(Din lat. órdo, rang, clasă socială). În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinátio (ordinaţiune) desemnează integrarea într-un órdo (ordin). În Biserică există anumite corpuri constituite pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic, le numeşte în greacă táxeis, în latină órdines: astfel liturgia vorbeşte despre órdo episcopórum, órdo presbyterórum şi órdo diaconórum. Şi alte grupuri sunt numite órdo: catecumenii, fecioarele, soţii, văduvele. Integrarea într-unul din aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinátio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astfel, cuvântul ordinátio este rezervat actului sacramental care integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către o comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sácra potéstas) care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinátio (hirotonirea) este numită şi consecrátio (consacrare), deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o investitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări (cf. CBC 1537-1538).

[ Hirotonire; Impunerea mâinilor; Preoţie ]