© Vatican Media

Italiana pentru a guverna, engleza pentru a dialoga cu lumea, spaniola pentru a întâlni poporul: sugestia câtorva detalii pare să sugereze şi o idee de pontificat

Limba păstorului

Leon al XIV-lea a vizitat Spania la puţin peste un an după alegerea sa, în timp ce lumea catolică continuă să se întrebe cu privire la adevărata semnificaţie a primei sale enciclice, Magnifica humanitas, dedicată pentru ceea ce pare a fi marea întrebare antropologică a timpului nostru: inteligenţa artificială şi transformarea tehnologică progresivă a experienţei umane. Şi poate că nu este o coincidenţă faptul că, în centrul acestei dezbateri globale, papa a ales să se exprime în limba spaniolă.

Încă din primele ore ale vizitei sale şi deja în timpul zborului de la Roma la Madrid, în schimburile spontane cu jurnaliştii care îl însoţeau, Leon al XIV-lea a părut deosebit de familiarizat cu spaniola. Această imagine ne aminteşte de prima sa apariţie din loja centrală a Bazilicii "Sfântul Petru" când, surprinzând o lume obişnuită să identifice Biserica cu o ierarhie lingvistică precisă, a decis să se adreseze credincioşilor nu numai în limba sa maternă, engleza, ci şi în limba pe care o învăţase ca misionar şi episcop în Peru.

Este suficient să observăm cu atenţie primii paşi ai pontificatului său pentru a ne da seama că italiana, spaniola şi engleza nu apar în limba sa publică drept simple instrumente de comunicare universală. Mai degrabă, ele apar ca registre diferite ale slujirii petrine. Fiecare limbă aprinde o nuanţă particulară, un ton diferit al prezenţei sale ecleziale în lume.

Din aceste sugestii, se pare că italiana, în primul rând, este pentru el limba formei romane. Este limba instituţiei, a liturgiei publice, a continuităţii juridice şi a guvernării zilnice a Bisericii. În dispoziţiile sale normative şi în actele de administrare obişnuită, Leon al XIV-lea adoptă o italiană deliberat sobră, aproape impermeabilă la orice tentaţie retorică. Este un limbaj funcţional, măsurat şi conştient, care pare să continue să răsune ca o convingere străveche: cea mai puternică putere este cea care nu are nevoie să-şi ridice vocea.

Spaniola, în schimb, ocupă un teritoriu complet diferit. Este limba biografiei pastorale, a memoriei misionare, a întâlnirilor directe cu poporul lui Dumnezeu. Când Leon al XIV-lea trece la spaniolă, ai impresia că tonul se schimbă perceptibil. Cuvintele devin mai apropiate, mai calde, mai puţin instituţionale. Pare să vorbească ca un păstor marcat de experienţa sa din periferiile umane şi spirituale ale Americii Latine şi de tradiţia augustiniană din Spania, care i-a influenţat profund formarea.

Pentru Leon al XIV-lea, american prin naştere, dar şi cetăţean peruan, spaniola nu funcţiona ca o simplă concesie protocolară faţă de continentul misiunii. Mai degrabă, era o limbă afectivă, aproape testimonială. Limbajul unei experienţe ecleziale pe care o considera o parte constitutivă a propriei identităţi.

Engleza joacă un al treilea rol, dar diferit. Paradoxal, deşi este limba maternă, pare probabil cea mai puţin intimă a pontificatului. Leon al XIV-lea o foloseşte în principal pentru dialogul global, engleza organizaţiilor internaţionale, a diplomaţiei multilaterale, a marilor dezbateri contemporane despre război, economie, migraţie şi inteligenţă artificială. Este limba interfeţei cu sistemul mondial contemporan.

Astfel, în timp ce italiana pare să construiască autoritatea instituţională, iar spaniola exprimă apropiere pastorală, engleza devine instrumentul universalităţii strategice. Acesta nu este un detaliu. Într-o epocă marcată de fragmentarea culturală şi criza marilor naraţiuni comune, Leon al XIV-lea pare să fi înţeles că limbile conturează şi o geografie a exercitării autorităţii şi a misiunii. Spaniola continuă să fie o limbă străbătută de secole de întâlniri, evanghelizare, contaminări şi prezenţă istorică, în care coexistă încă solemnitatea şi strada, mistica şi conversaţia cotidiană.

Şi poate că Leon al XIV-lea a simţit că marea problemă a timpului nostru nu este numai tehnologică, ci profund spirituală: erodarea progresivă a legăturilor umane în societăţi din ce în ce mai organizate de dispozitive tehnice şi din ce în ce mai puţin susţinute de experienţe comune.

Enciclica sa ar trebui citită şi din această perspectivă, ca o încercare de a reconstrui o antropologie creştină în inima unei civilizaţii care începe să delege chiar şi percepţia realităţii sistemelor algoritmice.

De aceea, călătoria în Spania capătă o dimensiune care transcende protocolul. Pentru că ţara, în pofida profundelor transformări culturale şi religioase din ultimele decenii, continuă să fie unul dintre puţinele locuri din Europa unde urmele unei profunde memorii catolice rămân vizibile, încă apte de dialog cu catolicismul global.

Ioan Paul al II-lea a exprimat universalitatea Bisericii prin epopeea călătorului. Benedict al XVI-lea a interpretat criza europeană cu instrumentele inteligenţei teologice. Francisc a făcut din milostivire şi periferii o gramatică pastorală. Leon al XIV-lea pare să caute ceva diferit, o formă de universalitate capabilă să traverseze graniţele culturale fără a le şterge.

Şi poate de aceea a ales să vorbească spaniolă încă din prima zi. O alegere pe care a repetat-o pe tot parcursul vizitei sale în Spania. Iar papa a părut întotdeauna deosebit de relaxat.

Un mic detaliu, poate. Dar adesea detaliile sunt cele care dezvăluie că anumite limbi sunt învăţate. Altele, însă, fac parte dintr-un anumit mod de a fi păstor.

Silvina Pérez

(După L'Osservatore Romano, 18 iunie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu