Editura "Sapientia" din Iaşi anunţă apariţia a patru noi cărţi:
- Cristian Ungureanu, Elemente de discurs religios în traducerile româneşti ale "Paradisului" dantesc
- Dom Columba Marmion, Cristos idealul preotului
- Pr. Claudiu Dumea, Dumnezeu este iubire
- Rinaldo Fabris, Evanghelia după sfântul Ioan: traducere şi comentariu
Redăm în continuare prezentările acestora, însoţite de informaţiile editoriale.

* * *

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Elemente de discurs religios în traducerile româneşti ale "Paradisului" dantesc, scrisă de Cristian Ungureanu. Cartea apare în colecţia "Disertaţii doctorale", în format 17x24, are 164 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 20 lei.

Cu câţiva ani în urmă, am participat, ca referent, la susţinerea publică a tezei doctorale elaborate de domnul Cristian Ungureanu sub îndrumarea ştiinţifică a domnului prof. univ. dr. Alexandru Gafton, teză intitulată Elemente de discurs religios în traducerile româneşti ale "Paradisului" dantesc. Lucrarea vede acum, în sfârşit, lumina tiparului.

Cristian Ungureanu are curajul şi, cum se va vedea, competenţa, mai rar întâlnită pe coordonatele noastre spaţio-temporale, de a aborda în termeni critici o capodoperă de referinţă a literaturii universale, Divina Comedie a lui Dante Alighieri, pe care, ca vrednic italienist, dovedeşte a o cunoaşte în ansamblu şi a se strădui să o descifreze până în multe din copleşitoarele-i amănunte. Demersul analitic ales îl constituie, spre beneficiul mediului academic din România, studiul elementelor de discurs religios din ultima secţiune a divinului poem, Paradisul, pornind de la elucidarea sensurilor din original şi zăbovind asupra celor mai cunoscute două variante existente în limba română, aceea a lui George Coşbuc şi aceea a Etei Boeriu.

În general, după cum am putut constata din proprie experienţă, cititorul de limbă română aflat în librărie sau în faţa raftului de bibliotecă, atunci când vede pe copertă numele lui Dante şi titlul Divina Comedie, cumpără, împrumută sau răsfoieşte varianta unuia sau a altuia dintre traducători, cu cecitatea încrederii şi în iluzia de a avea de-a face chiar cu textul dantesc. Filologii adevăraţi au cunoştinţă despre existenţa mai multor variante, însă rareori, cu excepţia câtorva studioşi de limbă şi cultură italiană, se mai oboseşte cineva să lectureze cel puţin cele două variante de tălmăcire luate în discuţie în teza de faţă, ca să nu mai vorbim de altele. Este păcat, întrucât, aşa cum lucrarea domnului Cristian Ungureanu o dovedeşte cu prisosinţă, câştigul unei lecturi comparative între aceste variante, mai ales raportată competent la originalul explicat, este tocmai unul de ordin înalt filologic.

Consideraţiile generice legate de lingvistică, poetică şi traductologie din care domnul Cristian Ungureanu îşi alcătuieşte capitolul introductiv sunt menite a da măsura stăpânirii teoretice mai curând a unui instrumentar metalingvistic la care, completat cu alte noţiuni aparţinând nu doar de domeniul teoriei limbii, ci şi de acela al teoriei literare şi istoriei culturii, cu panoramări diacronice multiseculare şi clarviziune multiculturală, autorul va recurge mereu în decursul efortului domniei sale. Cu siguranţă, majoritatea considerentelor teoretice etalate în acest capitol nu au un rol nemijlocit în lecturarea critică a textelor atacate, ele servind doar ca dovezi ale parcurgerii unor bibliografii pertinente şi ale unor abilităţi de principiu necesare aspiraţiei la titlul doctoral vizat. Nu putem cuantifica, în teorie (nici măcar în volutele inteligente ale gândirii şi expresiei unui semiotician de talia lui Umberto Eco), nici virtuţile geniale ale textului dantesc în sine, nici geniul de tălmăcitor surprinzător al lui George Coşbuc (acestea fiind, de fapt, în mod inevitabil, principalele două repere ale discursului analitic). Pe de altă parte, abaterile dramatice (şi adesea involuntar comice) ale Etei Boeriu, considerate în raport atât cu ilustrisimul text-sursă, cât şi cu împovărătorul precedent coşbucian, pot fi consemnate şi calculate, eventual, cu o anumită precizie ce s-ar vărsa într-o maliţiozitate pe care, în multe rânduri, comentatorul nostru, cavaler desăvârşit, şi-o temperează cu o condescendenţă vecină cu apatia...

Un prim travaliu de salahor l-a constituit, pentru domnul Cristian Ungureanu, inventarierea completă a terminologiei religioase vehiculate de Dante în Paradis, secţiune a poemei prin excelenţă dedicată acestei problematici. Cercetătorul s-a achitat cu brio de această misiune, cu toate că teza, în forma sa prezentată pentru susţinere, nu dădea seama de integralitatea acestui inventar, ale cărui proporţii urmează a fi completate, cu analizele de rigoare, eventual într-un volum ulterior. Un al doilea efort, deopotrivă de solicitant, s-a concretizat prin clasificarea repertoriului fişat, în funcţie de importanţa numelor şi a conceptelor în economia generală a discursului dantesc. Aici, studiosul a optat pentru categorisirea de la mare la mic şi de sus în jos (în acest ultim caz, optând pentru calea inversă celei străbătute de alegoricul drumeţ galactic medieval, aşadar începând cu Dumnezeu generic, continuând cu ipostazele Sfintei Treimi, trecând prin spectaculoase ierarhii cereşti şi străbătând bisericeştile orânduieli, până la detalii de factură confesională şi administrativă).

Iau naştere, astfel, capitole şi subcapitole ale căror titluri se anunţă ca promiţătoare câmpuri de investigaţie şi ale căror conţinuturi dau seama de capacitatea domnului Cristian Ungureanu de a se descurca cu îndemânare în labirinturile terminologice ale poemului dantesc, incluzând aici nu doar descrieri ale unor formule dogmatice şi practici de cult, ci şi elemente doctrinare esenţiale şi subtilităţi ale teologiei scolastice, cu binevenite explicaţii de miză istorică şi confesională. Impozanta şi aparent infinita materie poetică dantescă a Paradisului se restructurează, în demersul analitic al domnului Cristian Ungureanu, în rubrici ce izbutesc să rânduiască principial arhangheli şi îngeri de rând, amvoane şi altare, taine şi rugăciuni, virtuţi cardinale şi teologale, autoritari părinţi ai Bisericii şi biete măicuţe răpite din convent, vajnici oşteni ai creştinătăţii şi sfinţi de exemplară cuminţenie, "papi şi popi"... într-o succesiune în egală măsură logică şi fascinantă, despre care suntem siguri că a mai redus câte ceva din deja discreta frustrare a cercetătorului de a nu se fi ocupat de Infern, carte de o spectaculozitate mult mai îndemânoasă... Concomitent, ni se dezvăluie roadele uriaşei trude şi ale nu mai puţin uriaşului talent poetic (cu foarte puţine rateuri, unele, e drept, sclipitoare, dar nu mai mult decât nişte pete în soare) al lui George Coşbuc şi, subsecvent (în lectura noastră, nu întotdeauna şi în politicoasa abordare a doctorandului), eforturile Etei Boeriu de a veni cu ceva nou, eforturi soldate uneori cu punctuale succese, iar alteori cu formulări deplasate, ţinând, din câte ne este dat să observăm fără putinţă de tăgadă, de un anume hedonism nu tocmai livresc, cu arome culinare şi tâlcuri gospodăreşti. În opinia noastră, tocmai profitând de ocazia că raportarea traducerilor se face la textul original, nu ar strica, în urma acumulărilor unor asemenea constatări, o judecată axiologică mai tranşantă.

Apoi, poate că un capitol, fie şi de scurtă întindere, într-un asemenea op axat pe elementele de discurs religios, ar merita să fie dedicat legendelor despre sfinţi şi raporturilor de frumoasă complementaritate dintre ordinele franciscan şi dominican, cărora Dante le acordă un spaţiu textual privilegiat: chiar dacă acestea nu ridică problemele terminologice asupra cărora domnul Cristian Ungureanu se apleacă mai cu seamă, farmecul fragmentelor de text poetic la care facem referire ar îmbogăţi neîndoielnic evantaiul de impresii ale cititorului volumului ce va să vină.

În fine, apropo de discurs ca atare, autorul lucrării pe care o semnalăm găseşte de cuviinţă să-şi încununeze demersul critic prin analiza detaliată a unui text de mai mari dimensiuni, anume rugăciunea sfântului Bernard din Clairvaux adresată Fecioarei Maria ca supremă mijlocitoare întru contemplarea divinităţii, pasaj de o mare consistenţă poetică şi conceptuală, pe care doctorandul îl disecă metodic şi scrupulos, fără a-i ştirbi farmecul şi punându-l în balanţă cu rezultatele, în principiu valide, ale tălmăcitorilor români vizaţi.

Lucrarea domnului Cristian Ungureanu este un prilej de rară bucurie pentru italienistica şi dantologia din ţara noastră şi, în general, constituie o contribuţie salutară în domeniul filologiei din România. Elaborată pe temeiurile unei bibliografii actualizate şi hrănitoare, concepută într-un stil limpede, energic şi concis, utilizând un arsenal tehnic complex, cu apel la domenii variate ale reflecţiei umane şi făcând dovada unei capacităţi analitice remarcabile, lucrarea intitulată "Elemente de discurs religios în traducerile româneşti ale Paradisului dantesc" îl recomandă pe autorul său ca pe un cercetător matur şi competent, de la care putem aştepta şi alte contribuţii importante.

Dragoş Cojocaru

Cristian Ungureanu, Elemente de discurs religios în traducerile româneşti ale "Paradisului" dantesc, Iaşi 2016, 17x24, 164 p., ISBN 978-606-578-287-7, 20 lei.

* * *

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Cristos idealul preotului, scrisă de Dom Columba Marmion, tradusă în limba română de pr. dr. Eduard Ferenţ. Cartea apare în colecţia "Maeştri ai spiritualităţii", în format 17x24, are 378 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 30 lei.

La 6 martie 1918, la câteva luni după apariţia cărţii Le Christ, vie de l'âme (Cristos viaţa sufletului) operă care a avut un atât de mare răsunet, Dom Marmion spunea unuia dintre corespondenţii săi că ansamblul operei sale cuprindea patru volume: Le Christ notre vie (Cristos viaţa noastră), Les mystères du Christ (Misterele lui Cristos), Ascèse bénédictine (Asceză benedictină) şi Sacerdos alter Christus (Preotul alt Cristos).

Le Christ dans ses mystčrs (Cristos în misterele sale) avea să apară în 1919 şi, la puţin timp după publicarea cărţii Le Christ, idéal du moine (Cristos, idealul călugărului) (septembrie 1922), la 30 ianuarie 1923, abatele de Maredsous era chemat la Domnul. Lipsea celebrei trilogii încoronarea ei, partea mesajului celui mai important după Le Christ, vie de l'âme, aceea pe care Dom Marmion o destina preoţilor.

Această "întrerupere" avea să se prelungească mai mulţi ani. De ce? Subsemnatul acestei prefeţe datorează cititorului o explicaţie.

Se ştie că Dom Marmion nu a scris în vederea unei publicări. Primele trei volume consacrate lui Cristos au fost editate de unul dintre călugării săi, cu ajutorul notelor luate de discipolii care l-au ascultat. Din această masă de documente, editorul a putut degaja o expunere doctrinală şi ascetică de o mare coeziune.

Această muncă delicată a fost întreprinsă cu încurajarea lui Dom Marmion, sub conducerea şi controlul său. Nu este pagină care să nu-i fi fost supusă, nu este pagină care să nu fi fost revizuită de el, uneori cu condeiul în mână, corijând pe ici-colo, adăugând un text biblic, patristic sau liturgic care sublinia mai mult gândirea sa.

Această revizuire constantă şi totală a constituit pentru editor nu numai o garanţie de prim ordin, dar ea i-a permis lui Dom Marmion să dea operei sale un caracter indiscutabil autentic.

După moartea sa, s-au găsit în dosarele sale numeroase note autografe despre preoţia şi sfinţenia preotului, care i-au servit pentru a pregăti conferinţele sale spirituale. Din aceste materiale, adunate de-a lungul a treizeci de ani, era fără îndoială posibil să se scoată o operă suficient de ordonată şi de omogenă. Din nefericire, această muncă nu va mai putea fi supusă controlului învăţătorului: nicio revizuire, nicio aprobare nu vor mai surveni ca să-i garanteze valoarea.

De aici - se va înţelege uşor - s-a ivit în mintea editorului un scrupul care a devenit puţin câte puţin invincibil şi care, până în ultimii ani, a paralizat orice tentativă de realizare.

Numai recent s-a prezentat o ocazie de a întreprinde munca în condiţii neaşteptate, nespus de favorabile. Un discipol de-al abatelui Marmion, Dom Ryelandt, discipol vechi, care a fost auditor timp de mai mulţi ani al conferinţelor învăţătorului, a fost eliberat de importante şi absorbitoare funcţii. Cu o nespusă bunăvointă, căreia toţi cititorii îi vor fi recunoscători, s-a decis să ne transmită ajutorul preţios al unei cunoaşteri aprofundate a învăţăturii lui Dom Marmion. O colaborare chibzuită şi continuă a permis să ofere publicului, cu cea mai posibilă rigoare, o sinteză a doctrinei sacerdotale, vrednică de învăţătorul nostru şi de el.

Nu va fi lipsit de interes, credem noi, să dăm câteva detalii despre ministerul lui Dom Marmion desfăşurat în preajma clerului.

El iubea în chip deosebit această formă de apostolat, deoarece se adresa "prietenilor" lui Isus, asociaţi de dumnezeiescul lor Învăţător operei sale răscumpărătoare. El repeta cu plăcere, vorbind despre predicile sale, că ele "aşteptau multiplicatori".

Providenţa îl pregătise pentru această sarcină atât de înaltă. Dom Marmion a cunoscut de aproape viaţa marilor seminarii atât la Dublin, cât şi în colegiul irlandez din Roma, unde şi-a încheiat formaţia teologică. Reintrat în Irlanda, după hirotonirea sa în Oraşul Etern în 1881, a fost numit vicar la Dundrum, într-o suburbie a capitalei. Timp de un an, s-a iniţiat acolo în activităţi multiple ale ministeriului pastoral. Arhiepiscopul său i-a încredinţat ulterior catedra de filosofie în seminarul din Clonliffe; el o ocupă timp de patru ani, de-a lungul cărora vede venind spre el mulţi aspiranţi la preoţie, care i-au încredinţat direcţiunea spirituală a sufletelor lor. În acest interval de timp, a avut sarcina pastorală a două comunităţi de călugăriţe şi a oferit ajutoare spirituale deţinuţilor, bărbaţi şi femei, din închisorile din Dublin.

Prin acest contact prelungit cu suflete atât de diferite, cele mai dezavantajate, ca şi cele mai nobile, abatele Marmion pătrundea în ascunzişurile cele mai ascunse ale conştiinţei umane.

El avea 28 de ani, când, bogat deja în experienţa sacerdotală a putut, în sfârşit, în 1886, să-şi realizeze aspiraţiile sale spre mănăstire, intrând în abaţia benedictină din Maredsous.

După profesiunea călugărească, ia contact cu parohiile dimprejurul abaţiei şi zelul său arzător a făcut să fie căutat de păstori care au descoperit în el un predicator înnăscut, al cărui cuvânt incorect în franceză, dar original, mişca sufletele. Renumele său se răspândeşte puţin câte puţin. Curând, el inaugurează la Dinant pe Meuse apostolatul său propriu-zis printre preoţi, printr-o serie de reculegeri lunare făcute preoţilor din oraş, între anii 1897-1898.

Dar la Louvain, unde a fost trimis în 1899 şi unde va rămâne zece ani, îşi va desfăşura acest ministeriu pe deplin. În Colegiul Duhului Sfânt - care reunea profesori din facultăţile de teologie şi preoţi tineri, candidaţi la gradele academice -, ca şi în seminarul Leon al XIII-lea, precum şi în seminarul american, el îşi va face cunoscută doctrina sa de-a lungul numeroaselor zile de reculegere şi prin conferinţele periodice. Un nou sunet se făcea auzit în acel mediu universitar: caracterul dogmatic al cuvântului său, convingerea caldă şi suflul vital care însufleţeau conferinţele sale produceau o profundă impresie. Cu repeziciune, Dom Marmion a cucerit stima acelor preoţi, dintre care mulţi l-au ales ca director spiritual. Cel mai ilustru dintre ei va fi Mons. Mercier Désiré-Joseph (1851-1926). Devenit arhiepiscop de Malines şi apoi cardinal, Mgr. Mercier l-a însărcinat pe Dom Marmion să facă instrucţii spirituale cu cei 80 de preoţi din parohiile şi colegiile din Bruxelles (1907-1908). Dar deja Anglia îl reclama, şi-l revendica. Cardinalul Bourne, arhiepiscop de Westminster, şi Mgr. Amigo, episcop de Southwark, au apelat de nenumărate ori la zelul său în favoarea clerului lor.

Acest apostolat, care a fost deosebit de rodnic în timpul acelor ani, se va prelungi până la moartea sa. Seminariile mari din Fournai şi din Nothingham (august-septembrie 1922) vor fi ultimele care vor beneficia de această doctrină în acelaşi timp supranaturală şi atât de umană.

După cum am spus, din toate aceste predici, Dom Marmion a lăsat numeroase note biografice. Uneori redactarea lor este sumar schiţată, dar, de cele mai multe ori, aceste note sunt fragmentare, puţin ordonate, incomplete, scrise currente calamo sau cu vreun creion, ori chiar reduse la câteva linii aruncate rapid pe o foaie de hârtie de agendă. Cu toate acestea, ele sunt acolo, toate, materiale de o înaltă şi bogată doctrină. Ele formează grupul principal şi cel mai autentic al documentaţiei noastre; noi am utilizat mai ales notele de la Louvain (1899-1908), care dau mărturie despre o măiestrie din ce în ce mai sigură de ea însăşi.

Începând din 1909, documentaţia este mai puţin abundentă. Aceasta se explică prin faptul că, la acea dată, Dom Marmion, ales abate de Maredsous, a fost absorbit din ce în ce mai mult de îndatoririle oficiului său. El este, de altfel, în această epocă, în toată maturitatea talentului său şi în deplina posesie a doctrinei sale. Dotat cu o remarcabilă memorie, el trăia din bogăţia cunoştinţelor acumulate. Pentru această ultimă perioadă, avem o altă sursă de materiale: aceea a notelor luate de auditoriul său sârguincios de-a lungul instrucţiilor spirituale transmise preoţilor evocaţi mai sus. Printre ele, de o inestimabilă valoare este textul a două cursuri complete de exerciţii spirituale: acelea din 1919, exerciţii ţinute călugărilor întorşi din război, şi acelea ţinute seminariştilor din Tournai; ambele cursuri sunt de o înaltă gândire teologică şi de o experienţă pastorală matură.

Din aceste documente multiple, variate, de dată şi valoare diverse, în care se întâlnesc repetări inevitabile, trebuia, printr-o alegere atentă şi chibzuită, să se constituie un singur ansamblu inedit, în acelaşi timp coerent şi complet.

Planul dat de Dom Marmion în Scrisoarea din 25 septembrie 1918 este prea sumar pentru a vedea altceva decât o idee foarte generală a cărţii, deşi locul pe care el îl dă acolo sacrificiului Liturghiei este subiectul semnificativ al gândirii sale.

Bogăţia documentaţiei, ca şi dorinţa de a nu pierde asemenea comori ne-au condus la distribuirea întregii doctrine într-un cadru simplu, logic, adaptat amplorii vieţii sacerdotale. Orice altă aranjare ne-ar fi împiedicat să grupăm într-o sinteză unică cvasi-totalitatea numeroaselor şi preţioaselor elemente pe care ni le lăsase Dom Marmion. El însuşi ar fi subscris, desigur, la acest mod de acţiona, care ne aminteşte de planurile sale din Cristos, viaţa sufletului şi din Cristos, idealul călugărului, aprobate odinioară de el. Scopul constant al eforturilor noastre comune a fost - suntem conştienţi de aceasta - să redăm - substanţa doctrinală marmioniană cât mai curată şi mai integrală în unitatea ei esenţială şi varietatea aspectelor sale.

Să relevăm acum caracteristica doctrinei lui Dom Marmion. În gândirea sa, ecoul aceleia a sfântului Paul, viaţa sacerdotală, ca însăşi viaţa creştină, nu se percepe bine decât atunci când este întrepătrunsă şi dominată de Cristos, într-o continuă dependenţă de meritele sale, de harul şi de acţiunea sa. Numai în această perspectivă luminoasă trebuie privite şi înţelese demnitatea preotului şi opera sfinţirii sale: puterile sale supranaturale, preotul le deţine real de la o preoţie care îl depăşeşte absolut, aceea a Cuvântului Întrupat, puteri pe care el nu le exercită decât în totală subordonare faţă de pontiful suprem. În consecinţă, virtuţile proprii preotului le vor reproduce pe acelea ale Modelului divin. Ele vor fi un reflex, printre oameni, al virtuţilor lui Isus. În toate acţiunile sale: actele sacre ale cultului, administrarea sacramentelor, zelul apostolic, pietatea privată, ocupaţiile cotidiene, preotul va fi întotdeauna ministrul, adică slujitorul Mântuitorului: alter Christus. De aceea, pentru el, mai mult decât pentru simplul creştin, sfinţenia nu se va concepe decât în lumina lui Cristos; pentru el, Cristos va fi totul: Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Cât despre munca depusă, ea a fost săvârşită - mai este oare nevoie s-o spunem? - cu cel mai mare respect faţă de gândirea profundă şi precisă a venerabilului abate, învăţător şi director spiritual al conştiinţei; cu grija constantă de a păstra stilul direct, forma simplă şi limpede, întorsătura personală şi familiară a frazelor, până la expresiile sale preferate.

Cei care au luat contact cu doctrina lui Dom Marmion vor întâlni aici subiecte deja tratate în operele sale precedente: Cristos - model şi izvor al întregii sfinţenii, credinţa, caritatea, Liturghia şi meditaţia. Trebuia oare, în acest volum, să trecem aceste subiecte sub tăcere şi să ne mulţumim cu trimiterea la scrierile anterioare? Acest lucru ar fi însemnat nu numai să împrăştiem atenţia, dar mai ales să deformăm învăţătura învăţătorului. Într-adevăr, sfinţenia preotului nu se poate realiza în afara lui Cristos şi a harului său, în afara virtuţilor, înainte de toate creştine, a credinţei, a umilinţei, a zelului, în afara sfintei Liturghii şi a rugăciunii.

De aceea, am considerat necesar să reluăm aceste subiecte, dar, de data aceasta, sub unghiul de vedere propriu-zis sacerdotal; ţinând cont, desigur, de reamintirea indispensabilă a noţiunilor fundamentale, pe de o parte, şi renunţând, pe de altă parte, la dezvoltările mai ample şi mai generoase transmise în primele scrieri. Această soluţie, care salva simultan integritatea doctrinei lui Dom Marmion şi caracterul omogen al volumului, era singura care se impunea. Sperăm că ea va fi acceptată şi de cititorii noştri.

Când Dom Marmion predica exerciţiile spirituale preoţilor, ambiţia lui nu era aceea de a revendica o învăţătură teologică particulară, nici aceea de a insufla un număr oarecare de directive pastorale sau de a institui examene detaliate ale conştiinţei; el căuta, nu spunem exclusiv, ci înainte de toate, să antreneze, să atragă după sine auditoriul în atmosfera credinţei vii, instruite, contemplative, în care trăia şi se mişca propriul său suflet. Prin căldura convingerilor sale şi prin fervoarea sa contagioasă, el le infuza preoţilor o certitudine mai robustă despre realităţile invizibile printre care îşi exercitau ministeriul lor; el le imprima un elan spiritual care-i elibera de rutină şi de mediocritate; el trezea în ei o voinţă generoasă de a se ataşa din ce în ce mai mult de Cristos şi să facă să predomine în toată existenţa lor primatul vieţii interioare. Aici, ca întotdeauna, el merge la esenţial, acel esenţial pe care, de nenumărate ori, mai ales în exortaţia Menti nostrae, din 23 septembrie 1950, dedicată sfinţeniei vieţii sacerdotale, Sanctitatea sa Pius al XII-lea, Păstorul Suprem, s-a complăcut s-o reamintească insistent. Cristos, idealul preotului nu face altceva decât să prelungească, precum un ecou fidel, acest apostolat. Tocmai la înălţarea cititorului spre această atmosferă supranaturală, la a-l face să perceapă importanţa fundamentală a vieţii de unire cu Dumnezeu prin Cristos, tinde fiecare dintre capitolele sale.

În ele îl vom întâlni pe însuşi Dom Marmion: cunoaşterea sa perfectă a dogmelor, doctrina sa sigură - "doctrina curată a Bisericii", după cum spunea despre ea Benedict al XV-lea -, ştiinţa sa vastă despre Sfintele Scripturi, îndeosebi a sfântului Ioan şi a sfântului Paul, marea sa experienţă a sufletelor, uncţiunea sa pătrunzătoare şi binefăcătoare. În aceste capitole vom simţi palpitând o intensă viaţă sacerdotală, o iubire arzătoare faţă de Cristos însetat de a se comunica.

Prin toate aceste titluri, dar mai ales prin abundenţa, bogăţia şi originalitatea opiniilor până acum nepublicate, acest volum vine să se plaseze de la sine şi fără putinţa de a-l da la o parte, alături de cele trei volume anterioare: el le completează, le încoronează; împreună cu ele, volumul de faţă formează un întreg şi reuşeşte în mod demn să constituie acel corpus asceticum al abatelui Dom Marmion, centrat pe Cristos. De acum se află transmis integral mesajul atât de spontan şi de viu al acestui maestru de viaţă spirituală.

Multe suflete, în tăcerea mănăstirilor claustrale, se dedică printr-o existenţă trăită în rugăciuni şi jertfe silenţioase clerului. Fie ca aceste pagini, descoperindu-le măreţia preoţiei şi înaltele sale exigenţe de sfinţenie, să le ajute să-şi realizeze propria lor misiune, cu totul neştiută, dar atât de fecundă, în slujirea Bisericii lui Cristos.

Nu ne este oare permis să încheiem această Prefaţă prin citarea unui text care împrumută de la demnitatea autorului său, cardinalul Suhard, o valoare cu totul aparte? Ştim cât de atent era regretatul arhiepiscop de Paris faţă de nevoile actuale ale sufletelor, cler şi credincioşi. Să ne amintim de cartea sa Le prętre dans la Cité (Preotul în cetate).

Admirator înflăcărat al lui Dom Marmion şi al doctrinei sale, cardinalul, prin condeiul său în mod superior autorizat, cerea din toată inima prezentul volum, ale cărui binefacere şi înrâurire rodnică le presimţea. Într-o lungă mărturie dată despre abatele Marmion în 1948, cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la moartea sa, mărturie adresată semnatarului acestor rânduri, prinţul Bisericii a binevoit să scrie următoarele cuvinte:

"Doctrina spirituală a lui Dom Marmion oferă o sinteză catolică tot atât de profund umană, pe cât de supranaturală, perfect adaptată exigenţelor epocii noastre şi orientării actuale a pietăţii catolice... Dar Dom Marmion încă nu şi-a încheiat opera sa terestră sau, mai curând, dacă şi-a terminat-o, ea n-a fost încă dezvăluită publicului. Cristos, idealul preotului, iată opera pe care o aşteptăm din mâinile tale... Dacă vei voi să deschizi (în favoarea acestor preoţi la care ne gândim) comorile de lumină şi de viaţă lăsată ca moştenire familiei benedictine de către veneratul defunct, toţi păstorii Bisericii, începând de la Arhiepiscopul Parisului, vor felicita Abaţia Maredsous şi s-ar bucura pentru binele ce s-ar face pentru clerul lor".

Această carte, atât de sincer dorită de eminentul prelat, noi o prezentăm cu încredere slujitorilor lui Cristos. Fie ca lectura acestor pagini să susţină în preoţi efortul cotidian spre sfinţenia cerută de sublima lor vocaţie.

Dom Raymond Thibaud

Dom Columba Marmion, Cristos idealul preotului, Iaşi 2016, 17x24, 378 p., ISBN 978-606-578-272-3, 30 lei.

* * *

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Dumnezeu este iubire, scrisă de Pr. Claudiu Dumea. Cartea apare în colecţia "Credo", în format 14x20, are 144 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 15 lei.

"Dumnezeu este iubire... Noi îl iubim fiindcă el ne-a iubit mai întâi. Da, Dumnezeu este iubire; o iubire fecundă care generează alte iubiri. El ne iubeşte aşa cum suntem, necondiţionat. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu se naşte din iubirea cu care el ne-a iubit. E un răspuns la iubirea lui. Dar Dumnezeu nu impune nimănui iubirea sa; ea se oferă, se dăruieşte, dar nu forţează pe nimeni".

"Chemarea la viaţa creştină este chemarea la iubire. Viaţa creştină nu are altă motivaţie, altă explicaţie, altă justificare decât iubirea; iubirea lui Dumnezeu întrupată în Isus Cristos. Veţi zice, poate: dar chemarea creştinului nu este chemarea la sfinţenie? Ba da. Însă iubirea este celălalt nume al sfinţeniei".

Pr. Claudiu Dumea, Dumnezeu este iubire, Iaşi 2016, 14x20, 144 p., ISBN 978-606-578-281-5, 15 lei.

* * *

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Evanghelia după sfântul Ioan: traducere şi comentariu, scrisă de Rinaldo Fabris şi tradusă în limba română de dr. Cristian Ungureanu. Cartea apare în colecţia "Studii biblice", în format 17x24, are 924 de pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 80 lei.

Autorul celei de-a patra Evanghelii, cunoscut sub numele de sfântul Ioan, îşi încheie lucrarea cu o hiperbolă: pământul întreg nu este de ajuns ca să cuprindă cărţile care ar trebui scrise pentru a aduna tot ceea ce a făcut şi a spus Isus (cf. In 21,25). La apariţia acestei abundenţe de cărţi despre Isus a avut o contribuţie importantă şi Evanghelia după Ioan, care apare ca o "carte" sau ca un document demn de luat în seamă despre unele dintre multele "semne" înfăptuite de Isus în prezenţa discipolilor săi. În acest ultim secol, literatura despre cea de-a patra Evanghelie a sporit într-un ritm impresionant: numai în ultimii douăzeci de ani s-au tipărit peste şase mii de titluri, comentarii şi studii despre această Evanghelie. Şi în contextul italian, în afară de traducerea comentariilor prestigioaselor ediţii biblice străine, s-au pregătit anumite studii la diferite niveluri, fie ştiinţifice, fie de popularizare spirituală şi pastorală. De ce atunci o nouă carte de comentarii la Evanghelia după sfântul Ioan?

În primul rând, trebuie să menţionez că studiul sistematic al celei de-a patra Evanghelii răspunde unei necesităţi personale. După cercetarea primelor trei Evanghelii sinoptice şi a altor scrieri ale Noului Testament, mai ales a celor pauline, simt nevoia de a mă aventura în tradiţia sfântului Ioan. Întâlnirea cu Isus Cristos, "Cuvântul" întrupat şi Fiul lui Dumnezeu unul-născut, reprezintă o provocare şi o aventură spirituală irezistibilă. Mai mult, de câţiva ani simt necesitatea de a extinde şi verifica metoda hermeneutică în lectura textelor biblice. Metoda istorico-critică, în ciuda numeroaselor şi riguroaselor sale aplicaţii - critică literară şi istorie -, riscă să uniformizeze lectura biblică, privând-o de dimensiunea hermeneutică deschisă confruntării cu necesităţile vitale ale cititorului de astăzi. Pe de altă parte, nici noile încercări de lectură sincronică a textului biblic în toate subdiviziunile şi formele sale - lectură spirituală, narativă, sociologică şi psihologică - nu îl deschid automat către un dialog productiv cu universul cultural şi vital al cititorului din prezent.

În urma acestor constatări s-a născut proiectul unei lecturi a textului biblic care să îmbine necesităţile metodei istorico-critice cu cele ale hermeneuticii teologice. Textul celei de-a patra Evanghelii trebuie citit folosind această metodologie generală şi integrată, pentru că se situează într-un proces hermeneutic care porneşte de la istoria lui Isus şi merge până la interpretarea teologică. Este vorba despre continuarea acestui traseu, integrându-ne în lungul şir de cititori care, din secolul al doilea până în zilele noastre, au rescris Evanghelia sfântului Ioan despre Isus. De aceea, organizarea prezentului comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan se supune următoarelor criterii: reconstrucţia textului în tonalitatea sa originară şi înţelegerea structurii sale pe baza particularităţilor sale lexicale, stilistice, literare şi tematice; analiza textului din punct de vedere exegetic, iar la final, interpretarea sa în contextul religios şi cultural din zilele noastre. Însă între analiza exegetică a textului şi actualitate stă "istoria interpretării". Cu ajutorul unei selecţii sistematice a comentariilor făcute de părinţii Bisericii şi scriitori greci şi latini, al unor comentarii medievale şi moderne, catolice şi reformate, am încercat să acopăr golul care s-a creat între textul sfântului Ioan şi exegeza din perioada contemporană.

Istoria interpretării Evangheliei după Ioan oferă o secţiune paradigmatică a impactului pe care aceasta l-a avut în diferitele situaţii religioase şi culturale ale istoriei creştine. În fiecare epocă, comentatorii, episcopi şi teologi, călugări şi predicatori, au simţit nevoia să interpreteze textul evanghelic ţinând cont de necesităţile vitale ale Bisericii sau ale creştinilor. Acest şir lung de cititori ai celei de-a patra Evanghelii m-a încurajat şi sprijinit în această aventură spirituală care a început cu primul grup de martori ai tradiţiei sfântului Ioan: noi am contemplat gloria Unicului născut din Tatăl, plin de har şi adevăr (cf. In 1,14).

Rinaldo Fabris

Rinaldo Fabris, Evanghelia după sfântul Ioan: traducere şi comentariu, Iaşi 2016, 17x24, 924 p., ISBN 978-606-578-256-3, 80 lei.

* * *

Aceste materiale, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor poştale aferente expedierii):

Din Librăria "Presa Bună":

• prin poştă: Librăria "Presa Bună", Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26; 700064-Iaşi;
• prin telefon şi WhatsApp: 0770.477.565: de luni până vineri, între orele 9.00 şi 19.00; duminica, între orele 10.00 şi 18.00
• prin e-mail: libraria@ercis.ro
• prin Internet: www.ercis.ro/libraria

* * *

Vă invităm să accesaţi pagina "Noutăţi editoriale" pe www.ercis.ro
 

lecturi: 63.