. Dacă tineretul ce se ridică astăzi vede că ziarele scriu despre un alergător de o sută de metri articole de trei ori mai lungi şi cu un entuziasm de zece ori mai mare decât despre survolarea Polului Nord, care va fi consecinţa? O tristă scădere de valori în sufletul generaţiei viitoare: minimalizarea strădaniilor spirituale, slăbirea eforturilor ştiinţifice şi culturale în comparaţie cu energiile fizice ca atare.

Şi poate numai aceia văd limpede ce dimensiuni a luat această ierarhizare de valori la tineretul actual care, ocupându-se mai îndeaproape de ei, cunosc idealurile pentru care tinerii de azi se entuziasmează. Binevoiţi, de pildă, să întrebaţi pe oricare dintre tineri unde se află Bruxelles sau Sofia şi veţi primi răspunsul dezinteresat: nu ştiu! Să-l întrebăm însă unde se află Hollywood: ochii deodată încep să-i scânteieze şi pe loc este dispus să schiţeze şi străzile acestui oraş american al filmului. Să-l întrebăm cine a fost Murillo sau van Dyck, Pasteur sau Liebig, Nelson sau Bismarck; răspunsul va fi: nu ştiu! Dar cine este Asta Nielsen şi Paola Negri, cine este Max Linder şi Rudolfo Valentino, cine este Dempsey şi Nurmi, pe aceştia toţi îi ştiu. Îi ştiu? Da, nu numai numele lor, ci ştiu şi cine le-a fost mama, tata, cum au dormit ieri noaptea, ce le place mai mult să mănânce la prânz şi care este culoarea preferată a cravatei lor! Nu ştiu tinerii câţi metri face lumina într-o secundă, dar cu toţii ştiu cu câte secunde s-a depăşit recordul olimpic la înot în ultima olimpiadă. Nu ştiu nici măcar cu aproximaţie înălţimea vârfului Mont Blanc, dar ştiu cu exactitate de milimetru ce înălţime a sărit primul, al doilea, al treilea... al zecelea săritor la nu ştiu care disciplină sportivă. Nu ştiu în care an a fost eliberată Buda de sub turci, dar ştiu în a câta repriză Dempsey l-a făcut knock-out pe adversarul său... Fiindcă istoria arată că hipercultura trupului întotdeauna a fost în detrimentul sufletului, pentru aceasta toţi aceia care văd, în continuare, temeliile vieţii umane în asigurarea supremaţiei valorilor spirituale se vor bucura, desigur, la auzul acestui veto energic, rostit în cea mai înaltă adunare catolică, chiar în ceasul al doisprezecelea.

III. Ar fi însă o rezolvare superficială a problemelor atinse de mine, dacă mi-aş termina aici expunerea. Şi, deşi timpul ne face semn să ne grăbim, binevoiţi totuşi a-mi îngădui să includ aici, foarte pe scurt, încă o problemă de o importanţă uriaşă. Pentru că tot ce am tratat până acum: excesele modei, dansul nebunatic, devierile sportului, luxul... nu sunt decât simptome; sunt simptomele singurei noastre boli şi ar fi fără rezultat lupta împotriva simptomelor epocii, dacă nu am avea curajul să ne atingem de cuibul bolii.

Bănuiţi la ce mă gândesc? Bănuiţi în ce văd pericolul cel mai groaznic, rădăcina tuturor necazurilor noastre? În bălăbănirea vieţii familiei moderne sau cum s-a obişnuit să se spună: în criza vieţii de familie.

Dacă este reală afirmaţia că istoria adevărată a unei naţiuni nu este istoria războaielor sale, ci istoria familiilor sale, atunci este cutremurător de sumbră imaginea care-mi stă în faţă în acest moment. Văd înaintea mea legiunile căsătoriilor nereuşite; năvăleşte înaintea mea statistica mereu crescândă, de la un an la altul, a divorţurilor; văd tragediile din sufletele copiilor familiilor despărţite - aceşti puişori aruncaţi de către furtună afară din cuibul cald al familiei. Văd toate acestea şi iarăşi îmi vine în minte acelaşi lucru: Iată o mai nouă manifestare, mai periculoasă decât oricare alta, păgânizărea sufletului modern! La Seneca citim că distinsele femei romane nu-şi însemnau anii după consulii timpului, ci după bărbatul care le-a fost soţ în anul respectiv. Oare noi suntem departe de acest mod de calcul al timpului?

Atunci când trupul omenesc începe să se descompună în elementele sale componente, în celule, acesta este semnul iminentei dizolvări, al putrezirii.

Familia este celula, singura pe care se poate clădi o societate organizată, situată la un înalt nivel cultural. Acolo unde această celulă începe să se destrame, acelei societăţi i-a bătut ceasul cel de pe urmă, deoarece înaintea unui cunoscător al istoriei nu mai trebuie demonstrat că întotdeauna creşterea numărului divorţurilor este proporţională cu prăbuşirea culturii şi este şi semnul necondiţionat al destrămării societăţii.

Da, suntem în criză! Dar nu este vorba de - aşa cum se spune - "criza familiei", ci de criza sufletului uman devenit păgân, căci familia poate intra în criză numai acolo unde a ajuns în criză morala şi respectarea idealurilor. Da, să înnoim, dar nu despărţind, tu du-te la dreapta, iar eu merg la stânga! Nu! Ci amândoi, împreună, ne reîntoarcem la Cristos! Iar lupta cu moda, cu luxul, cu decadenţa este o problemă cu totul secundară, care se rezolvă de la sine dacă am rezolvat-o pe prima: am consolidat familia. Căci, dacă este bolnavă familia, atunci este bolnav poporul, este bolnav statul, este bolnavă cultura şi este bolnavă şi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ: Biserica. Astăzi, singură Biserica Catolică îndrăzneşte să-şi ridice glasul împotriva divorţurilor şi, chiar dacă va fi lăsată să ducă singură această luptă, ea nu va tăcea niciodată. Ea îndrăzneşte să-şi ridice glasul împotriva curentelor la modă dacă ele vatămă drepturile sacre ale sufletului - mă gândesc aici la excesele în vestimentaţie şi sport şi la divorţuri - şi invers, are curajul să rămână fidelă unor lucruri demodate, a căror readucere în actualitate constituie una dintre cele mai arzătoare probleme ale supravieţuirii genului uman: mă gândesc la iubirea copiilor în familie. Noi toţi putem fi mândri de conştiinţa că Biserica Catolică aşa cum este singura propovăduitoare, în lumea întreagă, a indisolubilităţii căsătoriei, tot aşa morala sa este singura contragreutate serioasă împotriva monstruozităţii malthusianismului ucigaş de popoare.

Să ne fie îngăduit ca aici, la marea adunare catolică, să declarăm deschis că în aceste probleme exemplul cel bun, decisiv, numai intelectualitatea catolică şi chiar familiile cele mai distinse îl pot da. Pentru frânarea exceselor modei, pentru reducerea risipei, pentru întărirea familiei, pentru îndrăgirea copiilor numeroşi ne trebuie pilde, exemple ce vin de sus şi pentru aceasta sunt edificatoare.

Excelenţa sa, ministrul Cultelor, zilele trecute a scris un important articol în ziarul catolicilor din Europa centrală, "Schönere Zukunft" (5 septembrie), cu titlul: "Copiii sunt binecuvântare şi copiii trebuie apăraţi". În acest articol el arată că bărbaţii de stat din Anglia se bucurau de graţia reginei Victoria tocmai pentru că aveau copii mulţi. Şi aveau copii mulţi pentru că însăşi regina Victoria avea o familie numeroasă şi - aşa cum notează domnul ministru - în urma exemplului reginei, familia numeroasă, iubirea copiilor ţinea cu adevărat de educaţie.

Dacă domnul ministru al Cultelor are dreptate - şi este imposibil să nu vedem perfecta dreptate a cuvintelor sale - zic, dacă are dreptate în sensul că pentru a introduce o modă cinstită trebuie curaj, curaj pentru viaţa modestă de familie, curaj pentru viaţa de familie solidă, curaj pentru îndrăgirea copiilor, curaj care să radieze din exemplul bun al familiilor celor mai distinse asupra oamenilor mai simpli, dacă acest lucru este sigur, atunci să-mi fie îngăduit să arăt spre acel loc, cel mai de sus, de unde exemplul cald al modestiei şi al vieţii fericite de familie se revarsă asupra tuturor familiilor maghiare. Cu câteva săptămâni în urmă am celebrat sfânta Liturghie în castelul unui sătuc spaniol de pe ţărmul Oceanului Atlantic. La sfânta Liturghie participa, în genunchi, o văduvă cu opt copii. Când am văzut acea mamă, văduva regină a Ungariei, îmbrăcată nu după modă, ci modest, cu rochia închisă pe gât; când am văzut acea numeroasă familie, nu după modă - opt copii! -, cu câtă pietate a îngenuncheat la sfânta Împărtăşanie, atunci mi-am zis: Da! Rezolvarea tuturor problemelor noastre nu poate fi găsită în altă parte decât în Domnul nostru Isus Cristos. El este tămăduitorul societăţii noastre cufundate în excesele modei, secătuite în cultul sportului, răvăşite de neînţelegeri, cu leagănele goale.

* * *

Cu aceasta am ajuns la morala constatărilor noastre. Căci n-are sens scandalizarea, n-au sens tunetele dacă din cele spuse nu învăţăm nimic. Fiecare om care gândeşte vede clar că decadenţa morală a epocii noastre duce societatea spre catastrofa capitală, dar nu toţi trag de aici aceleaşi concluzii.

Spengler îşi scrie virulenta sa carte despre căderea culturii Occidentului; noi însă nu urlăm unei lumi pronosticuri virulente, ci ţinem mari adunări catolice şi, stârnind curajul catolic şi conştiinţa catolică, întărind modul de viaţă catolic, vrem să prindem puternic timona timpului şi, cu un optimism constructiv, să oprim alunecarea pe povârniş spre prăpastie. Nouă nu ne este profet Spengler, ci papa Pius al XI-lea care vede personal prăbuşirea morală a epocii noastre şi totuşi nu se lamentează, ci rânduieşte o nouă sărbătoare: sărbătoarea Cristos Rege, care să încreştineze şi să salveze societatea păgânizată.

Noi ascultăm de Pius al XI-lea, îl recunoaştem pe Cristos ca rege. Da, Cristos este regele, nu numai al Bisericii, nu numai al cărţii de rugăciune; Cristos este rege şi al modei, este rege şi al dansului, este rege şi al sportului, este rege şi al vieţii de familie.

Cândva a fost, într-adevăr! Iar omenirea era fericită!

Noi am încercat fără el! Şi am ajuns pe marginea prăpastiei!

Nu există altă ieşire decât să ne reataşăm cu fidelitate de el!

Da! Ne întoarcem la el, vrem să trăim prin el şi credem: Cu el vom învinge!