ÎNVĂŢĂTORULE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM!
Curs introductiv în rugăciune
de Andrea Gasparini
Traducere de pr. Cristinel Fodor

A PATRA SĂPTĂMÂNĂ

Rugăciunea inimii

2. BAZELE BIBLICE

"Abba, Tată!
Pentru tine totul este posibil.
Îndepărtează de la mine potirul acesta,
însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu.
(Mt 14,36)

Pentru a înţelege mai bine

Rugăciunea inimii înseamnă coborârea în adâncul nostru pentru a-l întâlni acolo pe Dumnezeu, rămânând îndelung în prezenţa sa, iubind.

Este încercarea de a da un răspuns la cea mai importantă poruncă a lui Dumnezeu. (Isus o numeşte prima şi cea mai mare poruncă):

"Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima,
din tot sufletul,
din toate puterile" (Dt 6,5).

Este un discurs de o extremă simplitate şi de o mare profunzime:

"Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale pe porţile tale." (Dt 6,4-9).

Este pagina de aur din Biblie, pagina sfinţeniei, pagina cea mai importantă din tot Vechiul Testament. Sunt 4875 de versete în Pentateuh, dar versetele de la shemŕ (ascultă) le însumează pe toate.

Este pagina cea mai rugată de Israel, în toate timpurile, până azi. Pagina acoperită cu sânge, pagina care a creat martirii Israelului, de la Rabbi Aqiba la cuptoarele crematoriilor.

Pe această pagină se întemeiază tot iudaismul şi tot creştinismul.

Se găseşte în cel de al doilea discurs al lui Moise, după decalog, aproape ca şi compendiu a toate, şi este precedat de aceste cuvinte importante: "Să umblaţi pe calea aceea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru, ca să fiţi vreme multă în pământul acela pe care îl veţi lua în stăpânire" (Dt 5,33).

Iubirea lui Dumnezeu nu este propusă ca o alegere dar este o poruncă. Isus a făcut o declaraţie solemnă pe această pagină "Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă" (Mt 22,38).

Să nu se uite că prescrierile Legii în tradiţia ebraică erau 635.

Apoi Isus a adăugat: "a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Mt 22,39)

În sfârşit, concluzia extraordinară a învăţătorului: "În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi profeţii" (Mt 22,40).

Deci, aici este toată Biblia, este toată revelaţia, este rezumatul revelaţiei. Pe această pagină trebuie să se întemeieze toată viaţa noastră.

Iubirea lui Dumnezeu este poruncită în mod absolut: "Să iubeşti din toate puterile", adică fără limită. Iubirea aproapelui are o altă măsură: iubeşte-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi. La Dumnezeu totul! Fratelui iubirea pe care o ai pentru tine!

Este interesant: porunca cea mai importantă a lui Israel, porunca care rezumă toate poruncile, a devenit rugăciunea principală a lui Israel până azi. A devenit profesiune de credinţă şi profesiune de iubire.

Poate înseamnă: se învaţă a-l iubi pe Dumnezeu cerând-o cu umilinţă la el de trei ori pe zi.

Este răspunsul la marea chemare: vrei să ajungi să-l iubeşti pe Dumnezeu din toate puterile? Fă din asta o rugăciune şi vei reuşi, cere-i de trei ori pe zi.

De trei ori? Biblia spune: "Să-ţi stea la inimă": porunca iubirii să pulseze în tine ca bătaia inimii tale, care nu se opreşte niciodată.

"Vei vorbi despre ea copiilor tăi", în casă şi în afara casei, ziua şi noaptea.

"Le vei lega la mână ca un semn, îţi vor fi ca o tăbliţă între ochi": în orice acţiune şi în orice intenţie trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu din toate puterile.

"Le vei scrie pe uşorii uşilor", pentru ca să nun le uiţi niciodată.

Dar cum este posibil să nu te desparţi niciodată de porunca iubirii? Tocmai făcând să devină această poruncă rugăciunea ta, schimbând-o în rugăciune.

Dacă Isus declară solemn că aceasta este porunca maximă, nu putem să luăm cu uşurinţă datoria rugăciunii inimii: trebuie să ne sforţăm până când o facem să devină ţesutul vieţii noastre.

Un proverb american sună cam aşa: "Love works if you work at it" (Iubirea funcţionează dacă tu o faci să funcţioneze).

Iubirea există dacă se cultivă.

Iubirea există dacă te străduieşti să o ai.

Iubirea există dacă suferi pentru a o apăra.

Prima lecţie de învăţat este aceasta: trebuie cerută cu toată forţa, cu o statornicie invincibilă. Ajungem să-l iubim pe Dumnezeu din toate puterile dacă o cerem din toate puterile!

Iată lecţia cea mai importantă a vieţii.

Iubirea comportă decizii fără număr. Iată de ce este înţelept să legăm aceste porunci ale lui Isus de practica atentă şi statornică a rugăciunii inimii.

Rugăciunea inimii devine ciurul care aşteaptă să treacă toată ziua noastră, toate acţiunile noastre, toate acţiunile şi relaţiile, unde trece toată viaţa noastră.

Până la urmă rugăciunea inimii stă în întregime în a implora să înveţi să-l iubeşti pe Dumnezeu din toate puterile.

Nu ştii să iubeşti? Cere să înveţi să iubeşti! Cere să înveţi să te laşi iubit!

Shemŕ venea introdusă într-un context de rugăciuni, psalmi, binecuvântări şi lecturi biblice: inima omului este împietrită să se deschidă iar când se deschide riscă deseori să nu coboare la concret.

Fundamente biblice: din Evanghelie

1. "Nu oricine îmi zice "Doamne! Doamne!" va intra în împărăţia cerurilor ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 7,21).

Sunt cuvinte pronunţate de Isus în contextul fericirilor: sunt de o importanţă practică foarte mare.

Suntem prea înclinaţi să falsificăm raportul cu Dumnezeu: patinăm întotdeauna cu mare uşurinţă în sentimente frumoase şi în cuvinte frumoase şi câteodată lăsăm ca viaţa să-şi urmeze drumul său.

Aceste cuvinte ale lui Isus precedă parabola casei pe stâncă, parabolă care ilustrează chiar învăţătura despre căutarea voinţei lui Dumnezeu ca temelie unică a vieţii: "Nu cine spune: Domne, Doamne..."

Este semnificativ acest fapt: Isus, după ce şi-a prezentat mesajul său prin discursul fericirilor (Mt 5,7) conclude că adevărata relaţie cu Dumnezeu nu stă în rugăciunea plină de vorbărie, ci în iubirea concretă iar iubirea concretă este prezentată ca ascultare concretă de voinţa lui Dumnezeu.

Trăim întotdeauna în ispita de a-i da lui Dumnezeu ceva care să coste mai puţin decât iubirea concretă; dar pe Dumnezeu nu-l interesează surogatele.

Este un mare risc constant rugăciunea schizofrenică a inimii, separarea rugăciune-viaţă: frumoase efuziuni spirituale, dar nicio incidenţă practică.

Iubirea făcută de cuvinte frumoase este dezgustătoare pentru Dumnezeu, care este adevăr absolut, pentru că iubirea făcută de cuvintele frumoase este înrudită cu ipocrizia.

Isus şi-a pierdut întotdeauna răbdarea în faţa ipocriziei.

Când rugăciunea inimii nu are incidenţă asupra obligaţiilor, asupra carităţii, asupra dezlipirii de rău, asupra vieţii de relaţie, suntem prizonierii rugăciunii schizofrenice a inimii.

Trebuie să avem curajul autenticităţii, să avem curajul să denunţăm la noi înşine: dacă nu se văd roadele rugăciunii inimii, nu suntem nici la rugăciune, nici la inimă.

Ce să facem ca să ne ferim de această înşelătorie?

Totul stă în a porni bine: totul stă în a da suflet profund rugăciunii inimii.

Sufletul este acesta: să garantăm rugăciunii inimii punctul de convertire, să facem din punctul de convertire coloana vertebrală a rugăciunii inimii.

Este clar că pentru că a face o broderie este nevoie de stofă peste care să brodezi.

Rugăciunea inimii este o iluzie dacă nu este voinţa concretă de convertire. Iar punctul de convertire trebuie să fie: precis - clar - concret.

Apoi, trebuie să facem să coboare focul Duhului Sfânt asupra cestui punct de convertire, adică rugăciunea arzătoare, în sensul că, terminată rugăciunea inimii, să se declanşeze imediat viaţa.

2. "Apoi au venit într-un loc numit Ghetsemani şi le-a spus discipolilor săi: "Staţi aici până când mă voi ruga". I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi a început a se înfiora şi a se nelinişti şi le-a spus: "Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!" Şi, mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga ca să treacă de la el, dacă este posibil, ceasul acela, zicând: "Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu". (Mc 14,32-36)

"Intrând în agonie, se ruga şi mai stăruitor, iar sudoarea lui, care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge" (Lc 22,44).

Suntem în faţa celei mai extraordinare pagini despre rugăciunea inimii: rugăciunea lui Isus atât de profundă, atât de pasionantă, atât de răvăşită încât se îmbracă în sânge, se acoperă de sudoare de sânge.

Atunci când vrem să ne reprezentăm pe viu rugăciunea inimii, modelul este acolo: rugăciunea sângeroasă din Ghetsemani: nu există un model mai perfect de rugăciune a inimii.

"Evangheliile amintesc de mai multe ori că Isus se ruga, ba mai mult, că petrecea nopţile în rugăciune, dar niciuna dintre aceste rugăciuni nu a fost prezentată în mod atât de profund şi pătrunzător ca aceea din Ghetsemani... niciun alt moment din viaţa lui Isus nu a fost atât de decisiv (Ioan Paul al II-lea)".

Papa numeşte rugăciunea din Ghetsemani "dovada sa de iubire", într-un cuvânt, "rugăciunea inimii" sale.

Cristos atinge abisul înjosirii sale. O mărturiseşte el însuşi: "Sufletul meu este trist până la moarte" iar dovada este sudoarea sângelui.

Cristos experimentează chiar şi toată slăbiciunea umană: "Tată, toate îşi sunt cu putinţă: îndepărtează de la mine acest potir!", dar reacţionează în suprema sa dovadă de iubire: "Dar nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu."

Dacă rugăciunea inimii noastre este originală, trebuie condusă acolo: "Nu voia mea, ci voia ta să se facă!"

Nu există rugăciune a inimii dacă nu este voinţa pasionantă de a căuta şi de a accepta întru totul voinţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea lui Isus la Ghetsemani este totul, este esenţa rugăciunii inimii.

A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă numai aceasta, dar este dur. De aceea rugăciunea inimii are nevoie de tăcere şi de spaţiu. Chiar şi Isus a avut nevoie de timp şi de forţă: "Cuprins de nelinişte se ruga mai intens".

Noi căutăm, în rugăciunea inimii, să implorăm cu intensitate puterea lui Dumnezeu asupra voinţei noastre. Şi Isus a făcut-o: "Iarăşi, pentru a doua oară, a plecat şi s-a rugat" (Mt 26,42).

A făcut-o de trei ori, precizează evanghelistul Matei: "A plecat din nou şi s-a rugat pentru a treia oară, spunând iarăşi aceleaşi cuvinte" (Mt 26,44).

Repetarea, insistenţa în a-i oferi voinţa noastră Tatălui, este o necesitate. În această repetare, în această insistenţă stă iubirea, pentru că sporeşte iubirea. Repetarea este o necesitate a slăbiciunii noastre.

În felul acesta trebuie să insistăm pe nevoia de a face trupul să se roage în timpul rugăciunii inimii. Dacă trupul nu se roagă, sufletul trudeşte să facă rugăciunea inimii.

Şi Isus a făcut-o:

"Şi, mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga" (Mc 14,35).

"...mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ"(Mt 26,39).

"... s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, se ruga" (Lc 22,41).

Când rugăciunea inimii devine obositoare, somnoroasă, călduţă, este urgent să ne gândim la Ghetsemani, la rugăciunea inimii făcută de Isus asudând sânge: "Intrând în agonie, se ruga şi mai stăruitor, iar sudoarea lui, care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge" (Lc 22,44).

Rugăciunea inimii ori este iubire, ori nu este nimic. Iar iubirea stă mai întâi de toate, în a adera cât mai perfect posibil la voinţa lui Dumnezeu.

Iubirea care nu s-ar îngriji de această adeziune ar fi absurdă, în timp ce cu cât se îngrijeşte mai mult, cu atât devine mai pură, naturală, fără mizerii omeneşti.

Iubirea trebuie să caute să adere la voinţa lui Dumnezeu aşa încât să facă din viaţa noastră o tot mai mare bucurie a lui Dumnezeu.

Prea multele cuvinte deranjează rugăciunea inimii. Zicând: "Tată!", spunem deja totul; restul poate deveni o umplutură care strică rugăciunea inimii.

Rugăciunea inimii câteodată are nevoie de violenţă. Isus a asudat sânge pentru a o face.

Şi să nu născocim prea multe despre lucrurile îndepărtate: riscăm să pierdem voinţa lui Dumnezeu în prezent.

3. "Atunci Isus a venit împreună cu ei într-un loc numit Ghetsemani şi le-a spus discipolilor: "Staţi aici până când mă voi duce acolo să mă rog!". Şi, luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, a început a se întrista şi a se tulbura. Atunci le-a spus: "Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!". Şi, mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ, spunând: "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu". Apoi a venit la discipoli şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: "Aşa, n-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas?" (Mt 26,36-40).

Să ne focalizăm atenţia asupra rugăciunii Apostolilor. Isus îi invită la "rugăciunea inimii" şi ei nu ascultă: uşurinţa şi superficialitatea îi doboară.

Celor doisprezece nu le cere nimic: "Staţi aici", dar acel: "mă voi duce acolo să mă rog" era elocvent.

Nu voia cu siguranţă să spună: să ne împărţim munca, voi staţi şi dormiţi, eu mă duc să mă rog. Isus aştepta puţină generozitate, dar până şi cei trei aleşi (cei mai buni? Cei mai urmăriţi de Isus? Erau cu siguranţă cei trei pe care Isus conta cel mai mult), chiar şi ei îl dezamăgesc din plin.

Celor trei le cere chiar rugăciunea inimii: o prezenţă tăcută şi afectuoasă lângă el care suferă atât mult: "rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine".

Dezamăgire completă! Cei trei discipoli preferă să doarmă.

Este ultima şcoală de rugăciune a lui Isus: un faliment total!

Din textul lui Matei pare că de trei ori Isus le cere ca ei să fie treji, dar superficialitatea, oboseala, necugetarea au învins.

Domnul nu avea nevoie de cuvinte, avea nevoie de iubirea lor.

Rugăciunea inimii este tocmai asta: a pune deoparte cuvintele şi a-i da inima lui Dumnezeu. A nu avea încredere în cuvinte şi a-i da inima.

Rugăciunea inimii poate să dea impresia că este dificilă; dar nu este nimic mai uşor decât să ne facem prezenţi, total prezenţi unei persoane, dăruindu-i inima.

De aceea inima trebuie s-o avem! Şi apoi, trebuie s-o dăruim!

Rugăciunea inimii trece peste toate formalităţile birocratice şi toate fariseismele noastre în vorbărie, pentru a ţinti la esenţa relaţiei cu Dumnezeu.

Cei trei ucenici nu reuşesc pentru că nu sunt pregătiţi, şi nimeni nu s-a gândit să se pregătească.

Cursa în care poate cădea cel mai frecvent rugăciunea inimii este tocmai defectul de pregătire. Un spaţiu de purificare, puţin realism, o revizuire a situaţiei noastre spirituale concrete este foarte importantă pentru a ne fixa voinţa noastră pe voinţa lui Dumnezeu. Mai ales este importantă pregătirea "punctului de convertire".

Rugăciunea inimii nu este serioasă dacă nu ţine cont de o purificare, de o luare de cunoştinţă despre mizeria noastră.

Când îi găseşte cufundaţi în somn Isus le spune: "Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab" (Mt 26,41).

Învăţătura este cu siguranţă aceasta: pentru a rămâne fideli lângă Cristos este destul să ceri această fidelitate.

Rugăciunea inimii este grea: dar dacă cerem capacitatea de a reuşi, Domnul, este gata să ne facă acest dar.

Cursele cele mai grave ale slăbiciunii noastre sunt:
- voinţa rea;
- tăcere insuficientă;
- mâinile goale;
- oboseala;
- superficialitatea;
- lâncezeala;
- căutarea gratificării.

Dacă nu veghem, rugăciunea inimii poate să se schimbe într-o perfectă dezamăgire a lui Dumnezeu.

VOINŢA REA

Trebuie ţinută sub control: iese la iveală mai ales când începem. A începe bine este foarte important.

A implora puterea lui Dumnezeu asupra voinţei slabe ori de câte ori constatăm slăbiciunea noastră este cu siguranţă remediul cel mai eficace.

TĂCEREA INSUFICIENTĂ

Înseamnă a începe rugăciunea cu inima îngreunată. Când simţim că suntem foarte distraţi este foarte utilă tactica de a începe rugăciunea noastră mult mai înainte de rugăciune.

A-i oferi Domnului slăbiciunile noastre, a ne umili în faţa sa, a dori întâlnirea cu Dumnezeu, a-i arăta lui Dumnezeu dorinţa noastră de a ne ruga bine, toate acestea sunt mijloace eficiente împotriva minţii împrăştiate. Dar este necesar să începem la timp, dând spaţiu rugăciunii înainte de rugăciune.

MÂINILE GOALE

A crede că ai totul în ordine nu este numai o naivitate, ci este o inconştienţă frumoasă şi bună. Sunt probleme asupra cărora Domnul ciocăneşte fără oboseală. Trebuie să răspunzi! Acolo trebuie să pregăteşti darul convertirii.

Apoi pot fi lipse grave în domeniul carităţii: în domeniul datoriilor şi al obiceiurilor nejustificate. Pot fi datorii esenţiale lăsate la o parte cu o inconştienţă de temut.

Este o metodă foarte simplă şi foarte concretă aceea de a pregăti punctul de convertire pentru ca apoi să coboare asupra sa focul rugăciunii.

OBOSEALA

În anumite oboseli mintea nu reuşeşte să se concentreze. Ce-i de făcut?

Nu este decât o alternativă inteligentă. Lenea ar spune: lasă rugăciunea, dar iubirea nu vorbeşte astfel. Spune: roagă-te într-un mod mai corespunzător oboselii tale, un pic mai odihnitor. De exemplu ar spune: aşează-te la picioarele lui Dumnezeu şi mulţumeşte-i cu simplitate şi oferă-i oboseala ta, dar nu renunţa! Chiar şi cel obosit trebuie să iubească!

SUPERFICIALITATEA

Înseamnă a sta cu Domnul, dar fără a scoate ce e mai bun din noi. Înseamnă a sta cu Domnul, dar să stai liniştit şi cu tine însuţi şi cu problemele proprii.

Nu! Rugăciunea inimii are nevoie de angajare şi de radicalitate, de decizii şi de tăieri nete cu mediocritatea.

A uda rugăciunea inimii zăbovind un pic, lăsând uşa întredeschisă distracţiilor, nu este ceva serios, înseamnă a ne înşela că se poate face salvând puţină exterioritate.

Rugăciunea inimii înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu din toate forţele, implicându-ne total.

LÂNCEZEALA

Înseamnă lenea, mai rău, este defectul de iubire. Nu este rugăciunea inimii cea care crede că poţi merge la braţ cu păcatul, cu datoriile neglijate, cu caritatea în bucăţele, cu judecata uşoară, limba imprudentă, curiozitatea, mondenitatea, ambiţia, căutarea continuă a unei figuri frumoase...

Lâncezeala este un parazit care paralizează rugăciunea inimii.

Rugăciunea inimii înseamnă o relaţie afectuoasă, adevărată, naturală: nu suportă mediocritatea, care înseamnă relaţie interesată, contaminată, scadentă, neautentică.

CĂUTAREA GRATIFICĂRII

Când fac rugăciunea inimii pentru satisfacerea pe care mi-o dă sau pentru a mă simţi superior celorlalţi, sau crezându-mă aproape ajuns, când fac rugăciunea inimii şi nu-i accept monotonia ori încercările secetei, atunci când merg să vânez satisfacţii şi compensaţii, când caut să stau cuminte pentru a sta cuminte, acest lucru înseamnă să merg la vânătoare de gratificaţii. Este o absurditate.

Nu! Trebuie să iau ceea ce Domnul mi-a pregătit iar în momentul de fervoare trebuie şi să mă desprind de succes, zicându-i clar Domnului: "Mulţumesc pentru această fervoare, dar eu vreau numai să te iubesc!"

A accepta fervoarea, dar fără a-mi ataşa inima de ea: iubirea este cea care contează.

A accepta cu generozitate întunericul, seceta, monotonia şi să fac din asta o ofertă generoasă Domnului.

Doamne, numai să te iubesc din toate puterile!

EXERCIŢIU PRACTIC DE RUGĂCIUNE

- Duhul Sfânt vrea să te oprească la rugăciunea profundă, pentru aceasta ai ancorat la rugăciunea inimii. Roagă-te aşa:
"Duhule Sfânt, învaţă-mă să iubesc!"
"Duhule Sfânt, condu-mă la rugăciunea interioară!"
"Duhule Sfânt, învăţă-mă să-l iubesc pe Dumnezeu din toate puterile!"

- Fă rugăciunea de ascultare adresându-te lui Isus, prin cuvintele din shemŕ. Trebuie să ceri cu credinţă harul de a-l iubi pe Tatăl din toate puterile. Întrebă-l pe Cristos cu umilinţă: dacă tu ştii să iubeşti din toate puterile, de unde trebuie să începi să iubeşti. Nu poţi face multe lucruri, dar poţi hotărî multe lucruri după rugăciunea ta, dacă l-ai ascultat într-adevăr pe Cristos.

- Rugăciunea inimii o vei face scufundându-te în iubirea Tatălui. Nu deranja prezenţa sa cu cuvinte, sau imaginaţii, ori emoţii. Este destul să iubeşti! Oferă-i viaţa ta Tatălui. Iată o frumoasă rugăciunea a inimii: "Tată, fă cu mine ceea ce-ţi place!"

- Reciteşte ultima pagină: "Dacă vrei să te rogi bine".

RUGĂCIUNEA PENTRU ZI

Repetă invocaţia părintelui de Foucauld: "Tată, fă cu mine ceea ce-ţi place!"

Cunoşti psalmul 116? Este cel mai scurt din Biblie, dar este o bijuterie. Este o rugăciunea impregnată în întregime de iubire, construită pe iubire, construită pe iubirea infinită a lui Dumnezeu (mare este iubirea sa! Ţine pe vecie!)

Psalmul 116

Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile,
preamăriţi-l, toate popoarele.
Căci mare este îndurarea lui asupra noastră
şi adevărul Domnului rămâne întotdeauna. Aleluia.