© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a "Reuniunii Operelor pentru Ajutorul Bisericilor Orientale" (RUACO) (18 iunie 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţă, Excelenţe,
Iubiţi preoţi, fraţilor şi surorilor,

Un salut cordial tuturor! Îmi face plăcere să vă întâlnesc la încheierea Adunării Plenare anuale; îl salut pe prefect, cardinalul Gugerotti, pe ceilalţi superiori şi oficiali ai Dicasterului pentru Bisericile Orientale şi, în special, pe dumneavoastră, membri ai Agenţiilor ROACO.

Pe lângă munca voastră în proiectele de ajutor pentru Bisericile Orientale Catolice, care este motivul principal al întâlnirii dumneavoastră, ştiu că de data aceasta v-aţi concentrat reflecţiile asupra unui subiect specific: formarea clerului şi a călugărilor în seminariile şi colegiile orientale.

Cred că aceasta a fost o alegere foarte oportună. Într-adevăr, a ajuta o Biserică înseamnă nu numai a-i oferi mijloace materiale de subzistenţă, ci şi a o ajuta să crească în identitatea şi puterea sa evanghelizatoare, care se bazează pe formarea de slujitori, chemaţi să răspândească bogăţiile sale spirituale. Iar comunităţile orientale catolice păstrează multe dintre acestea, împărtăşindu-le cu fraţii şi surorile lor din Bisericile ortodoxe. Da, Bisericile Orientale Catolice au un mare dar de oferit întregii comunităţi catolice, care adesea nu este conştientă de îmbrăţişarea diferitelor tradiţii ecleziale în sine.

Biserica Mama noastră este, aşadar, unită, dar nu uniformă; sânul ei rodnic a dat naştere la diferite tradiţii spirituale şi teologice, la diferite rituri şi discipline, care se îmbogăţesc reciproc. Este bine pentru noi să explorăm aceste comori împreună cu milioanele de fraţi şi surori orientali catolici, sperând la progresul spre o unitate deplină cu toate Bisericile orientale. Toate Bisericile orientale antice ne readuc la originile credinţei, lasă lumina harului să strălucească prin liturgii pline de sacralitate, manifestă în cultul laudei misterul lui Dumnezeu care trebuie venerat, mărturisesc puterea rugăciunii de mijlocire şi oferă conţinut spiritual care umplu inima de uimire şi de recunoaştere pentru frumuseţea pe care o dezvăluie. De asemenea, ele îi conduc pe credincioşi să dea glas propriei rugăciuni conform caracteristicilor teologice şi antropologice cele mai potrivite fiecăruia, atât de mult încât Conciliul al II-lea din Vatican a observat, referitor la Orientul şi Occidentul creştin: "Nu este surprinzător, aşadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori percepute mai potrivit şi prezentate într-o lumină mai bună de unul decât de celălalt, astfel încât se poate spune că aceste diverse formule teologice se completează adesea reciproc, mai degrabă decât se opun" (Unitatis redintegratio, 17).

Ei bine, Orientul creştin poate fi păstrat numai dacă îl cunoaştem: a pierde cunoaşterea lui înseamnă a sărăci Biserica. Dar pentru a-l învăţa şi a-l iubi, trebuie să investim în formare. În urmă cu mai bine de treizeci de ani, Sfântul Ioan Paul al II-lea a subliniat oportunitatea, reiterând cu forţă, printre altele, necesitatea de a "cunoaşte liturgia Bisericilor orientale; de a aprofunda cunoştinţele despre tradiţiile spirituale ale Părinţilor şi învăţătorilor Orientului creştin; [...] de a oferi o învăţătură adecvată despre aceste subiecte în seminarii şi facultăţi teologice, în special pentru viitorii preoţi" (Scrisoarea apostolică Orientale lumen, 24).

Din acest motiv, decizia voastră de a contribui la promovarea formării slujitorilor sacri ascultând specialişti dedicaţi acestui lucru, aşa cum aţi făcut în ultimele zile, este un semn frumos de atenţie concretă faţă de aceste Biserici.

Această legătură dintre cunoaştere şi caritate, dintre minţi deschise şi mâini harnice, necesită şi spirit: o inimă nu numai generoasă, ci şi locuită de har, înflăcărată de Duhul Sfânt. De aceea, pentru succesul eforturilor voastre cu mare angajare şi dăruire, vă îndemn să cultivaţi mereu viaţa voastră spirituală, în special prin perseverenţă în rugăciune şi în viaţa sacramentală. Faptele bune, de fapt, nu aduc roade durabile dacă nu sunt hrănite de izvorul bunătăţii, izvorul care este Dumnezeu. Şi dacă este în primul rând adevărat că "credinţa fără fapte este moartă", aşa cum citim în Scrisoarea lui Iacob (2,26), este, de asemenea, adevărat că faptele fără o credinţă vie sunt sterile.

Preaiubiţilor, când mă uit la voi şi mă gândesc la slujirea tăcută şi caritabilă pe care o îndepliniţi şi la numeroşii binefăcători care, prin intermediul vostru, alocă resurse celor aflaţi în nevoie, nu pot să nu mă gândesc la câţi bani, în acest moment istoric întunecat, sunt irosiţi pe ucideri, aruncaţi de atâţia care incită la războaie. În timp ce voi generaţi viaţă, ei seamănă moarte; în timp ce vă întindeţi mâna către fratele vostru, ei găsesc duşmani de zdrobit; în timp ce voi creaţi dialog, ei caută monologuri; în timp ce deschideţi căi de speranţă, ei întemniţează oamenii în frică; în timp ce construiţi viitorul, ei distrug prezentul.

Cum să nu mă gândesc la hemoragia dureroasă a creştinilor orientali din propriile lor ţări, cauzată în primul rând de războiul care, repet, nu rezolvă problemele, ci creează tragedii, tragedii adesea lăsate uitării generale. Fiică a războiului, există o ciumă despre care aş vrea să vorbesc astăzi, una care continuă să sece sângele Bisericilor orientale în special. O definesc într-un singur cuvânt: precaritate.

Atunci când un vizitator merge într-o ţară care a trăit conflicte asupra cărora a căzut ulterior tăcerea, lucrurile pot părea în general calme, chiar dacă sunt puternic marcate de tragediile trecutului. Totuşi acele societăţi sunt slăbite de instabilitatea instituţiilor, de prezenţa bandelor armate care împart teritoriul, de o politică condiţionată şi adesea manipulată de agenţi şi interese externe, care nu acţionează cu libertate, ci navighează prin mii de subterfugii, acorduri secrete şi interese partizane. Şi astfel se generează o precaritate perenă, care sufocă posibilităţile de dezvoltare şi cade mereu pe pielea săracilor.

Aceasta înseamnă că în multe ţări domnesc frica şi insecuritatea: munca pare precară, salariile sunt inegale, asistenţa medicală, atunci când funcţionează, este intermitentă, iar educaţia este provizorie. Şi aceasta în detrimentul oamenilor obişnuiţi, al familiilor, al copiilor şi tinerilor, al bătrânilor şi al bolnavilor. Devine o tragedie care apasă inimile tuturor, devorează speranţa şi împiedică construirea viitorului, alimentând nevoia de a pleca, aşa cum se întâmplă atâtor fraţi şi surori în credinţă, în special în Orientul Mijlociu.

Aş dori să fac încă o dată un apel la reflecţie asupra consecinţelor războiului şi ale insecurităţii şi la prevenirea lor cu inteligenţă şi responsabilitate, pentru că toate acestea nu sunt rezultatul unui destin inevitabil, ci al unor alegeri libere şi, prin urmare, al unor responsabilităţi moral imputabile. Istoria arată cum comploturile violenţei şi aroganţei, ale puterii şi dominaţiei, ale profiturilor obţinute fără dreptate şi fără scrupule, se întorc nu numai împotriva celor care le suferă, ci şi împotriva celor care le urmăresc. Să ne rugăm lui Isus, Domnul păcii, şi să îndemnăm conştiinţele noastre să fie sensibile la această indignare; şi fie ca respectul pentru omenire şi un simţ conştiincios al civilizaţiei să fie retrezite!

Vouă şi numeroşilor donatori care, în numele evangheliei, continuă să lucreze pentru a remedia o astfel de lipsă de umanitate, vă mulţumesc din adâncul inimii mele. Vă binecuvântez, iubiţi fraţi şi surori, şi vă încurajez să perseveraţi în caritate fără descurajare, inspiraţi de speranţa lui Cristos. Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu