ÎNVĂŢĂTORULE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM!
Curs introductiv în rugăciune
de Andrea Gasparini
Traducere de pr. Cristinel Fodor

A TREIA SĂPTĂMÂNĂ

Rugăciunea de ascultare

7. LITURGHIA: ŞCOALA ASCULTĂRII

Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi,
după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului.
(Conciliul al II-lea din Vatican)
Constituţia dogmatică despre revelaţia divină
"DEI VERBUM"

Veneraţie pentru "cuvânt"

"Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului" (Dei verbum, nr. 21).

Biserica ştie că trebuie să se măsoare cu superficialitatea noastră când ne învaţă.

Biserica ştie că în lucrurile sufleteşti suntem distraţi şi absenţi şi atunci a cultivat o întreagă pedagogie a sa pentru a ne chema la realitatea cuvântului lui Dumnezeu.

Biserica în primul rând ne cheamă prin exemplul ei, pentru că are ţinuta ei exterioară foarte specială, când se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu.

În liturgie slujitorul nu citeşte Cuvântul aşezat, aşa cum noi citim ziarul. Liturgia vrea ca ministrul-lector să se ridice în picioare.

Nu vrea ca Cuvântul să fie citit în şoaptă, ci să fie proclamat cu solemnitate ca un mesaj, aşa cum făcea în antichitate solul. Solul înainta în faţa întregului popor escortat de o mare curte. Sunau trompetele, apoi de sus de pe calul său el citea proclamaţia stăpânului său.

În momentul cel mai solemn al Cuvântului, la evanghelie, când însuşi Cristos vorbeşte, Biserica recomandă la tot poporul lui Dumnezeu să o asculte din picioare.

La Liturghiile solemne Sfânta Carte este dusă înaintea poporului cu multă solemnitate. Diaconul o duce ridicată vizibil, ca şi cum ar purta o comoară iar ceilalţi slujitori ai altarului îl însoţesc cu lumânări şi tămâie. În timpul incenzării solemne a Scripturii corul trebuie să execute cântecul plin de bucurie: Aleluia. După ce s-a terminat lectura, slujitorul trebuie să se închine şi să sărute cartea şi s-o ducă pentru ca să o sărute şi celebrantul principal.

Pentru ce tot acest ritual exterior împrejurul cuvântului lui Dumnezeu?

Este pedagogia Bisericii care a gândit-o tocmai pentru a ne ajuta să depăşim infantilismul nostru, superficialitatea noastră.

Suntem foarte copii şi suntem foarte distraţi: un pic de aparat exterior ne este folositor cel puţin pentru a înţelege că suntem în faţa unor realităţii importante: Dumnezeu ne vorbeşte, nu pot subevalua importanţa Cuvântului pe care Dumnezeu mi-l prezintă.

Nu este ceva pro-forma tot aparatul acesta al Bisericii, este o întreagă pedagogie pe care eu trebuie să mă sforţez să o înţeleg.

Biserica în substanţă vrea ca eu să fac să se nască în mine o atitudine de fond care să mă ajute să primesc darul lui Dumnezeu, Cuvântul său.

Natural, atitudinea exterioară contează puţin fără aceea interioară, dar Biserica mă învaţă să nu neglijez în mine atitudinea exterioară pentru că este primul pas către cea interioară.

Coaja nu este nuca, dar fără coajă nuca nu poate exista: exteriorul nu este interiorul, dar fără exterior eu risc să pierd interioritatea.

Nu pot să ascult cuvântul lui Dumnezeu cum aş asculta jurnalul radio, cum aş deschide o revistă la o măsuţă din bar, cum aş citi un roman. Nu, este o altă lume aceea a Cuvântului lui Dumnezeu. Eu trebuie să mă pregătesc exterior pentru a mă maturiza într-o anumită atitudine interioară.

În faţa Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica ne vrea maturi în ascultare, conştienţi de cine vorbeşte, conştienţi de dependenţa noastră de el. Biserica ne cere să ne deschidem simţului sacrului.

Iată, simţul sacrului este adesea cel care defectează în mine atunci când la Sfânta Liturghie Biserica îmi prezintă cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru fidelitatea faţă de Biserică eu trebuie să fac să nască în mine o întreagă problematică nouă în respectarea Cuvântului:
- în a mă apropia de Cuvânt;
- în a-l recepta;
- în a-i primi în mine;
- în a-l cultiva atunci când l-am primit.

Întâi de toate simţul sacrului mă obligă să nu profanez nici-o firimitură din Cuvântul lui Dumnezeu.

Primind Euharistia nu aş lăsa să cadă fragmente euharistice fără grijă, călcându-le. Nimic nu trebuie pierdut din cuvântul lui Dumnezeu, adică trebuie să stârnească în mine atât de puternic simţul sacrului încât să-mi interzică în mine orice distracţie şi orice uşurătate. Trebuie să prind tot ceea ce pot înţelege, nimic nu trebuie să se piardă!

O profanare gravă este nepregătirea, ignoranţa. Dacă cuvântul lui Dumnezeu nici măcar nu mă atinge, dedesubt este probabil o problemă gravă de ignoranţă; ignoranţa este duşmanul cel mai ucigător al credinţei!

Biserica se teme mai mult de ignoranţă decât de persecuţie, pentru că face mai multe victime în minţi ignoranţa, decât persecuţia.

Acum există multe materiale pentru a înţelege cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne pregăti pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Ce v-ar costa duminica să mergeţi la Liturghie cunoscând deja Cuvântul lui Dumnezeu, care vi se va citi? Este ca şi cum a-i oferi grădinarului o bucată de pământ deja bine lucrat, cu pământul săpat, plivit, cu îngrăşământ. Daţi-i unui grădinar o bună bucată de pământ deja pregătită, cu un pământ bun, negru, plin de humus, apoi veţi vedea ce minune se va întâmpla în acele mâini experte, din acea bucată de pământ deja pregătită.

Astăzi o carte a evangheliei nu costă prea mult. Nu avem scuze dacă vrem să mergem la Liturghie pregătiţi bine pentru ascultarea Cuvântului.

Apoi, este nevoie de simţul sacrului în aplicarea Cuvântul. Ori de câte ori merg la Liturghie ar trebui să-mă întreb: ce anume va avea să-mi spună astăzi Domnul? Să-mi spună mie, chiar mie.... Nu mamei mele, nu surorii mele, nu preotului, mie, chiar mie.

Pentru că este ca şi cum ai intra într-o farmacie mare cu toate rafturile pline, cu un labirint de medicamente: pe raft este sticluţa care este bună pentru mine, pentru bronşita mea, dar dacă eu o ignor, dacă nu fac nimic pentru bronşita mea, dacă eu în loc să cumpăr siropul pentru bronşita mea mă gândesc numai să cumpăr plasturele pentru degetul mamei mele, atunci nu este alternativă: trebuie să-mi păstrez bronşita.

Eu în timpul Liturghiei trebuie să-l întreb pe medicul divin ce medicament a pregătit pentru mine. El îl are deja pregătit, aşteaptă doar ca eu să-l cer, dar dacă eu am intrat la el numai din curiozitate să văd ce are pe rafturi, se înţelege că nu-mi dă nimic şi, ceea ce este mai rău, bolile mele trebuie să mi le păstrez. Pentru că acela este stilul său: el nu vindecă pe aceia care nu vor să se vindece, nu se îngrijeşte de cel care nu vrea să fie îngrijit.

Pe lângă aceasta, mai este şi timpul de după. "După ascultarea cuvântului" sunt alte probleme foarte importante. Dacă am cumpărat de la farmacie medicamentul trebuie să-l iau; atâta timp cât îl ţin în buzunar nu-mi foloseşte la nimic. Trebuie să-l iau şi trebuie şi să respect dozele după instrucţiunile anexate.

Un om a plecat pe lumea cealaltă pentru că a înghiţit tot tubul de antibiotice care trebuia să fie luat conform prescripţiei medicale; şi, multă lume, în faţa unui medicament amar, ia prima linguriţă şi apoi îl aruncă. Nu, medicamentul pentru ca să facă bine trebuie luat în doze potrivite, respectând prescripţiile medicale adaptate.

Când în liturgie am găsit Cuvântul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru mine, trebuie să-l consider preţios, trebuie să-l trag afară, trebuie să-l excavez, trebuie să-l lucrez; adică trebuie să încep un întreg proces de asimilare.

M-ar ajuta mult chiar o isteţime: să-l schimb în rugăciune:

Să polarizez atenţia asupra frazei care mi se potriveşte, apoi să-l duc acasă ca pe o mică comoară a lui Dumnezeu pe care s-o studiez, s-o aprofundez, s-o iubesc.

Un cuvânt al lui Dumnezeu care îmi pătrunde în sânge poate să facă să schimbe roata vieţii mele.

"Liturghia cuvântului şi liturgia euharistică sunt împreunate între ele aşa de strâns încât formează un singur act de cult" ( "Sacrosanctum Concilium", 56).

Aş vrea să încerc să înţeleg ce spune Biserica prin aceste cuvinte, de ce le spune, cum trebuie să le primesc şi apoi să le trăiesc.

Biserica îmi spune prin cuvinte simple că Liturghia este o punte între om şi Dumnezeu, o punte grandioasă făcută din două arcade: cele două arcade se numesc "Liturgia cuvântului" şi "Liturgia euharistică", adică "ascultarea de Dumnezeu" şi "răspuns dat lui Dumnezeu".

Sunt două arcadele, dar puntea este una singură. Dacă despărţiţi arcadele, nu mai aveţi puntea. Arcadele trebuie să stea împreună, pentru că sunt făcute ca să stea împreună, sunt funcţionale numai dacă stau împreună.

Biserica în cuvinte sărace îmi spune că jertfa euharistică este o casă făcută ca toate casele, adică, făcut din temelie şi ziduri. O casă nu stă în picioare fără temelie şi temelia încă nu este o casă dacă e doar o temelie.

Euharistia este făcută din acele două elemente: temelie şi ziduri. Două sunt părţile esenţiale ale Liturghiei: Liturgia Cuvântului şi Liturgia Euharistică.

Trebuie să înţeleg şi să trăiesc aceste două părţi din Liturghie fără a le separa. Dacă îi înţeleg şi îi trăiesc numai o parte, ignorând-o pe cealaltă, nu sunt la Liturghie, nu am Liturghia aşa cum o concepe Biserica, cum i-a dat-o Isus.

Nu-mi este greu să accept că "Liturgia Euharistică" este cult, dar de ce Biserica îmi spune că cultul euharistic ar fi ciuntit fără Liturgia cuvântului? De ce mă învaţă că cultul euharistic începe de la Liturgia Cuvântului?

De ce ascultarea cuvântului (prima lectură, a doua lectură, evanghelia şi predica) este deja intrarea în cultul euharistic, este deja primul pas în Euharistie? De ce, în concluzie, pe scurt Biserica pare să pună pe acelaşi plan ascultarea cuvântului şi Euharistia? Nu exagerăm?

Nu, Biserica nu exagerează, este natura proprie a celor două realităţi care îi cere Bisericii să vorbească astfel.

De ce?
- Pentru că mai întâi este ascultarea, apoi este răspunsul;
- Pentru că dacă ascultarea este profundă, atentă, generoasă, ascultarea devine iubire, deci este deja rugăciune, deci este deja adevărat cult adus lui Dumnezeu.

Când sunt deja atent la Dumnezeu, dar cu adevărat şi în adâncul fiinţei mele, eu am intrat deja din plin în sfera iubirii faţă de Dumnezeu, adică în adoraţie, adică în actul solemn al cultului adus lui Dumnezeu.

Apoi mai este un alt motiv în mintea întregii tradiţii a Bisericii, jertfa Euharistică a fost întotdeauna concepută ca un schimb măreţ între Dumnezeu şi om, aproape ca o întrecere de generozitate între Dumnezeu şi om.

- Dumnezeu îmi dă cuvântul său, eu îi dau adeziunea mea. O exprim mai ales prin Crezul apostolic şi apoi ofertoriu. Crezul este, aş spune, adeziunea la El.

Ofertoriul este adeziunea la fraţi din iubire faţă de El.

Într-adevăr ofertoriul s-a născut într-un context de caritate, în amintirea săracilor; aici se strângeau darurile pentru săraci, dintre aceste daruri diaconii alegeau pâinea şi vinul pentru consacrare.

- Apoi Dumnezeu îmi dă trupul şi sângele Fiului său iar eu răspund prin adeziunea mea radicală la El (aceasta este primirea împărtăşaniei) şi adeziunea radicală la fraţi (aceasta este trăirea împărtăşaniei).

În sfârşit Liturghia este o întrecere de afecţiune cu Dumnezeu, este Iubirea care se dăruieşte şi iubirea care răspunde, iubirea care se dăruieşte reciproc, iubirea care răspunde la Iubire.

Cum ar trebui să facem ca să trăim bine această realitate a Liturghiei? Mai ales, cum ar trebuie făcut ca liturgia cuvântului să fie într-adevăr iubire, să fie într-adevăr act de cult?

M-am întrebat: ce ai face dacă pe neaşteptate ţi s-ar întâmpla să ai mâine dimineaţa o audienţă la papa?
- Mai întâi m-aş simţi emoţionat.
- Apoi, probabil, n-aş dormi în noaptea aceasta.
- Apoi, iertaţi-mă, v-o mărturisesc, mi-ar plăcea să înşel garda elveţiană şi să iau cu mine un reportofon ca să ascult din nou cu calm lucrurile pe care mi le va spune, atunci când emoţiile vor trece, pentru a le cântări bine, să le asimilez bine.

Iată, aşadar, pentru ca "liturgia cuvântului" să fie cu adevărat "act de cult" demn de a sta la nivelul Euharistiei, trebuie să fie:
1. O ascultare atentă;
2. Pentru ca să fie atentă trebuie să fie o ascultare dorită;
3. O ascultare adevărată: nu sunt acolo înaintea cuvântului său pentru a face academia, pentru a evada, pentru a discuta, ci pentru a lua. Înaintea unei persoane pe care o iubim profund cad toate superficialităţile noastre, cade orgoliul, cad certurile şi istoriile, se ascultă şi gata, se ia şi gata, şi suntem foarte atenţi pentru ca nimic din ceea ce spune acea persoană să nu se piardă.

4. în practică aş zice că ascultarea cuvântului dacă este iubire, dacă este cult, ar trebui să răspundă la aceste caracteristici:
- să fie o ascultare foarte atentă;
- să fie o ascultare iubitoare;
- să fie o ascultare generoasă;
- să fie o ascultare care intră în mod concret în mine;
- să fie o ascultare umilă.

5. o ultimă observaţie este aceasta: ascultarea cuvântului trebuie să aibă o urmare în mine, să lase o urmă. Dacă se stinge în mine imediat ce am ieşit din biserică, cu siguranţă nu a fost o ascultare autentică.

Ca să mă explic: dacă aţi dat un examen: voi, după examen rumegaţi în continuare acea frază, acel concept în care aţi fost strălucitori, ori acea greşeală în care aţi căzut, acea eroare pe care aţi făcut-o. Nu veţi reuşi pentru mult timp să v-o scoateţi din minte.

Tot aşa dacă aţi avut o discuţie mai înfierbântată; după ce totul s-a sfârşit, vă întoarceţi continuu la anumite expresii pe care le-aţi zis sau care vi s-au spus.

Dacă după liturgia cuvântului nu rămâne nimici în voi, fiţi cinstiţi, trebuie să vă mărturisiţi vouă înşivă că probabil nu aţi intrat înăuntrul cuvântului lui Dumnezeu, ci doar l-aţi atins.

Liturgia cuvântului poate nu a fost pentru voi un adevărat act de cult aşa cum îl înţelege Biserica.

Eraţi prezenţi dar aţi fost absenţi, aţi auzit cu urechile, dar nu aţi urmărit cu inima, voi nu aţi iubit.

EXERCIŢIU PRACTIC DE RUGĂCIUNE

- În rugăciunea la către Duhul Sfânt cere să-ţi pregătească inima pentru liturgia cuvântului atunci când vei participa la Sfânta Liturghie. Cere să venerezi cuvântul la fel ca Trupul lui Cristos. Citeşte cu evlavie Psalmul 118.

- În faţa lui Cristos pregăteşte-te pentru rugăciunea de ascultare. Cere spirit de credinţă când vei fi la Liturghie, cere să nu laşi să-ţi scape nicio singură frază din pagina Scripturii, pe care Biserica ţi-o propune.

Încearcă deja să stai în ascultarea paginii care o vei auzi proclamată la Liturghie. Fii practic. Descoperă care va fi "cuvântul vieţii" cel mai folositor ţie. Scrie-l dacă poţi.

- În rugăciunea către Tatăl repetă "cuvântul vieţii" pe care l-ai ales.

- Reciteşte ultima pagină: "Dacă vrei să te rogi bine".

RUGĂCIUNEA ZILEI

Repetă de multe ori:
"Iubeşte-l pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufetul, din toate puterile!"

Nu obosi să te rogi shema (ascultă, Israele). Învaţ-o pe de rost şi foloseşte-o frecvent. Este cea mai bună rugăciune care ai putea-o pronunţa la Sfânta Împărtăşanie.

Cartea Deuteronomului 6,4-9

"Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să iubeşti pe domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale pe porţile tale." (Dt 6,4-9)