ÎNVĂŢĂTORULE, ÎNVAŢĂ-NE SĂ NE RUGĂM!
Curs introductiv în rugăciune
de Andrea Gasparini
Traducere de pr. Cristinel Fodor

PRIMA SĂPTĂMÂNĂ

Importanţa rugăciunii

7. SĂ NE RUGĂM CU PSALMII

Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul,
ferice de omul care se încrede în el.
(Ps 33,9)

Ca papagalii...

Sfântul Augustin este cel care spune: nu este permis pentru un creştin să folosească psalmii pentru rugăciune aşa cum ar face papagalii: "Papagalii şi gaiţele uneori sunt instruiţi de om să emită sunete pe care ei nu le înţeleg. Dar omul are privilegiul unic să aibă inteligenţă. Atunci, trebuie să gustăm psalmii pe care îi cântăm, în felul acesta cântecul devine rugăciune iar rugăciunea noastră poate să fie ascultată".

În rugăciune noi punem suflet doar atunci când o gustăm. Şi o gustăm doar atunci când o înţelegem.

Din păcate există o ignoranţă paradoxală referitor la psalmi şi o folosire prea extinsă a lor în liturgie, aproape o inflaţie care ne constrânge să luăm în serios această problemă.

"Nous naissons avec ce livre aux entrailles" (ne naştem cu psalmii în sânge) a spus un renumit studios al psalmilor, Chouraqui.

Da, este adevărat, dar psalmii reflectă şi o mentalitate de cel puţin trei mii de ani distanţă faţă de noi. S-au născut pe un trunchi religios care a dat naştere credinţei noastre creştine, dar cât sunt de departe de noi!

Apoi, este o întreagă haină literară care înfăşoară psalmii: expresii, concepte, comparaţii, cuvinte foarte îndepărtate de obişnuinţele noastre mentale.

Toate aceste dificultăţi în înţelegerea şi folosirea psalmilor nu sunt neglijabile: ori se înfruntă, ori se ignoră. Dacă le înfruntaţi în mod trecător, psalmii devin o rugăciune care poate fi asimilată şi hrănitoare; dacă vreţi să o ignoraţi, psalmii nu vor putea să fie niciodată rugăciune.

Nu o culegere oarecare

Psaltirea, după tradiţia unanimă a Bisericii, nu este o culegere oarecare de rugăciuni. Biserica le consideră cântece inspirate. Poate că acesta este singurul motiv satisfăcător care exprimă vitalitatea lor. Nu sunt poezie omenească, iată totul. Şi tocmai din acest motiv este absurd să-i înlocuim, cu ce? Poezia omenească şi cea inspirată sunt două lucruri total diferite, aşa cum sunt diferiţi focul pictat şi focul adevărat! Între Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omenesc este aceeaşi diferenţă care este între zi şi noapte.

Pe lângă aceasta sunt cântece comunitare. Numai în sânul comunităţii ei îşi găsesc, potrivit lui Drijvers, "la plenitude de leur sens, comme de leur sonorité". Pentru a vă da seama de importanţa acestei observaţii încercaţi să faceţi aşa: luaţi un cântec de drumeţie şi în loc să-l cântaţi, doar citiţi-l sau şoptiţi-l, apoi vă veţi da seama că l-aţi distrus complet.

Psalmii sunt cântece ale unor popoare şi cântece ale unor popoare în rugăciune: eliminaţi acest element şi nu-i veţi mai recunoaşte deloc.

Apoi, sunt cântece impregnate de revelaţie: sunt o sinteză a întregii istorii a mântuirii. Poate aceasta este ideea care a sugerat-o redactorilor psaltirii (sec. III î.C.) împărţirea în cinci cărţi, aşa cum era împărţit Pentateuhul. Au un mesaj de revelaţie pe care să-l transmită, un mesaj de revelaţie universal şi conţinutul unui mesaj individual.

Dumnezeu vorbeşte tuturor şi vorbeşte fiecăruia. Când mă apropii de un psalm, trebuie să ajung la aceste două bogăţii: mesajul universal şi mesajul personal adresat mie. Atât unul cât şi celălalt cer profunzime şi competenţă, pentru că este indispensabil ca psalmul să fie receptat în sensul său genuin, nu într-un sens adaptat, aproximativ sau fals.

Dar psaltirea este înţeleasă numai în Isus. Origene, deja la timpul său, avertiza: "Înainte de Isus Cristos, Vechiul Testament era apă, acum este vin". Sensul deplin şi profund al psalmului apare doar atunci când este proiectat în lumina misterului lui Cristos şi doar la sfârşitul timpurilor lumina va fi deplină. Sensul deplin în Scriptură, nu poate să fie înţeles decât după Cristos şi va fi şi mai mult înţeles la sfârşitul timpurilor.

Dacă psalmii nu sunt proiectaţi în Cristos, sunt numai nişte ciuntiri lipsite de sens profund, pentru că numai Cristos dă sens şi împlinire istoriei mântuirii. Psalmii fără Cristos sunt un nonsens religios, pe lângă faptul că sunt un nonsens istoric.

Psalmii sunt poezie

Nu trebuie să uităm! Sunt stări sufleteşti, evocări pe care poetul vrea să le comunice ascultătorilor săi. De aceea limbajul cu care este îmbrăcat un psalm este întotdeauna secundar, este numai formă, este numai culori iar mesajul său nu stă atât în cuvinte ci în sentimentele pe care cuvintele reuşesc să le evoce.

În mod reflex, psalmul necesită întotdeauna spaţii vitale pentru a se exprima: graba îl ucide, superficialitatea îl mortifică. Emoţiile faţă de Dumnezeu nu se nasc dacă nu există un climat de tăcere şi de iubire în noi care să permită să le lase să înflorească şi să se exprime.

Pentru a folosi raţional psalmii ca rugăciune, poate este indispensabil să dăm spaţiul de tăcere şi de reflecţie care să permită rugăciunea personală sau să-i înveşmântăm cu reflecţii spontane care să stimuleze rugăciunea.

Apoi, psalmii sunt poezie semită. Semitul nu are mentalitatea occidentală, nu conceptualizează niciodată, ci contemplă; poetul semit este un pictor care întinde pe pânza psalmului emoţiile pe care le are în suflet pentru a le comunica. Nu prezintă lucrurile pe care le vede în mod discursiv, ci trece la retuşuri. Poezia sa este o rozetă care se lărgeşte. Paralelismul este continuu pentru că este elementul de bază al retuşului. Este, deci, foarte oportună, după cântarea psalmului, rugăciunea spontană, pentru că este un element care însoţeşte retuşul; dacă înfloreşte în jurul psalmului un comentariu comunitar frumos, tabloul său emotiv prinde viaţă în noi.

Poezia semită are ca instrumente de bază strofa şi ritmul. Strofa delimitează gândirea şi poate fi reprodusă într-o traducere. Ritmul niciodată. Ritmul este elementul care însoţeşte emoţia gândurilor şi le dă vigoare.

Psalmul nu ar trebui niciodată să se despartă de cânt. Iată cum se exprimă experţii prezentând în "normele" Breviarului Roman modul în care ar trebui folosiţi psalmii în liturgie.

"Psalmii nu sunt lecturi, nici rugăciuni scrise, nici proză, ci poeme de laudă... Toţi psalmii au un anumit caracter muzical drept pentru care, chiar dacă un psalm este recitat fără cântec, trebuie să-şi păstreze întotdeauna caracterul său muzical" (nr. 103).

"Caracterul poetic şi muzical al psalmilor comportă ca uneori să fie mai degrabă cântaţi înaintea lui Dumnezeu decât ca discursuri adresate lui".

Alte pietre de moară pe drumul psalmilor

Sărăcia limbii ebraice

Limba ebraică este o limbă goală, cu puţine sinonime. Dimpotrivă, acelaşi cuvânt are mai multe faţete, care creează o grămadă de dificultăţi traducătorilor, dar totodată aprinde lumini neaşteptate conceptelor. Ebraica juxtapune şi coordonează în loc să subordoneze; adică pierde în precizie, dar câştigă în forţă. Are puţine prepoziţii, de aceea puţine elemente de claritate. Este săracă în conjuncţii. Verbele au numai două timpuri, nu situează o acţiune în timp, ci folosesc numai să spună dacă acţiunea a fost împlinită sau încă trebuie de împlinit.

În substanţă: Dumnezeu ne pune în mână acest instrument de rugăciune, psaltirea, aşa de săracă în atracţii, în apetit, pentru că ne vrea constructori ai rugăciunii noastre, ne chemă să o aprofundăm, să o personalizăm, nu să luăm o hrană deja gătită.

Psalmii sunt nisipuri aurifere, conţin aurul lui Dumnezeu, dar trebuie să mergi departe pentru ca să cauţi aurul; nisipurile aurii nu curge niciodată aproape de casă, trebuie să oboseşti, să renunţi şi să mergi departe... Apoi este necesar să-ţi rupi spatele şi să le dai prin sită pentru ca să scoţi aurul.

Psalmii nu sunt pâine de rugăciune pentru cei superficiali. Este frumos că Dumnezeu a vrut această scoarţă de sărăcie de limbaj şi limite omeneşti împrejurul psalmilor, pentru că acest lucru ne obligă să folosim energiile noastre. Psalmii nu sunt rugăciuni pentru minţile leneşe şi inimile mici: leneşii nu găsesc nimic, iar meschinii se pierd.

Poezia ebraică este cântec

Nu este declamaţie. Este cânt, aproape întotdeauna însoţit de dans. Paralelismul ajută mişcarea trupului care însoţeşte psalmul, este ca un ritm de dans. Deseori paralelismul este ajutat şi de bătaia din palme şi din picioare.

Poezia ebraică este cânt, adică expresie comunitară. În psalmi trebuie să participe comunitatea. Chiar dacă te-ai ruga singur psalmul, ecoul comunităţii ar trebui să sprijine: psalmul trebuie să fie rugăciunea cu alţii şi pentru alţii. Psalmii sunt o puternică educare la comunitate, adică educă la simţul Bisericii.

În substanţă lucrul cel mai important de înţeles în folosirea psalmilor este acesta: psalmii nu sunt hrană de-a gata pentru rugăciune, ci mâncare de pregătit, ori dacă preferi, sunt seminţe pentru rugăciune, stimulent pentru rugăciune. Deci riscă foarte mult să nu fie nimic dacă nu reuşesc să facă să înflorească rugăciunea şi, în mod normal, n-o fac să înflorească dacă nu sunt înţeleşi sau nu sunt folosiţi corect.

Psalmii ori devin rugăciune ori nu sunt nimic, ba chiar pot fi piedică pentru rugăciune.

Este indispensabil să înţelegi că psalmii au nevoie de un teren pregătit în care totul să fie deja pregătit pentru rugăciune: lemnele pregătite şi aranjate frumos cu iască bine uscată la care să fie necesar numai să aprinzi focul, apoi flacăra rugăciunii trosneşte.

Un răspuns

Să încercăm să dăm un răspuns la o obiecţie, care se naşte spontan, la uzul psalmilor în rugăciune: Ce nevoie este de rugăciunea inspirată? Omul nu s-a rugat întotdeauna? De ce să închidem rugăciunea sa de azi cu forme care oglindesc o mentalitate aşa de îndepărtată de el? Putem răspunde: este mare diferenţă între rugăciunea "inspirată" (cum sunt psalmii) şi rugăciunea personală, pentru simplul motiv că rugăciunea inspirată vine de la Dumnezeu, iar aceea omenească vine de la om.

Este ca şi cum un şomer în loc să se prezinte la un angajator, arătând prin cuvintele sale nevoia de a fi angajat, s-ar folosi de o recomandare a unei persoane intime angajatorului: eficacitatea discursului este cu totul alta.

Comparaţia este nefericită, dar este numai pentru a puncta că folosirea în rugăciune a Cuvântului însuşi al Dumnezeu nu este, bineînţeles, ca şi cum ai folosi bâlbâiala omenească, ci este un salt total de calitate.

Este curios faptul că apostolii simt nevoia de a cere ca Isus să le încredinţeze lor o rugăciune. Şi Isus le dă "Tatăl nostru". Putea foarte bine să spună: "Rugaţi-vă spontan, rugaţi-vă cum vă vine"; a preferat să dicteze o formulă de rugăciune, să le încredinţeze o "rugăciune inspirată".

Isus însuşi, care petrecea nopţile în rugăciune personală în intimitate cu Tatăl, se adaptează folosirii ebraice a rugăciunii de la sinagogă şi din templu, folosirii psalmilor. Isus moare cu rugăciunea psalmilor pe buze.

Tradiţia ebraică şi creştină nu a încetat niciodată, de-a lungul secolelor, să se roage cu rugăciunea inspirată, chiar dacă a educat la rugăciunea personală. În spatele unei tradiţii aşa de masive, care timp de trei milenii niciodată nu s-a întrerupt, este cu siguranţă acţiunea Duhului Sfânt.

Dar este necesar să punctăm bine că psalmii, pentru noi creştinii, trebuie folosiţi cum se cade creştinilor, adică rugându-ne în Cristos.

"Este un mare har - spune Bonhoeffer - ca Dumnezeu să ne spună cum trebuie să ne rugăm şi cum putem să intrăm în relaţie cu el, şi o putem face rugându-ne în numele lui Isus Cristos: psalmii ne sunt daţi pentru ca noi să învăţăm să ne rugăm din ei în numele lui Isus Cristos". Şi adaugă: "Ieronim povesteşte că la timpul său se putea auzi cântarea psalmilor pe câmp şi în atelierul meşteşugarului".

"Psaltirea a umplut întreaga viaţă a tânărului creştinism. Dar ceea ce este mai important este faptul că Isus a murit pe cruce având pe buze cuvintele psalmilor. Dacă o comunitate creştină ar pierde Psaltirea, ar pierde o comoară incomparabilă, dar dacă ar descoperi-o din nou ar putea găsi forţe neaşteptate".

EXERCIŢIU PRACTIC DE RUGĂCIUNE

- Imploră-l pe Duhul Sfânt ca să te înveţe să te rogi psalmii "în Cristos", uniţi cu Cristos, aşa cum se roagă Cristos, cu inima lui Cristos. "Vino, Duhule Creator!"

- Imploră-l pe Cristos să te antreneze la rugăciunea psalmilor. Cere-i să te înveţe să stimezi psalmii ca rugăciune inspirată. Să te identifici în sentimentele lui Cristos, căutând să citeşti cuvintele inspirate aşa cum le citea el: "Isuse, Învăţătorule, învaţă-mă să mă rog aşa cum te rugai tu."

- Iubeşte-l pe Tatăl, intrând în contact cu el cu vreo invocaţie din psalmi. Încearcă să-l rogi pe Tatăl cu Cristos, în Cristos, prin Cristos:
"Tată, facă-se voia ta!"

- Imploră de la Sfânta Fecioară Maria harul să te rogi psalmii aşa cum ştia ea să se roage.

- Reciteşte ultima pagină: "Dacă vrei să te rogi bine" şi ascultă orice sfat care ţi se dă pentru o rugăciune bună.

RUGĂCIUNE PENTRU ZI

Caută să te rogi în orice timp liber cu această invocaţie din psalmi (este invocaţia care închide psaltirea): "Orice făptură să-l laude pe Domnul" (Ps 150).

Într-un moment de reculegere roagă-te acest psalm, care a fost numit "psalmul cosmic".

Psalmul 148

Aleluia! Lăudaţi-l pe Domnul din ceruri,
lăudaţi-l întru cei de sus!
Lăudaţi-l, voi, toţi îngerii lui,
lăudaţi-l, toate oştirile sale!
Lăudaţi-l, soare şi lună,
lăudaţi-l, toate stelele strălucitoare!
Lăudaţi-l, voi, cerurile cerurilor,
şi apele toate care sunt mai presus de ceruri!
Să laude numele Domnului,
căci el a poruncit şi au fost create,
le-a statornicit în veci şi în vecii vecilor,
le-a rânduit o lege care nu va trece.
Lăudaţi-l pe Domnul, voi, cei de pe pământ,
monştrii mării şi toate adâncurile,
focul şi grindina, zăpada şi ceaţa,
vântul furtunii, care împlineşte cuvântul lui,
munţii şi toate dealurile,
pomii roditori şi toţi cedrii,
fiarele şi toate animalele,
reptilele şi păsările înaripate!
Regii pământului şi toate popoarele,
conducătorii şi toţi judecătorii pământului,
tineri şi fecioare, bătrâni şi copii,
să laude numele Domnului,
pentru că numai numele lui este vrednic de toată lauda.
Măreţia lui este mai presus de pământ şi de ceruri.
El a înălţat puterea poporului său
spre lauda tuturor credincioşilor săi,
a fiilor lui Israel, poporul care îi stă aproape. Aleluia!