© Vatican Media

Omilia Papei Leon al XIV-lea în duminica Rusaliilor (24 mai 2026)

Iubiţi fraţi şi surori,

Timpul pascal îşi atinge împlinirea astăzi, solemnitatea Rusaliilor. Pentru a evidenţia unitatea acestui eveniment mântuitor, Evanghelia ne duce înapoi la "prima zi a săptămânii" (cf. In 20,19), adică la acea nouă zi în care Isus cel înviat li se arată discipolilor, arătându-le "mâinile şi coasta" (v. 20). Domnul revelează trupul său glorios, mai exact rănile sale, rănile răstignirii. Aceste semne ale pătimirii, mai elocvente decât orice discurs, sunt transfigurate: Cel ce era mort trăieşte în veci.

Văzându-l pe Domnul, şi discipolii prind viaţă: se îngropaseră în cenacol, plini de frică, dar Isus intră în pofida uşilor închise şi îi umple de bucurie. Trece prin moartea noastră, deschide mormântul şi îl lasă larg unde pentru noi nu exista scăpare. La gestul său, Cristos adaugă cuvântul: "Pace vouă" (v. 19); şi imediat după aceea suflă Duhul Sfânt asupra discipolilor. Cel Înviat este plin de viaţă: după ce a arătat viaţa trupului său, ca om adevărat, dăruieşte viaţa lui Dumnezeu, ca Fiu iubit al Tatălui, făcut pentru noi frate şi Mântuitor. În acelaşi cenacol unde a instituit noul şi veşnic legământ, Isus revarsă Duhul: locul cinei şi al trădării se transformă şi, din mormântul apostolilor, devine pentru întreaga Biserică sânul învierii. De aceea Rusaliile sunt sărbătoare pascală şi sărbătoare a trupului lui Cristos, care prin har suntem noi.

Celebrând acest mister, aş dori să mă concentrez asupra a trei aspecte.

În primul rând, Duhul Celui Înviat este Duhul păcii. Într-adevăr, în Paştele său, Cristos face pace între Dumnezeu şi omenire, iar Duhul Sfânt o insuflă în inimi şi o răspândeşte în întreaga lume. Această pace vine din iertare şi ne conduce la iertare: începe cu iertarea dăruită de însuşi Isus, care a fost trădat, condamnat şi răstignit de noi. Surprinzându-ne cu iubirea sa, el însuşi, Cel Înviat, spune: "Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate" (In 20,23). Cu aceste cuvinte, Isus ne încredinţează o lucrare divină, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele (cf. Mc 2,7). Această autoritate este dată ca semn al reconcilierii universale: Domnul revarsă Duhul păcii de la un capăt la altul al istoriei, căci Cel ce i-a răscumpărat pe toţi din moarte nu exclude pe nimeni. De fapt, Duhul Sfânt este Domn şi dătător de viaţă încă de la începutul creaţiei, când plutea peste ape (cf. Gen 1,2), iar acum, cu răscumpărarea sa, schimbă istoria lumii: Rusaliile se împlinesc cu adevărat ca sărbătoare a noului Legământ, adică a alianţei dintre Dumnezeu şi toate popoarele pământului. În timp ce vuietul din cer, vântul şi limbile de foc din cenacol amintesc de vechile semne de pe Sinai (cf. Fap 2,2-3; Ex 19,16-19), legea sfântă a lui Dumnezeu este scrisă în inimi, gravată de Duhul Sfânt cu caractere de iubire în trupul lui Cristos şi în trupul său, care este Biserica.

Această lege este codul păcii: este dubla poruncă a iubirii, pe care Duhul ne-o aminteşte cu fiecare bătaie a inimii. Cu inimile noastre, putem, aşadar, invoca: "Veni Sancte Spiritus", pentru că el ne-a fost deja dăruit. Îl putem dori, pentru că ne-a fost deja promis. Îl putem primi, pentru că el însuşi este oaspetele dulce al sufletului.

Un al doilea aspect: Duhul Celui Înviat este Duhul misiunii: "Aşa cum m-a trimis Tatăl", spune Domnul, "aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21). Suntem astfel atraşi în misiunea lui Isus: cea a Celui care vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu cu puterea Duhului, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi, împreună cu ei, este adorat şi preamărit, unicul Dumnezeu. Duhul Sfânt este caritatea vie a lui Cristos care ne pătrunde, ne îndeamnă şi ne susţine în misiunea noastră (cf. 2Cor 5,14). În timp ce le dă apostolilor puterea de a se exprima în diferite limbi (cf. Fap 2,4), acelaşi Duh învaţă omenirea cuvântul mântuirii. Acum, că apostolii au primit în ei Suflarea Celui Înviat, această vestire iese din gura lor; are glasul lui Petru şi al celor care sunt cu el. Chiar în ziua Rusaliilor, apostolii au început să-l vestească pe Isus, răstignit şi înviat: "faptele măreţe ale lui Dumnezeu" (Fap 2,11) se rezumă toate în răscumpărare, care începe cu credinţa. Într-adevăr, prima lucrare a Duhului Sfânt în noi este credinţa cu care mărturisim: "Isus este Domnul!" (1Cor 12,3). Această credinţă trăieşte şi se exprimă în fiecare faptă bună, în fiecare act de milostenie şi de virtute. Lucrarea lui Dumnezeu suntem, aşadar, noi, care venim astăzi aici din toate părţile lumii, invitaţi la masa Domnului, adunaţi pentru a asculta cuvântul său şi trimişi să-l mărturisim pretutindeni.

Preaiubiţilor, cu adevărat noi suntem părtaşi de evanghelie: întreaga Biserică este protagonista ei, nu doar păstrătoarea ei. Cu puterea Duhului, vestirea noastră se umple de bucurie şi speranţă, pentru că noi, tocmai noi, suntem noutatea lumii, lumina şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-14). Desigur, nu prin meritul nostru, nici prin privilegiu, ci prin cuvântul Domnului, care sfinţeşte păcătosul, vindecă leprosul şi face apostol pe cel care s-a lepădat de el. Pe de o parte - vedem clar - există schimbări care nu reînnoiesc lumea, ci o îmbătrânesc în mijlocul erorii şi al violenţei. Pe de altă parte, în schimb, Duhul Sfânt luminează minţile şi trezeşte noi energii de viaţă în inimi. În acest fel, el transfigurează istoria, deschizând-o mântuirii, adică darului pe care unicul Domn îl împărtăşeşte cu toţi. Misiunea Bisericii atestă această împărtăşire, transformând confuzia lumii în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii.

Această misiune începe prin a spune adevărul despre Dumnezeu şi despre omenire, pentru că Duhul Celui Înviat este "Duhul adevărului" (In 14,17). Domnul însuşi ne-a promis asta, cerând unitate pentru Biserica sa, o unitate întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu, izvorul iubirii noastre. Duhul, care a vorbit prin profeţi, promovează întotdeauna unitatea în adevăr, pentru că inspiră în noi înţelegere, armonie şi coerenţă în viaţă. După cum ne învaţă Sfântul Augustin, "Duhul Sfânt a voit ca acesta să fie semnul prezenţei sale" (Predica 269, 1): darul limbilor înţelese în unica credinţă. Mângâietorul ne apără apoi de tot ceea ce împiedică această înţelegere: de sectarism, de ipocrizie, de modele care întunecă lumina evangheliei. Adevărul pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte rămâne astfel un cuvânt eliberator pentru toate popoarele, un mesaj care transformă fiecare cultură din interior.

Duhul Celui Înviat, de fapt, nu se revarsă o singură dată şi apoi gata, ci constant. Aşa cum Euharistia este prezenţa vie a lui Cristos, care ne hrăneşte mereu, tot aşa Duhul Sfânt îşi imprimă caracterul în noi în Botez, care ne face creştini; în Mir, care ne face martori; în Hirotonire, care ne constituie slujitori şi păstori pentru poporul lui Dumnezeu. În fiecare sacrament el este dator munerum, izvorul sfinţeniei care înmulţeşte darurile şi carismele în rugăciune, în faptele de milostenie, în studiul cuvântului lui Dumnezeu. După cum ne învaţă apostolul: "Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun" (1Cor 12,7). Tocmai din acest motiv suntem Biserică, unicul trup care trăieşte din Dumnezeu şi slujeşte lumea. Datorită Duhului putem duce tuturor pacea adevărată, adevărul care mântuieşte, adică însuşi Cristos Domnul.

Preaiubiţilor, cu inimi arzătoare, să ne rugăm astăzi ca Duhul Celui Înviat să ne mântuiască de răul războiului, care nu se câştigă printr-o superputere, ci prin atotputernicia iubirii. Să ne rugăm ca să elibereze omenirea de mizerie, care se răscumpără nu printr-o bogăţie incalculabilă, ci printr-un dar inepuizabil. Să ne rugăm ca să ne vindece de rana păcatului, prin răscumpărarea vestită tuturor popoarelor în numele lui Isus. Acesta este harul care le-a dat curaj apostolilor: fie ca el să-l insufle şi în noi, astăzi şi întotdeauna, prin mijlocirea Mariei, Maica Bisericii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu