Editura "Sapientia": Trei noi cărţi

Editura "Sapientia" anunţă apariţia cărţii Don Orione. O inimă fără margini, scrisă de Andrea Gemma şi tradusă de pr. dr. Mihai Pătraşcu. Cartea apare în colecţia "Vieţile sfinţilor" în formatul 14x20 cm, are 560 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 30 lei.

Don Orione. O inimă fără margini este biografia unuia dintre marii apostoli ai carităţii care a trăit în întunecatul secol al XX-lea, dar care a reuşit să lumineze întreaga lume prin credinţa sa mărturisită deschis şi caritatea trăită în mod eroic (Ioan Paul al II-lea). Deşi este o biografie, această carte se distanţează considerabil de biografiile romanţate atât obiectivitatea scrierii, cât mai ales prin realismul care reiese din fiecare pagină a cărţii. Avantajul autorului este dublu: în primul rând, foarte marea apropiere de timpurile în care a trăit Don Orione, motiv pentru care multe dintre izvoarele acestei cărţi sunt scrieri ale contemporanilor lui don Orione. În al doilea rând, Mons. Andrea Gemma este fiul congregaţiei întemeiate de apostolul carităţii şi a avut ocazia să cunoască îndeaproape spiritul şi opera acestuia, subiect căruia îi dedică a doua parte a cărţii.

Prima parte a acestei cărţi este constituită de prezentarea vieţii părintelui Alois Orione (1872-1940), declarat sfânt de Papa Ioan Paul al II-lea la 16 mai 2004. Cititorul este familiarizat încă din primele pagini cu simplitatea vieţii acestui mare sfânt. Este citat adesea chiar don Orione care vorbeşte cu o deosebită luciditate despre viaţa sa, deseori cu referinţă la felul în care Divina Providenţă l-a ocrotit şi l-a îndrumat. S-a născut pe 23 iunie 1872, la Pontecurone, într-o familie săracă, caracteristică pe care a considerat-o întotdeauna un har al Domnului. Este al treilea copil al lui Vittorio, pavator de străzi, şi al Carolinei, o casnică neobosită.

Perioada activităţii lui don Orione este una dificilă: problema socială era în plină desfăşurare (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) iar Biserica nu putea să stea deoparte. Primul răspuns al ei a fost enciclica papei Leon al XIII-lea: Rerum novarum (1891). Dar rămâneau atâtea lucruri de depăşit! Citind aceste pagini, putem vedea în acest apostol al celor mai lipsiţi şi marginalizaţi un precursor al noii evanghelizări. Don Orione a perceput cu simţ profetic că Biserica va trebui să se implice activ în perioada de tranziţie a acelor timpuri: "Cine dă popoarelor Botezul este Biserica. Acum democraţia înaintează şi Biserica, să nu ne temem, va şti să-i dea Botezul".

Parcursul formării sacerdotale al lui don Orione este şi el unul sinuos. După o experienţă franciscană, saleziană (a avut bucuria de a-l întâlni personal pe don Bosco), şi după un examen vocaţional serios, a intrat în Seminarul diecezan din Tortona.

Partea a doua a cărţii, "Spiritul şi opera" lui don Orione, prezintă congregaţia întemeiată de don Alois Orione, Mica Operă a Divinei Providenţe. Este o descriere în 11 puncte ce poate fi sintetizată astfel: "O congregaţie umilă, modernă, una şi multiplă, la picioarele Bisericii, în slujba patriei, dedicată iubirii şi sacrificiului, susţinută de credinţă şi de mijlocirea sfintei Fecioare Maria pentru a-i duce pe toţi la Cristos într-o veşnică laudă a lui Dumnezeu".

Don Orione. O inimă fără margini este o carte deosebită pentru că este rezultatul unei împletiri armonioase între măreţia subiectului tratat - don Orione a fost şi va rămâne unul dintre marii apostoli ai carităţii - şi arta deosebită a scrisului. Mons. Andrea Gemma reuşeşte să evoce cu foarte mare expresivitate figura Fondatorului, care trăda o "inimă fără margini... dilatată de caritatea celui răstignit". Cartea se adresează tuturor, dar mai ales celor tineri pentru care poate fi un instrument care să conducă spre discernerea adevăratei vocaţii. Cititorul se va simţi interogat de viaţa acestui sfânt, pentru că ne aminteşte că prima şi principala vocaţie a creştinului este aceea a trăirii eroice a carităţii.

David Eduard Cristian

*

La Editura "Sapientia" a apărut de curând cartea Revelaţie, credinţă, credibilitate. Manual de Teologie Fundamentală, scrisă de pr. dr. Ştefan Lupu. Cartea apare în colecţia "Tratate de teologie" în formatul 17x24 cm, are 442 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 40 lei.

Acest Manual de Teologie fundamentală îi are ca principali destinatari pe studenţii din Anul I de teologie, care, potrivit programei de studiu în vigoare pentru institutele şi facultăţile de teologie, înainte de a aprofunda tratatele de teologie dogmatică (Sfânta Treime, Antropologia teologică, Cristologia, Pneumatologia, Ecleziologia, Sacramentele, Escatologia şi Mariologia), trebuie să parcurgă mai întâi tratatul de Teologie fundamentală. Studiul de faţă însă poate să fie citit cu folos şi de alte persoane doritoare să aprofundeze cunoaşterea teologică, pentru că Teologia fundamentală este disciplina care studiază fundamentele teologiei, adică premisele şi condiţiile de posibilitate a teologiei. Aceste premise şi condiţii nu pot fi găsite sau construite artificial şi nici nu pot fi extrase din exterior, ci sunt cerute chiar de la teologie.

Teologia este reflecţia metodică asupra credinţei în Dumnezeu, care, după ce s-a revelat în diferite rânduri şi în diferite moduri, s-a revelat definitiv şi plenar în Isus Cristos, care este viu în Biserică. Astfel, întrebarea despre fundamentele teologiei se întâlneşte cu întrebarea despre credinţă şi, mai ales, cu întrebarea strâns legată de aceasta, şi anume revelaţia ca principiu al teologiei şi conţinutul ei specific, precum şi cu întrebarea despre transmiterea ei, iar aici se pune întrebarea despre Biserică, în calitatea ei de purtătoare şi mijlocitoare a revelaţiei.

Din perspectiva Teologiei fundamentale, fundamentele teologiei nu sunt crezute pentru ele însele, ci sunt obiectul experienţei umane şi al cercetării raţionale. Întrebarea despre credibilitatea credinţei este principalul aspect care caracterizează Teologia fundamentală şi modul ei de a pune problema, cel puţin din perspectivă catolică.

Înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, în programa de studiu a studenţilor teologi exista o disciplină numită "Apologetica" şi care avea misiunea de a apăra credinţa creştină, de a da răspunsuri la toate întrebările care se puneau cu privire la ea. După Conciliu s-a preferat denumirea de Teologie fundamentală. Aceasta însă nu înseamnă că Apologetica a dispărut sau că şi-a pierdut importanţa. Întâlnim Apologetica deja în Vechiul şi Noul Testament şi primele ei elemente au fost elaborate de părinţii apologeţi în Biserica de la începuturi. Apologetica rămâne o dimensiune permanentă a teologiei, care este orientată de la sine spre întâlnirea şi confruntarea cu spiritul fiecărei epoci istorice. Termenul de Teologie fundamentală vrea să spună că sarcina apologetică trebuie să fie integrată într-o reflecţie teologică mai amplă, şi anume în cunoaşterea raţiunii credincioase a fundamentelor şi a premiselor ei. În acest sens, Teologia fundamentală este o dimensiune teologică transcendentală.

Înţelegem acum în ce sens Teologia fundamentală este fundamentul teologiei. Această pretenţie ar fi exagerată dacă s-ar considera că Teologia fundamentală, cât priveşte punerea problemei şi răspunsul, ar fi singurul şi întregul fundament al Teologiei, în sensul că credinţa creştină ar deriva cu o necesitate logică sau psihologică din bazele credibilităţii, aşa cum concluzia rezultă din premise. În acest caz, credinţa nu ar mai fi ea însăşi. Motivele credibilităţii creează cel mult premisele şi condiţiile pentru ca credinţa să devină mai responsabilă şi, poate, mai coerentă. Aici este valabil cuvântul sfântului Toma, preluat de la sfântul Augustin: "Nemo crederet nisi videret esse credendum" (Nimeni nu ar [putea] crede, dacă nu ar vedea că poate să creadă, că ar fi de crezut). Spus altfel: nicio credibilitate, nicio raţionalitate a credinţei, nu dispensează de la a crede sau nu poate să înlocuiască credinţa. Ea este şi rămâne mereu un act nou şi propriu.

Premise şi condiţii ale posibilităţii credinţei creştine, deci motive ale credibilităţii, există foarte multe. Însă credinţa creştină, care reflectează prin teologie, este posibilă numai atunci când găseşte în om anumite condiţii, posibilităţi şi dispoziţii pentru credinţa creştină, când omul este astfel conceput că poate să creadă, chiar şi în sensul credinţei creştine. Dacă aceste condiţii de posibilitate nu există, nu pot fi dovedite, credinţa creştină devine în totalitate şi în particular cu adevărat străină, exterioară, ideologică, nu se mai pune cu seriozitate problema ei.

Temele tratate în Teologia fundamentală sunt teme întrebate şi discutate astăzi, şi aceasta îi conferă tratatului o notă de mare actualitate. De fapt, astăzi nu se pune întrebarea despre unul sau altul dintre aspectele credinţei creştine, ci este vorba despre însuşi fundamentul credinţei sau chiar despre credinţa însăşi ca fundament. De aceea, astăzi, dacă ne uităm la puterea extraordinară a lumii contemporane, la importanţa acordată experienţei şi la exigenţele care derivă de aici, nu mai este suficient să vesteşti, să afirmi şi să declari marea şi universala valoare a credinţei creştine, ci, mai mult, e nevoie să o fundamentezi. Aceasta înseamnă o mare sarcină dar şi o mare şansă.

Ştefan Lupu

*

La Editura "Sapientia" a apărut recent cartea Ceea ce vreau eu este iubirea. Un itinerar biblic, scrisă de Pierre-Marie Delfieux şi tradusă de Agnes Davidovici. Cartea apare în colecţia "Spiritualitate" în formatul 14x20 cm, are 264 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 20 lei.

Primeşte în inima ta iubirea. Nu uita, Dumnezeu, cel dintâi, te-a iubit (1In 4,9). Statorniceşte-te în încrederea că eşti iubit; aşază iubirea lui Dumnezeu la temelia a tot ce eşti, a tot ce faci. Ea te va întări, va da vieţii tale un sens, te va călăuzi către bucuria veşnică la care aspiri.

Aceste cuvinte de îndemn adresate omului credincios, mai exact monahilor, sunt extrase din "Ierusalim - Carte de viaţă", text fundamental al Fraternităţilor monastice purtând numele oraşului sfânt. Provin dintr-o intuiţie devenită convingere de neclintit, care a marcat, de la un capăt la celălalt, viaţa şi activitatea fratelui Pierre-Marie Delfieux, fondator al celor două institute călugăreşti gemene şi al mai multor asociaţii de laici catolici, adunaţi în jurul celor dintâi.

După cum a predicat neobosit, de-a lungul mai multor decenii, acest entuziast al iubirii divine, fiecare om poartă în suflet o aspiraţie care se poate numi "sete de dumnezeire", care la rândul său îşi are izvorul în iubirea pasionată, chiar "nebunească" pe care Dumnezeu o poartă făpturii zidite de el. Iar conştiinţa acestei iubiri, singura în stare să satisfacă pe deplin sufletul omenesc, poate deveni un centru al vieţii omului credincios. Un centru la care, de secole, monahii din toate tradiţiile revin neîncetat, adunându-se de mai multe ori pe zi pentru slujbele "ceasurilor", făcând din munca umilă a braţelor lor, o rugăciune, şi din rugăciune, cea mai sublimă lucrare: "opus Dei", slujirea lui Dumnezeu.

Pierre-Marie Delfieux, 1934-2012. Toţi cei care l-au cunoscut au apreciat preotul îndrăgostit de Dumnezeul Bibliei, duhovnicul atent si plin de compasiune, predicatorul înflăcărat, slujitorul entuziast şi talentat al "noii evanghelizări", excelentul organizator.

Dar acest om, în calitatea sa de fondator, era de fapt un profet.

Despre acest profet, ziarista Françoise Vintrou mărturisea în ziarul "La Croix" din 13/14 septembrie 2014:

"L-am cunoscut personal în urmă cu peste douăzeci de ani. Dar nu l-am întâlnit cu adevărat pe fratele Pierre-Marie Delfieux decât în cursul acestei veri, după moartea lui, citind "Ierusalim - Carte de viaţă", text redactat în 1975. După ce a fost acompaniator spiritual al studenţilor de la Sorbona, el a devenit "monah în mediul urban", întemeind acum patruzeci de ani Fraternităţile monastice Ierusalim... De atunci, numeroşi fraţi şi surori clădesc în inima metropolei o insulă de rugăciune, de pace şi de calm. Ce îndrăzneală, să-ţi imaginezi o oază de pace în tumultul unui mare oraş! Ce îndrăzneală! Nu e oare aceasta definiţia profetului: un mesager, cineva care aprinde o lumină în calea noastră şi ne îndeamnă să păşim pe urmele Domnului?"

Pentru a explica originalitatea proiectului realizat de monahii şi monahiile "Ierusalim", trebuie amintit că în Occident monahismul se leagă de un ideal de viaţă dusă exclusiv între zidurile unei mănăstiri, în clauzură, mănăstirile aflându-se în majoritatea lor în mediul rural, în locuri izolate, în care comunităţile şi membrii lor trăiesc în autarcie, "retraşi din lume". Această izolare fizică (dar nu şi spirituală!) se leagă la rândul ei de venerabila tradiţie a Părinţilor pustiului, cei dintâi monahi. Or inspiraţia pe care a urmărit-o tânărul preot Pierre Delfieux, atunci când a cerut arhiepiscopului de atunci al Parisului autorizaţia de a întemeia o nouă familie călugărească, s-a conturat pe parcursul unui "ermitaj" în deşertul algerian, care a durat doi ani. (Retragerea s-a petrecut în contextul perioadei de tulburări care au avut loc în Franţa începând cu revolta studenţească din mai 1968). Intuiţia lui Pierre-Marie Delfieux era că adevăratul pustiu - unde Dumnezeu vrea să-i întâlnească pe oameni - se află în locurile unde se află masele secularizate ce populează marile metropole. De unde misiunea sa ca fondator de a aduce, prin dăruirea radicală a unor vieţi consacrate instalate "în inima oraşului, în inima lui Dumnezeu", o mărturie unică, puternică şi înviorătoare, în stare să-i readucă la Domnul chiar şi pe cei care au uitat de el.

Ce s-a petrecut în cei doi ani în care P.-M. Delfieux a locuit, în singurătate, în pustietatea pietroasă a munţilor Atlas, aşa cum făcuse, cu câteva decenii mai înainte, cel ce avea să devină "fericitul Charles al lui Isus", "fratele universal" Charles de Foucauld?

Intervievat de Bertrand de Revillon pentru magazinul "Panorama", părintele Delfieux istorisea:

"M-am instalat mai întâi la Beni-Abes, în regiunea Sura (din Algeria - n.n.), acolo unde Charles de Foucauld a trăit o vreme şi unde şi-a construit primul schit. Am clădit cu mâinile mele o colibă din pietre necimentate: avea trei metri pe doi!... Însă chemarea marelui Sud răsuna mai departe în sufletul meu. Am plecat în Sahara, ajungând în masivul Hoggar. De la Tamanrasset, după un urcuş de două zile, ajungi pe un vârf numit Assekrem, la o altitudine de trei mii de metri. Nu se află acolo nici urmă de copac pe sute de kilometri, nici măcar iarbă, nimic altceva decât piatră. Pământ pustiu sub un cer pustiu. Un spaţiu imens, devenit familiar, într-o intimitate de necuprins. Dumnezeu e prezent! Tăcere deplină. Tăcere minerală, totală, absolută, de neînchipuit. Arsura unui soare de plumb, ziua, şi un frig ascuţit, noaptea!"

Într-un mediu ca acesta, de o austeritate radicală, departe de orice lăcaş de cult, înarmat "numai" cu Biblia, tânărul preot a cunoscut o intimitate nouă cu Cristos-Euharistie, trăind o experienţă personală a "deşertului", în lumina căreia avea să se desfăşoare, ulterior, întreaga sa viaţă de fondator şi conducător de obşte călugărească. Printre alte momente marcante, o memorabilă noapte de Crăciun, în care Dumnezeu s-a arătat.

"Am avut un sentiment de imensă certitudine. O plinătate a sufletului. O evidenţă absolută. Dumnezeu e aici, cu mine. E viu. Conduce totul, luminează totul, explică totul. Cel în care cred, pe care-l urmez din totdeauna nu m-a înşelat. Este adevărat, devreme ce e aici! Ochii mei nu văd nimic, însă spiritul meu Îl contemplă. Urechile mele nu aud nimic, dar sufletul meu îi simte paşii. Nu am atins nimic. Dar atunci, de ce a venit la mine Dumnezeu, de ce m-a cuprins? Mă cutremur, dar nu simt nicio frică. De ce nu m-aş teme? Nu am căutat nimic, nu am cerut nimic, iar Dumnezeu, la ceasul ales de El, a binevoit să vină!"

Era nespus de frig, în acea noapte de adoraţie, dar rugăciunea îi încălzea pustnicului întreaga fiinţă.

"Să deschizi ochii, în toiul nopţii, şi să repeţi, mut de admiraţie, cutremurat:

"Este chiar El!"

Când un om a trăit experienţa prezenţei divine, pentru el totul se schimbă. Iar la experienţa aceasta, ne convinge fratele Pierre-Marie, suntem chemaţi toţi. Argumentele predicatorului îşi au obârşia în familiaritatea sa cu Scripturile, cu textele biblice citite şi răscitite, în meditaţie şi rugăciune. De aceea volumul pe care-l propunem cititorului român ar putea fi intitulat şi "Mic tratat despre iubirea Domnului". Şi aceasta pentru că fiecare omilie trezeşte în sufletul creştin ecouri puternice, înviorătoare, atrăgând neîncetat atenţia asupra revelaţiei biblice a relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni, bazată pe iubirea gratuită căreia i se datorează sălăşluirea trinitară în sufletele noastre de oameni păcătoşi. Iubire care înţelege şi iartă, milostivire gata să prefacă slăbiciunile şi păcatele omeneşti în tot atâtea "şanse" de mântuire. Iubirea supremă care "toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură"...

Această iubire despre care a vorbit şi a scris cu atâta convingere, Pierre-Marie Delfieux a trăit-o în chip profetic, antrenând numeroşi fraţi şi surori in Christo într-o magnifică aventură a Duhului. Cu această mărturie personală, îi aduc fratelui Pierre-Marie omagiul meu.

"Merci, Pierre-Marie, merci pour tout!"

Agnes Davidovici

* * *

Don Orione. O inimă fără margini,
Andrea Gemma, Ed. "Sapientia", 2016, ISBN 978-606-578-270-9, 14x20 cm, 560 p., 30 lei

Revelaţie, credinţă, credibilitate. Manual de Teologie Fundamentală,
Ştefan Lupu, Ed. "Sapientia", 2016, ISBN 978-606-578-263-1, 17x24 cm, 442 p., 40 lei

Ceea ce vreau eu este iubirea. Un itinerar biblic,
Pierre-Marie Delfieux, Ed. "Sapientia", 2014, ISBN 978-606-578-180-1, 14x20 cm, 264 p., 20 lei

* * *

Aceste materiale, în limita stocului disponibil, pot fi procurate prin comandă (cu plata taxelor poştale aferente expedierii):

Din Librăria "Presa Bună":

• prin poştă: Librăria "Presa Bună", Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26; 700064-Iaşi;
• prin telefon şi WhatsApp: 0770.477.565: de luni până vineri, între orele 9.00 şi 19.00; duminica, între orele 10.00 şi 18.00
• prin e-mail: libraria@ercis.ro
• prin Internet: www.ercis.ro/libraria

* * *

Vă invităm să accesaţi pagina "Noutăţi editoriale" pe www.ercis.ro

lecturi: 34.