© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat membrilor Fundaţiei Centesimus Annus pro Pontifice (30 mai 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos!

Am plăcerea să vă urez bun venit în această dimineaţă, domnule preşedinte şi membri ai Fundaţiei Centesimus Annus Pro Pontifice, precum şi celor dintre voi care aţi participat la Adunarea Generală şi la Conferinţa Internaţională din 2026. Prezenţa voastră aici este motivată de dedicarea voastră continuă faţă de studiul şi implementarea Doctrinei Sociale a Bisericii în societatea de astăzi. Nu este un secret că acesta este un subiect care îmi este deosebit de drag, ca să nu mai vorbim că este o parte esenţială a misiunii Bisericii în această lume. Întâlnirea voastră anuală a coincis cu recenta publicare a Magnifica humanitas şi cred că această enciclică poate oferi îndrumări pentru a dezvolta şi evalua numeroasele teme pe care le-aţi explorat în timpul Conferinţei şi al pregătirilor care au precedat-o.

În acest sens, tema aleasă pentru acest an - O lume fragmentată în căutarea spiritualităţii: libertate şi pluralism din interiorul doctrinei sociale a Bisericii - oferă multe de luat în considerare. În primul rând, recunoaşte situaţia nefericită în care se află omenirea în prezent, navigând printr-o epocă marcată de războaie şi polarizare crescândă, precum şi de diviziuni culturale şi sociale. Totuşi, în mijlocul fragilităţii, apare o nouă speranţă. Chiar dacă diviziunea pare să crească, apare un numitor comun care ne uneşte pe toţi, în mod incontestabil: umanitatea noastră comună. Într-adevăr, tocmai atunci când se confruntă cu circumstanţe adverse, persoana umană este chemată să reconsidere întrebările fundamentale care au împins cu blândeţe inima a nenumărate generaţii la o reflecţie mai serioasă: "Încotro ne îndreptăm? Spre ce scop dorim să ne orientăm? Ce direcţie ar trebui să alegem ca popor şi comunitate umană?" (Magnifica humanitas 6).

Astfel de întrebări sunt o manifestare clară a căutării adevărului de către omenire şi dau naştere dorinţei pentru ceva mai mult, setei de Dumnezeu şi a unui sens durabil. Ele mărturisesc, de asemenea, aspectele esenţiale ale umanităţii noastre: darurile raţiunii şi libertăţii, date de Dumnezeu, prin care putem cunoaşte adevărul şi adera la ceea ce este bine. Deşi libertatea este adesea înţeleasă drept capacitatea de a face ceea ce vrem, este imperativ să regăsim un sens autentic al libertăţii care să ne permită să descoperim dimensiunea sa relaţională, căci tocmai aici putem vorbi despre împlinirea persoanei atât ca individ, cât şi ca societate. Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că această împlinire se găseşte atunci când libertatea este trăită ca "dăruire de sine şi deschidere către ceilalţi" (Evangelium vitae 19), adică atunci când libertatea este folosită pentru a iubi. Dimpotrivă, "atunci când libertatea este absolutizată într-un mod individualist, este golită de conţinutul său original, iar însăşi semnificaţia şi demnitatea sa sunt contrazise" (ibid.).

Ceea ce descoperim aici sunt cele două "cetăţi" descrise de sfântul Augustin, care continuă să caracterizeze nu numai inima umană, ci şi civilizaţiile pe care le creăm. Cetatea omului, construită pe mândrie şi iubire de sine, este marcată de individualism egoist. Cetatea lui Dumnezeu, construită pe iubirea lui Dumnezeu până la altruism şi cultivarea relaţiilor, este ceea ce face cu adevărat posibilă construirea unei civilizaţii a iubirii. În această lumină, putem descoperi că ceea ce se află în spatele crizei democraţiilor contemporane şi al slăbirii multilateralismului este, de fapt, o criză antropologică care provine din uitarea în mare măsură a Creatorului. Departe de a dispera însă, suntem chemaţi să ne facem partea, amintindu-ne că "civilizaţia iubirii nu va apărea dintr-un singur gest spectaculos, ci din suma totală a actelor mici şi statornice de fidelitate care servesc drept bastion împotriva dezumanizării" (Magnifica humanitas 213).

Un alt aspect al promovării şi al efortului depus pentru o civilizaţie autentică a iubirii este dialogul. Un dialog înrădăcinat în adevăr, care recunoaşte şi valorizează umanitatea comună a fiecărei persoane. Într-adevăr, a ţine cont de demnitatea înnăscută a fiecărui individ permite depăşirea egoismului şi a intereselor particulare în favoarea binelui comun. Aceeaşi demnitate oferă şi contextul în care putem vorbi despre un pluralism sănătos, care recunoaşte bogăţia contribuţiilor care vin de la oameni din medii diverse şi care duce la o coexistenţă paşnică.

Cu aceste scurte reflecţii, vă mulţumesc pentru prezenţa voastră astăzi aici şi pentru eforturile voastre de a promova în continuare Doctrina Socială a Bisericii. Asigurându-vă de rugăciunile mele continue, vă împărtăşesc din inimă binecuvântarea mea, pe care o extind de bunăvoie familiilor voastre şi tuturor celor dragi. Vă mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu