ÎNVĂŢĂTORULE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM!
Curs introductiv în rugăciune
de Andrea Gasparini
Traducere de pr. Cristinel Fodor

A PATRA SĂPTĂMÂNĂ

Rugăciunea inimii

1. PRIMII PAŞI

Să iubeşti pe domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,
din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.
(Dt 6,5)

Primii paşi în rugăciunea inimii

Este foarte dificil să prezentăm o definiţie a rugăciunii inimii, pentru că a fost multă confuzie în terminologie.

Începem să precizăm ceea ce înţelegem prin cuvântul "inimă". Nu inima fizică, evident, ci intimitatea omului, parte a cea mai ascunsă a fiinţei sale, unde locuieşte plinătatea fiinţei sale, unde omul întâlneşte pe Dumnezeu şi unde Dumnezeu poate să-l întâlnească pe om.

Este izvorul vital al existenţei.

"Inima indică în tradiţia orientală centrul fiinţei omeneşti, rădăcina facultăţilor active ale intelectului şi ale voinţei, punctul de la care provine şi spre care converge toată viaţa spirituală. Este izvorul obscur şi profund din care izvorăşte toată viaţa psihică şi spirituală a omului şi prin care omul se apropie şi comunică cu însuşi Izvorul vieţii" (E. Bhr. Sigel).

Atunci când vorbim de "inimă" considerăm mai logic să ne gândim la acea "scânteie divină" pe care prin Botez orice creştin o poartă în sine şi cu care omul poate intra în contact direct cu Dumnezeu.

"Scânteia divină" pe care sfântul Toma o numeşte cu un limbaj tipic al său "virtuţi infuze". "Virtuţi" în sens de putere, capacitate, facultate şi "infuze" în sensul că nu vin de la noi, vin de la Dumnezeu.

Pentru sfântul Toma virtuţile infuze sunt credinţa, speranţa, iubirea, înţelese de el ca un "organism supranatural" care ne provine de la botez; noi nu putem s-o procurăm cu singurele forţe ale noastre, dar o putem dezvolta. Organismul supranatural care ne ajută să comunicăm cu Dumnezeu.

Aceasta este "inima" după aproape toţi maeştrii spirituali.

Rugăciunea inimii înseamnă a orientarea spre Dumnezeu în rugăciunea cea mai profundă din fiinţa noastră, scânteia divină care este în noi.

După ce am precizat conceptul iniţial, iată cum am putea încerca o definiţie descriptivă, pe cât este de sumară:

Rugăciunea inimii
înseamnă a sta cu simplitate
în faţa lui Dumnezeu
într-o profundă tăcere interioară,
lăsând deoparte
cuvinte, gânduri, imaginaţii,
deschizând-i intimitatea cea mai profundă
a fiinţei noastre
şi sforţându-ne numai să iubim.

Cere simplitate. Rugăciunea inimii nu este adaptată persoanelor complicate, nu este utilă scrupuloşilor şi este imposibilă orgolioşilor (cel puţin acelora care nu se ruşinează de orgoliul lor).

Cere tăcere profundă şi exterioară şi interioară. Înseamnă a alunga toate cuvintele, toate formulele, înseamnă a opri imaginaţia, deoarece tot ceea ce deranjează tăcerea interioară tulbură rugăciunea inimii.

Şi totul stă în a iubi. Dar ce înseamnă a iubi? Probabil că nimeni nu ştie s-o precizeze. înseamnă mii de lucruri, dar nu este închisă total în nici una dintre ele.

Ştim ce înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu după rugăciune, dar este dificil explicarea a ce este "a-l iubi pe Dumnezeu" în timpul rugăciunii. Încercaţi să întrebaţi doi logodnici care trăiesc departe unul de altul, ce este iubirea lor când îşi scriu o "scrisoare de iubire". "Ce ciudăţenie! - ar răspunde - o scrisoare de iubire este o scrisoare de iubire", orice cuvânt iradiază iubire; ar putea fi făcută şi din cuvinte simple, cuvinte de nimic, care pentru cel care nu este îndrăgostit nu spun nimic, dar îndrăgostitului îi spun totul.

Să încercăm să trasăm o definiţie mai simplă, care poate să fie de folos:

Rugăciunea inimii
este intrarea într-o perfectă
tăcere interioară,
într-o tăcere care iubeşte.

Mama care-şi iubeşte cu infinită duioşie copilaşul şi îl admiră în tăcere, când doarme, ne dă o idee cu privire la rugăciunea inimii. Nu iese un cuvânt de pe buzele ei, dar iubirea foarte profundă are oare nevoie de cuvinte? Şi când prietenia are nevoie de cuvinte, are chiar timbrul iubirii profunde?

Dar este o a treia definiţie a rugăciunii inimii care poate este mai bună şi poate face să înţeleagă cu profunzime conceptul. Iat-o:

Rugăciunea inimii
Înseamnă a-i permite Duhului Sfânt,
prezent în noi,
să-l iubească pe Tatăl în noi, cu noi,
prin noi.

Înseamnă "a-i permite": în realitate, Duhul Sfânt prezent în noi este întotdeauna intenţionat să iubească, dar până când noi nu cedăm, nu intrăm înăuntrul bogăţiilor din această iubire.

Izvorul izvorăşte întotdeauna, chiar dacă niciunul nu ia apă din el; dar atunci când scoatem apă, "izvorul izvorăşte pentru noi". Rugăciunea inimii înseamnă participarea la această acţiune neîncetată a Duhului în noi, înseamnă a-l lăsa să iubească, sau mai bine înseamnă a iubim cu el, în el, prin el, luând şi dând de-o parte toate obstacolele care împiedică rugăciunea sa şi favorizând cu toate mijloacele la dispoziţia noastră această legătură intimă de iubire.

Deci, astfel concepută, rugăciunea inimii înseamnă schimbul afectuos dintre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi iubirea noastră săracă faţă de el care, inserată în iubirea infinită a Duhului, nu mai este săracă.

Se întâmplă în substanţă ceea ce părintele de Foucauld în mod genial exprima astfel:

"El mă priveşte iubindu-mă,
eu îl privesc pe el iubindu-l".

Vorbind despre rugăciunea inimii trebuie să precizăm că din păcate nu puţine dificultăţi se ivesc de la folosirea cuvintelor.

Rugăciunea inimii este veche cât Biblia, a fost practicată de aproape toţi sfinţii, părinţii din pustiu erau mari experţi în ea, câţiva sfinţi au răspândit-o foarte mult, dar deseori a fost chemată cu alte nume, ca:
- rugăciune simplă,
- rugăciune tăcerii,
- rugăciune simplei priviri,
- rugăciune interioară,
- rugăciune de iubire,
- rugăciune contemplativă.

Între sfinţii care au răspândit-o mai mult amintim, în afara sfinţilor din pustiu: sfânta Tereza de Avila, sfântul Ioan Gură de Aur, sfânta Tereza de Liseux, sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi şi părintele de Foucauld.

Monahismul rus a practicat întotdeauna rugăciunea inimii (adesea în Biserica Ortodoxă este numită "rugăciunea lui Isus" când devine continuă: când trece "de la minte la inimă").

Rugăciunea inimii în substanţă este răspunsul la viaţa trinitară în noi.

Pentru ce este importantă rugăciunea inimii

De ce insistăm asupra importanţei rugăciunii inimii?

Mai ales pentru aceste motive:
1. calea cea mai dreaptă pentru a ajunge la Dumnezeu este iubirea şi nu inteligenţa;
2. iubirea este facultatea interioară cea mai bogată a omului şi totodată cea mai importantă: lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ce este mai bun din toate, de aceea şi ce este mai bun în noi.

Inteligenţa este un instrument nepotrivit pentru a ajunge la Dumnezeu. Dumnezeu este mult superior inteligenţei noastre.

Omul cu gândul său poate să se ridice atât de puţin de la lumea sa limitată! Omul cu inteligenţa sa este ca un copil care se joacă cu zmeul său şi ar vrea să-l facă să atingă soarele. Dar este suficientă o schimbare bruscă de vânt, sau puţină ploaie şi zmeul este terminat!

Cât este de limitat gândul nostru când vrea să se ridice la Dumnezeu! Reuşeşte să înţeleagă că Dumnezeu există, reuşeşte să înţeleagă ceea ce Dumnezeu nu este, mai mult decât să înţeleagă ceea ce Dumnezeu este, apoi se pierde fără să atingă măcar hotarele problemei lui Dumnezeu.

Dar omul posedă o facultate mult superioară forţei zmeului: este o facultate misterioasă, mai puternică decât inteligenţa, care atunci când ţinteşte la Dumnezeu ştie să ajungă mai departe decât inteligenţa: este iubirea.

Teologii au sondat misterul lui Dumnezeu sub toate aspectele, plecând de la punctele cele mai diferite, folosind strategii diferite, dar niciunul dintre ei nu l-a înţeles pe Dumnezeu în măsura în care au făcut-o misticii. De ce? Pentru că teologii s-au folosit de inteligenţă, misticii de inimă.

Un sfânt Francisc, l-a înţeles pe Dumnezeu mai mult decât orice filosof şi decât orice teolog: omul cu iubirea sa ştie să ajungă mai sus decât inteligenţa.

"Dumnezeu este iubire", a spus un mare mistic creştin, apostolul Ioan; de aceea, când omul se face iubire intră imediat în armonie cu Dumnezeu, intră în raza sa luminoasă, care îl duce sus, mai sus, mult mai sus decât ştie să o facă săraca inteligenţă omenească. Zmeul nu mai este o jucărie din hârtie, fragilă ca o frunză, a devenit o navă spaţială cu propulsie foarte puternică, care sfidează atracţia pământească şi se îndreaptă spre obiectivul său, pe o direcţie sigură.

Cele trei puteri

Nu se obişnuieşte oare să se spună că numai cine iubeşte ştie să înţeleagă anumite lucruri? Pentru că iubirea dă aripi înţelegerii: fără iubire inteligenţa este săracă, fără iubire inteligenţa este limitată, fără iubire inteligenţa nu este în măsură să atingă anumite ţinte dificile.

Toată lumea noastră interioară este aşadar condusă de trei potenţe ori facultăţi, daruri minunate ale lui Dumnezeu pentru a face mare omul. Acestea sunt: inteligenţa - voinţa - iubirea.

Nu există act interior care să nu fie influenţat de ele.

Vă hotărâţi să faceţi un gest generos faţă de un frate? Cu siguranţă acest act a izvorât din inteligenţa voastră care a evaluat problema cu o anumită profunzime; apoi, a intrat voinţa voastră; apoi, dacă v-aţi hotărât cu adevărat să faceţi acel gest, este semn că a intrat iubirea.

Chiar şi un act interior nesemnificativ trece prin creuzetul acestor trei facultăţi. Decideţi să citiţi o carte? Hotărâţi să faceţi un picnic? La originea deciziei voastre stă inteligenţa care suscită problema evaluând cele care sunt pro şi contra; apoi, pasează răspunsul său voinţei; atunci când voinţa se declanşează, se datorează faptului că iubeşte proiectul, a făcut să fie aprobat, ca să spunem aşa, de către facultatea de decizie care este iubirea.

Întotdeauna iubirea este cea care spune ultimul cuvânt şi pune în mişcare deciziile voinţei, care dă cale liberă voinţei.

Iubirea este facultatea cea mai importantă şi poate cea mai puţin vizibilă.

Noi stimăm mai mult inteligenţa. Suntem întotdeauna mişcaţi de persoanele aşa-zise inteligente, cum suntem atinşi de un domn cu nişte haine frumoase. Dacă despre noi înşine putem spune: "Sunt foarte inteligent", ne facem destul de orgolioşi, ca şi atunci când spunem că suntem frumoşi, ori bogaţi. Nu am fi aşa de mândri de noi înşine dacă am putea spune numai: "sunt foarte bun".

Chiar şi voinţa o stimăm mult. Atunci când se spune: "Aceea este o persoană cu voinţă!", se ştie că se face un compliment frumos. Afirmaţia: "Are o voinţă de fier!", este un elogiu care face plăcere tuturor.

Cu toate acestea iubirea este facultatea cea mai importantă: persoanele care au influenţat mai mult viaţa noastră probabil nu sunt persoanele cele mai inteligente ori persoanele cu cea mai puternică voinţă, dar persoanele care ne-au iubit mai mult. Aceasta înseamnă că iubirea este facultatea care sapă mai profund în noi şi lasă urmă. Iubirea este un mijloc de mare potenţialitate asupra existenţei noastre.

Ceea ce este mai bun în om constă în iubire.

Acum, rugăciunea noastră adesea dă prea multă importanţă inteligenţei. Suntem intelectualişti! Raţionăm mult atunci când ne rugăm. Dar atâta timp cât rugăciunea este intelectualism, nu sapă profund în viaţa noastră.

În felul acesta noi avem deseori defectul să fim foarte voluntarişti şi în entuziasmul rugăciunii luăm hotărâri mari care se risipesc repede când intrăm în realitatea zilei noastre. Nu suntem însă antrenaţi destul să punem iubirea în rugăciune.

Dacă am îndrepta toate eforturile noastre asupra iubirii rugăciunea noastră ar influenţa mult mai mult asupra vieţii noastre.

"Iubeşte, şi fă ce vrei!", spunea sfântul Augustin. Avea dreptate: când iubim, toate celelalte facultăţi devin docile şi harnice. Când iubim, înţelegem mai mult.

Sunteţi pasionaţi de muzică, de literatură, de sport? Gândul vostru este mereu la muzică, la literatură şi la sport. Şi chiar şi voinţa voastră: cum aveţi un moment liber faceţi muzică, luaţi un clasic, practicaţi sportul.

Este foarte important în rugăciunea să dăm drumul la maxim iubirii: va avea grijă inima să facă acută inteligenţa şi puternică voinţa pentru ca să devină docile lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care trebuie să dăm cea mai mare importanţă rugăciunii inimii.

Cine se obişnuieşte cu rugăciunea inimii îşi ascute inteligenţa şi îşi fortifică voinţa. Cine se obişnuieşte cu rugăciunea inimii întâmpină problemele fără a avea nevoie de multe raţionamente, pentru că inteligenţa sa devine deschisă, lucidă la problemele lui Dumnezeu iar voinţa sa devine tenace şi decisă să voiască ceea ce vrea Dumnezeu.

EXERCIŢIU PRACTIC DE RUGĂCIUNE

- Ai mare nevoie de Duhul Sfânt pentru că exerciţiul rugăciunii inimii este greu. Trebuie să fii foarte docil lui şi să-l invoci cu pasiune, cu credinţă. El este protagonistul rugăciunii tale, trebuie să dai Duhului prezent în tine mână liberă pentru a-l iubi pe Tatăl cu tine, în tine, prin tine. Roagă-te: "Vino, Duh al iubirii, învaţă-mă să iubesc!"

- Fă rugăciunea ta de ascultare adresându-te lui Cristos, reconstruind în tine scena din Ghetsemani. Ştii prea bine, Isus, acolo în Ghetsemani, te invită la rugăciunea inimii cu cuvintele adresate celor trei apostoli: "Rămâneţi aici cu mine!"; are nevoie de compania lor, de inima lor iar ei dorm liniştiţi. Repetă cu Isus cea mai frumoasă rugăciunea a inimii folosită de Isus în Ghetsemani: "Tată, nu voia mea, ci voia ta să se facă!"

- Apoi, încearcă rugăciunea inimii adresându-te Tatălui: este acolo, cu tine, tu eşti cufundat în el. Imită-l pe părintele Charles de Foucauld: "Eu mă uit la el iubindu-l, el se uită la mine iubindu-mă!"

Oferă, la sfârşit, un act de iubire concret.

- Reciteşte ultima pagină: "Dacă vrei să te rogi bine".

RUGĂCIUNEA ZILEI

Repetă deseori astăzi: "Tată, nu voia mea, ci voia ta să se facă!"

Rugăciunea inimii reprezintă radicala ta alegere a lui Dumnezeu. Este un psalm care ţi se adresează azi, este primul psalm din psaltire: dacă-l alegi pe Dumnezeu eşti un copac riguros care aduce roade, dacă alegi lumea şi egoismul tău eşti pleavă măturată de vânt.

Psalmul 1

Fericit omul care nu umblă după sfatul celor răi,
nu zăboveşte pe calea păcătoşilor
şi nu se aşează în adunarea celor care batjocoresc,
dar îşi găseşte plăcerea în legea Domnului
şi la legea lui cugetă ziua şi noaptea.
El este ca pomul sădit pe malul apei,
care aduce rod la timpul potrivit;
frunzele lui nu se veştejesc
şi tot ce începe duce la bun sfârşit.
Nu tot aşa este cu cei răi, nu tot aşa;
ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.
De aceea nu se vor ridica cei răi la judecată,
nici păcătoşii în adunarea drepţilor.
Căci Domnul cunoaşte calea celor drepţi,
iar calea celor răi duce la pieire.