|
|
|
|
|
|
|
|
|
Editura "Sapientia": Patru noi cărţi La Editura "Sapientia" au apărut de curând cărţile: Rugăciunea Mariei cu sfinţii care au întâlnit-o, scrisă de Catherine Aubin, Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios, scrisă de Luigi Maria Epicoco, Rugăciunea cu sfinţii şi cu păcătoşii, scrisă de Paul Brendan Murray OP, şi Rugăciunea lui Isus, scrisă de Paul Juan López Vergara. *
Acesta este al şaptelea volum din seria de 8 care vor apărea în seria "Note despre rugăciune", ediţie îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefaţate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din introducerea autoarei. Roma, aprilie 2003, în apropierea bisericii "Tre Fontane", o tânără, Alexandra, o femeie nepracticantă, bântuie străzile. Este tensionată şi îngrijorată: fosta soţie a celui de-al doilea soţ al ei o urmăreşte pentru a-i face rău. În plus, copilul cel mic al acestuia are probleme. În această stare emoţională, ea se îndreaptă spre acest loc turistic izolat, ieşit din tipare, unde Maria i s-a arătat unui comunist anticlerical, Bruno Cornacchiola, în 1947. În acest loc neîngrijit şi neglijat, lumânările sunt deteriorate, iar florile ofilite zac pe jos. În acest sanctuar, Alexandra stă în faţa statuii Fecioarei Maria. Se privesc în tăcere. Dintr-o dată, Alexandra vede braţul Mariei mişcându-se, arătându-i o direcţie. Îşi freacă ochii pentru a încerca să se convingă că nu visează. Nu, braţul Mariei arată într- adevăr spre ceva. Ea urmăreşte gestul cu privirea şi vede ce indică: o fotografie a Mariei cu Pruncul Isus, în vârstă de trei sau patru ani, pe care îl ţine de mână. Alexandra a înţeles imediat mesajul: Maria îi cerea să aibă grijă de copilul celui de-al doilea soţ al ei, Ioan, care avea tot patru ani. Din adâncul fiinţei sale, Alexandra strigă la ea: "NU! E prea mult pentru mine, nu!" A părăsit sanctuarul, revoltată şi foarte furioasă. Câteva săptămâni mai târziu şi după câteva călătorii, Alexandra şi-a dat seama, fără să vrea, că a primit acest copil ca fiind al ei. Rezistenţa ei se topise, iar acum avea nu doar un fiu, ci doi. Mai bine de 20 de ani mai târziu, Ioan a rămas o personalitate dificilă şi s-a mutat pe un alt continent, nu departe de Alexandra. Şi de fiecare dată când are probleme serioase, o sună pe "mama" sa, Alexandra, spunându-i: "Eşti o mamă pentru mine, o mamă adevărată, eşti mama mea". Alexandra mărturiseşte că, de fiecare dată când îşi susţine cel de-al doilea "copil", simte prezenţa Mariei, care îi spune din nou: "Ai grijă de acest copil ca şi cum ar fi al tău", şi simte atât puterea, cât şi blândeţea Mariei. Când nu putem face ceva de unii singuri, de multe ori altcineva ne iese în întâmpinare. În vulnerabilitatea Alexandrei, Maria a fost cea care a venit să îi dea curaj şi încredere. Ioan a devenit copilul ei pentru eternitate. În acest loc, numit "Sanctuarul Revelaţiei", Maria i s-a arătat lui Bruno Cornacchiola de mai multe ori, cerându-i să-l construiască. Ea i-a spus acest lucru: Cei însetaţi şi cei pierduţi vor veni aici să se roage. Ei vor găsi iubire, înţelegere şi consolare: adevăratul sens al vieţii. Aici, în această parte a grotei unde am apărut de mai multe ori, va fi o uşă numită "Uşa Păcii". Toţi trebuie să intre prin această uşă. La fel ca Alexandra, am ales să intrăm prin această "uşă" pentru a scrie această carte despre rugăciunea cu Maria. Atunci când Maria apare în cele patru colţuri ale lumii, locurile în care apare au multe în comun cu locurile biblice în care a stat şi a trăit. În primul capitol, vom explora aceste locuri, întrebându-ne ce dezvăluie ele despre identitatea Mariei şi ce spaţii interioare ne cere Maria să locuim astăzi. Apoi, într-un al doilea capitol, vom asculta puţinele cuvinte ale Mariei transmise în Evanghelii şi vom analiza gesturile, atitudinile şi privirea ei pentru a le înţelege sensul. Sau, altfel spus, cum ne învaţă ea să ne raportăm în relaţiile noastre cu oamenii şi evenimentele. Şi, în sfârşit, vom interoga alte femei, sfinte care au avut toate o relaţie unică cu Maria. Acest text va fi punctat de fraze preluate din imnul acatist al tradiţiei bizantine. Ele ne vor conduce spre o nouă şi profundă revelaţie a prezenţei Mariei pentru fiecare dintre noi. Iată un extras: Bucură-te, Bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi,
Catherine Aubin *
Cu toţii avem o cale de revenire. Sunt drumuri pe care le parcurgem cu capul plecat, cu coada între picioare, purtând expresia amară a tristeţii şi grimasa înfrângerii. Le cunosc de când eram copil, când îmi pierdeam toate piesele din colecţia de surprize, cu prietenii, sau când pierdeam mingile în entuziasmul vreunei alergări. Îmi lăsam capul jos ca şi cum m-aş fi condamnat să mă uit doar la picioare şi îmi strângeam pumnii în buzunare. Aproape întotdeauna îmi încetineam ritmul şi alegeam cel mai lung drum spre casă. Poate că voiam, de asemenea, să-mi dau timp să jelesc. La urma urmei, ieşisem dimineaţa încrezător că voi face cine ştie ce afaceri, dar acum mă întorceam învins de hazardul numerelor de pe piesele cu surprize, care decideau soarta bucuriei sau tristeţii noastre, a tuturor; alteori, învins la o cursă de alergare, care aproape întotdeauna se termina cu transpiraţii din belşug şi fără învingător, dar cu multe lucruri pierdute între timp. Pe scurt, de la o vârstă foarte fragedă facem experienţa drumurilor de întoarcere, de revenire. Unii le numesc dezamăgiri. Îmi place să le numesc experienţe de autenticitate. Experienţele sunt aproape întotdeauna mai bune decât conceptele. Experienţele sunt adevăruri sub formă de viaţă. Ele sunt explicaţii făcute trup. Ele sunt viaţa care explică viaţa. Conceptele sunt, de asemenea, utile, dar ele servesc pentru a ordona, pentru a cerceta experienţa, dar niciodată pentru a deveni mai bune decât ea. O mare parte din dezinteresul societăţii noastre contemporane faţă de cultură este cauzată de acel exces de intelectualism care a mutat reflecţiile în locul periculos al abstractului pur, uitând aproape complet de lumea experienţei, adică de viaţa însăşi. Îmi amintesc că, odată, pe când eram student, unul dintre profesorii mei s-a lăudat că a reuşit să ţină o prelegere de peste două ore fără să fie înţeles de nimeni. Logica este aceeaşi cu cea a acelei femei din sat care, ascultându-şi preotul paroh vorbind în termeni încâlciţi, i-a şoptit vecinei: "Cât de priceput este! Eu nu înţeleg nimic, dar se vede că le spune bine". Experienţa este tezaurul lucrurilor ce pot fi învăţate. Nu trebuie doar să pătimim întâmplările pe care le trăim, ci trebuie să învăţăm, stând să le ascultăm. De aceea, Evanghelia este o relatare de experienţe, şi nu un simplu tratat teologic. Evanghelia nu este matematica lui Dumnezeu, ci este Dumnezeu ascuns în poveştile şi chipurile acelor personaje. În cele din urmă, nu este greşit să folosim termenul "ascuns". Este nevoie de timp pentru a înţelege că ne aflăm de fapt în faţa lui Dumnezeu. De foarte multe ori, Isus este mai întâi neînţeles şi doar apoi înţeles. Aşadar, dacă Dumnezeu se ascunde în experienţă, tocmai în relatările evanghelice găsim materialul de care avem nevoie pentru a înţelege ceva despre noi înşine şi despre Dumnezeu. Şi tocmai spre un pasaj din Evanghelie ne vom îndrepta pentru a intra în miezul problemei. Dintre toate relatările despre apariţiile Domnului înviat, am vrut să o iau pe cea celebră a ucenicilor din Emaus. Am ales-o cu mare risc, pentru că la ceea ce cunoşti foarte bine te uiţi cu mai puţină atenţie. Odată cu trecerea timpului, nu te mai uiţi la chipul femeii pe care o iubeşti, pentru că ai impresia că o cunoşti deja. Nu te mai uiţi la priveliştea de la fereastra casei tale, deoarece crezi că o cunoşti deja. Spectacolul unui apus de soare sau sunetul blând al zăpezii care cade, sau senzaţia pe care ţi-o dă marea când intri în ea, toate acestea nu mai sunt interesante pentru că tu crezi că le ştii deja. Dragostea, pe de altă parte, cere întotdeauna ochi deschişi. Dragostea cere întotdeauna atenţie. Pentru că este o luptă nesfârşită împotriva cancerului obişnuinţei. Iubirea este martiriul atenţiei, pe când creierul îţi spune "Next! Schimbă, caută noi emoţii". Aceasta este deci provocarea: să refacem povestea ucenicilor din Emaus, păstrând ochii deschişi şi evitând tentaţia de a spune "ştiu deja cum se termină". Cei avantajaţi sunt cei care, dintr-un motiv sau altul, citesc această poveste pentru prima dată. Îi rog să nu se grăbească, deoarece ceea ce contează în Evanghelie nu este cum se termină (ştim deja acest lucru), ci "felul" în care se termină. Adevărata călătorie nu este doar sosirea. Adevărata călătorie este tot ceea ce se întâmplă între plecare şi sosire. Aşadar, "atenţie!", pentru cei care ştiu deja, şi "răbdare!", pentru cei care nu cunosc încă această poveste. Luigi Maria Epicoco *
Acesta este al patrulea volum din seria de 8 care vor apărea în seria "Note despre rugăciune", ediţie îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefaţate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din introducerea autorului. Sfinţii, ale căror scrieri despre rugăciune şi despre meditaţie sunt explorate în această carte, sunt printre cei mai iluştri din marea tradiţie spirituală. Ei cunosc în profunzime lumina şi focul despre care vorbesc. Pagină după pagină, din scrierile lor, ating niveluri de viziune şi de înţelegere remarcabile. Cu toate acestea, lucrarea de faţă nu se concentrează în principal pe stările şi pe etapele superioare ale rugăciunii contemplative. Scopul este ceva mult mai modest, şi anume, să descoperim ce ajutor pot oferi marii sfinţi acelora dintre noi care dorim să progresăm în viaţa de rugăciune, dar care ne găsim deseori distraşi de la scopul nostru, eforturile noastre timide fiind subminate, poate cel mai mult, de slăbiciunea umană. Unul dintre lucrurile pe care le descoperim în istoriile sfinţilor creştini, şi acesta este un paradox frapant, este acela că ei au învăţat cum să se roage, cel puţin în parte, din mărturia unor celebri păcătoşi. Astfel, în calea a doua, din Cele nouă căi de rugăciune ale sfântului Dominic, de exemplu, îl vedem pe acesta repetând cu umilinţă rugăciunea vameşului din Evanghelia sfântului Luca: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!" (Lc 18,13). De asemenea, sfânta Tereza de Avila, vorbind în Castelul interior despre cei care ajung la cea mai înaltă locuinţă, consideră că aceştia nu pierd niciodată contactul cu spiritul smerit al vameşului. Copleşiţi de strălucirea şi de măreţia lui Dumnezeu şi de gândul la propria lor slăbiciune umană, ei "umblă uneori, ca şi vameşul, fără să îndrăznească să-şi ridice ochii". Cele patru capitole ale acestei mici cărţi se concentrează pe activitatea a patru sfinţi, doi bărbaţi şi două femei. Iată, numele acestora, în ordinea în care le este abordată opera: Augustin de Hippona (354-430); Tereza de Avila (1515-1582); Toma de Aquino (1225-1274); Tereza de Lisieux (1873-1897). Toţi patru se bucură de o mare veneraţie în cadrul tradiţiei, aceştia fiind numiţi şi recunoscuţi ca doctori ai Bisericii. Scrierile lor sunt remarcabile pentru revelaţia pe care o conţin despre o prietenie intimă cu Dumnezeu. Dar nu mai puţin remarcabile sunt smerenia şi modestia în spirit cu care aceşti sfinţi se îndreaptă de bunăvoie către Dumnezeu pentru ajutor. Adesea, îi găsim la rugăciune înălţându-şi vocile cu perseverenţă şi cu smerenie, asemenea unor păcătoşi precum tâlharul şi vameşul. Sfinţii, este limpede deja, sunt fiinţe umane ca şi noi. De aceea, ei sunt capabili să ofere oamenilor care încă se luptă cu slăbiciunea, compasiune şi încurajare semnificative. Cu toate acestea, remarcabila sfinţenie a vieţilor lor rămâne o provocare puternică şi de neignorat pentru micimea noastră. În îndrăzneala lor, în rugăciunea îndreptată către Dumnezeu, au permis ca vieţile să le fie transformate de har, ca strălucirea, forţa, puterea şi frumuseţea lui Cristos să lumineze prin slăbiciunea lor umană. Paul Brendan Murray OP *
Acesta este al treilea volum din seria de 8 care vor apărea în seria "Note despre rugăciune", ediţie îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secţiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefaţate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din primul capitol. După treizeci de ani petrecuţi în liniştea şi izolarea unui sat obscur din Galileea, Isus intră în pustiu şi îl ascultă pe Ioan Botezătorul, un martor al adevărului. Ioan nu se referă niciodată la sine, ci la cineva mai mare decât el. Nazarineanul vine la Ioan ca şi cum ar fi ultimul dintre păcătoşi şi, plecându-şi capul cu umilinţă, este botezat în Iordan. Această experienţă unică a paternităţii lui Dumnezeu, pe care îl numeşte Abba - ceea ce în limba sa aramaică maternă înseamnă Tată - îl va marca pentru totdeauna, transformându-i viaţa! Isus este umplut de revărsarea bunătăţii Duhului. Şi este o comunicare care depăşeşte experienţele obişnuite cu Tatăl, pentru că acesta intră în dialog cu el, dezvăluindu-i taina minunată a filiaţiei sale unice. În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând spre el. Şi din cer a fost un glas: "Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea" (Mc 1,9-11). Abba, te întâlnesc zilnic în rugăciune, unde respir speranţă; m-am întrebat nu doar ce aştepţi de la mine, ce trebuie să fac, ce m-ai trimis să fac, ci şi cine sunt eu. Astăzi am trăit un moment culminant al călătoriei mele, când am ieşit din apă şi am văzut cerurile deschizându-se şi Duhul coborând peste mine. Şi te-am auzit spunând că eu sunt Fiul tău iubit. Ce aventură uimitoare: să fiu Fiul tău, Abba, în care tu îţi găseşti plăcerea! Duhul a fost cauza interiorizării acestei conştiinţe unice şi sublime a filiaţiei, pe care am auzit-o de pe buzele tale, Abba. Abba, mi-am deschis inima către tine, care eşti centrul vieţii mele şi izvorul existenţei mele, pentru a înţelege ce voiai să-mi spui. Am fost umplut de Duh, descoperindu-mă pe mine însumi ca fiind copilul tău iubit şi s-a aprins în mine dorinţa de a face voia ta, de a îndeplini lucrarea ta. Într-o clipă eternă, în acea minunată apropiere de tine, Abba, mi-ai dezvăluit splendoarea filiaţiei mele. În această lumină, misiunea vieţii mele dobândeşte adevărata sa dimensiune şi se dezvăluie în profunzimea sa spirituală şi umană: să fiu martorul paternităţii tale şi să împărtăşesc ceea ce mă vei învăţa. Mă simt consacrat şi mângâiat de tine, Abba, în această intimitate filială, care în acelaşi timp îmi deschide misiunea. O, Abba, bunătatea ta mi-a umplut ochii de lacrimi! Şi te binecuvântez pentru aceasta din adâncul inimii mele. Juan López Vergara * * * Rugăciunea Mariei cu sfinţii care au întâlnit-o
Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios
Rugăciunea cu sfinţii şi cu păcătoşii
Juan López Vergara, Rugăciunea lui Isus, Ed. "Sapientia", 2024, ISBN 978-606-578-572-4, 14×20 cm, 78 p., 15 lei * * * Aceste cărţi, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor aferente expedierii): Din Librăria "Presa Bună":
* De la Librăria "Sapientia":
* * * Vă invităm să accesaţi pagina "Noutăţi editoriale" pe www.ercis.ro lecturi: 2.
|
|
|
|
|
|
|
 |
Episcopia Romano-Catolică de Iaşi * Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26, 700064-Iaşi (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design şi conţinut copyright 2001-2025 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |  |
"Discipoli misionari ai lui Cristos"
Jubileul Speranţei
Sinod 2021-2024
