© Vatican Media

Vor fi fericiţi 80 de martiri ai războiului civil spaniol şi patriarhul maronit Hoyek

Papa autorizează promulgarea a şase decrete de la Dicasterul pentru Cauzele Sfinţilor. Martirii din Santander şi patriarhul libanez Hoyek vor fi beatificaţi. Devin venerabili misionarul salesian Constantin Vendrame, fratele carmelitan desculţ Jean Thierry din Camerun, călugăriţa spaniolă María Ana Alberdi Echezarreta şi fratele laic capucin Nazareno din Pula.

Fideli poporului lor în persecuţie şi încercare. Aceasta este istoria celor 80 de martiri din Santander, Spania, şi a patriarhului maronit libanez Elias Hoyek, care vor fi în curând beatificaţi. În audienţa de vineri, 22 mai 2026, cu cardinalul Marcello Semeraro, prefectul Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, Leon al XIV-lea a autorizat promulgarea decretelor relevante. Devin venerabili tânărul frate carmelitan desculţ camerunez Jean-Thierry al Pruncului Isus şi al Pătimirii, călugăriţa franciscană concepţionistă spaniolă, maica María Ana Alberdi Echezarreta, şi italienii fratele Nazareno da Pula, un călugăr capucin cunoscut sub numele de "sfântul dulciurilor", şi Costantino Vendrame, un misionar salesian în India, "cel mai sărac dintre săraci".

Martori ai credinţei în timpul persecuţiei religioase din Spania

Mărturia de credinţă şi de iubire a slujitorilor lui Dumnezeu Francisco Gonzáles de Córdova şi a celor 79 de însoţitori a avut loc în timpul războiului civil spaniol din anii 1930 şi al persecuţiei religioase care a urmat. Unii au fost aruncaţi în mare cu mâinile şi picioarele legate şi cu o piatră legată de corp; alţii au dispărut pe nava-închisoare "Alfonso Pérez"; alţii au fost ucişi şi arşi; unii au murit într-un fel de lagăr de concentrare. Dintre cei 80, 67 erau preoţi, 3 erau călugări carmelitani, 3 erau seminarişti şi 7 erau laici.

Viaţa lui Francisco Gonzáles de Córdova este o expresie a marii sale loialităţi faţă de persoanele pe care le-a însoţit în slujirea sa ca preot în parohia "Santa María del Puerto" din Santoña. În timpul persecuţiei, a refuzat să fugă, în pofida faptului că i se interzicea să celebreze Liturghia şi să administreze sacramentele. A fost luat prizonier şi dus pe navă, care fusese transformată în închisoare. În cală, a continuat să asculte spovezile prizonierilor şi să recite rozariul în fiecare zi. Când a fost chemat la execuţie, a cerut să fie ultimul care să le dea dezlegare şi să-i binecuvânteze pe însoţitorii săi. Avea 48 de ani.

Părintele Marelui Liban

Miracolul care a dus la beatificarea patriarhului maronit libanez Elias Hoyek datează din 1965, odată cu vindecarea ofiţerului de armată Nayef Abou Assi, un musulman druz care suferea de spondiloză bilaterală cronică, care s-a trezit într-o zi complet sănătos după ce l-a visat pe patriarh. Născut pe 4 decembrie 1843, în Helta, Liban, Elias Hoyek a intrat în seminar la vârsta de 16 ani, a venit la Roma pentru a studia teologia şi a fost hirotonit preot acolo în 1870. La întoarcerea în Liban, împreună cu maica Rosalie Nasr, a fondat Congregaţia Surorilor Maronite ale Sfintei Familii din Ebrine, primul institut călugăresc feminin de viaţă apostolică din Biserica maronită. A fost ales patriarh al Antiohiei Maroniţilor în 1899 şi timp de treizeci de ani a supravegheat formarea clerului şi cateheza credincioşilor. A devenit un punct central pentru societatea libaneză, care aspira la independenţă faţă de Imperiul Otoman, stabilind relaţii cu autorităţile şi apărându-şi poporul. La izbucnirea Primului Război Mondial, a deschis uşile conventurilor şi mănăstirilor pentru a-i hrăni pe cei epuizaţi de conflict, indiferent de credinţa lor religioasă. A fost condamnat la deportare de către autorităţile otomane, dar a reuşit să o evite datorită intervenţiei papei şi a diplomaţiei austro-ungare. În 1920, a fost înfiinţat noul stat Libanul Mare, la care a contribuit participând la negocierile cu autorităţile Imperiului otoman. A murit în 1931 la Bkerké. A fost un om al dialogului şi al unei mari carităţi pastorale, trăind în sărăcie evanghelică, bucurându-se de o asemenea afecţiune şi stimă încât a fost numit "Părintele Libanului Mare".

Oferirea propriei vieţi pentru vocaţii

Devine venerabil fratele carmelitan desculţ camerunez Jean-Thierry al Pruncului Isus şi al Pătimirii, care a murit la vârsta de 23 de ani în Legnano, Italia, în 2005 din cauza unei tumori osoase la genunchi. "Atâta lumină, atâta lumină... Cât de frumos este Isus!" au fost ultimele sale cuvinte înainte de moarte. O viaţă marcată de o puternică devoţiune mariană, rugăciunea constantă a Rozariului şi o viaţă condusă de dorinţa de a fi un alt Cristos pentru ceilalţi. Născut în 1982, vocaţia sa s-a născut foarte devreme, la vârsta de 8 sau 9 ani, datorită unei întâlniri cu un misionar oblat al Mariei Neprihănite din Camerun. În 2003, a fost primit în familia carmelitanilor desculţi. În anul următor, a descoperit că este bolnav şi i s-a amputat piciorul. Fraţii săi l-au transferat în Italia pentru tratament, dar nu s-a mai putut face prea multe. S-a făcut o cerere pentru depunerea voturilor călugăreşti "in articulo mortis", iar pe 8 decembrie 2005, Jean-Thierry a îmbrăcat haina Carmelului şi a depus voturile solemne. Apoi a cerut să se roage nu pentru însănătoşirea sa, ci pentru vocaţii, pentru care şi-a oferit viaţa. A murit pe 5 ianuarie 2006.

Devenind sfântă în caritate

Dulceaţa şi caritatea au marcat viaţa noii venerabile maici María Ana Alberdi Echezarreta, o călugăriţă spaniolă născută în Ţara Bascilor în 1912. Rămasă orfană la vârsta de şapte ani, a început să lucreze de la o vârstă fragedă, dar şi-a descoperit vocaţia călugărească printr-o întâlnire cu un preot. În 1932, la Madrid, a îmbrăcat haina albă a Surorilor Franciscane Concepţioniste, iar patru ani mai târziu a depus voturile solemne. Apoi a izbucnit războiul civil spaniol şi a fost forţată să-şi abandoneze mănăstirea, unde s-a întors, devenind mai întâi maestră de novice şi apoi, în 1953, abatesă, realeasă de mai multe ori în capitulurile ulterioare. Aceasta nu a fost o sarcină uşoară după război şi Conciliul al II-lea din Vatican, după care a lucrat la revizuirea Constituţiilor Ordinului. Şi-a condus comunitatea cu înţelepciune şi blândeţe, insuflând pace celor pe care îi întâlnea. În 1998, s-a îmbolnăvit din cauza unei boli care a dus-o la moarte. Scopul vieţii sale era să devină sfântă prin iubire.

Sărac printre săraci

Devine venerabil şi salezianul Costantino Vendrame, care şi-a petrecut o mare parte din viaţă printre săracii din India, mărturisind iubirea lui Dumnezeu cu zâmbetul pe buze, devenind un mare exemplu de caritate evanghelică. Născut în provincia Treviso în 1893 într-o familie cu puternice valori creştine, a ales calea preoţiei de la o vârstă fragedă şi s-a încredinţat salezienilor, exprimându-şi iubirea pentru misiune. Hirotonit preot pe 15 martie 1924, la Milano, a primit crucea misionară pe 5 octombrie în bazilica "Maria Ajutătoare" din Torino. Apoi a plecat în India, mai întâi în Assam, apoi în Tamil Nadu. A devenit sărac printre săraci, parcurgând distanţe mari, atrăgând numeroase persoane la Cristos. Forţat la o pauză în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost închis împreună cu mulţi alţii, dar chiar şi aici a dat dovadă de o forţă spirituală care i-a consolat şi i-a susţinut pe ceilalţi deţinuţi. Lovit de o formă gravă de artrită, a murit la Dibrugarh, India, pe 30 ianuarie 1957, în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Bosco.

Sfântul bomboanelor

Bomboanele de portocale şi lămâie au fost tovarăşii de călătorie ai fratelui Nazareno da Pula: când le dădea, recomanda să se spună un "Bucură-te, Marie" Fecioarei Maria în timp ce se mâncau. Din acest motiv, este cunoscut sub numele de "sfântul bomboanelor", pe care fraţii săi capucini le distribuie şi astăzi credincioşilor, după ce le binecuvântează în chilia sa din Sanctuarul dedicat Maicii Domnului a Consolării, pe care chiar fratele Nazareno l-a comandat în Pula, lângă Cagliari. Născut în acest mic oraş sardinian în 1911 într-o familie numeroasă de ţărani, Giovanni Zucca a fost trimis în Africa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi, capturat de britanici în Etiopia în 1941, a fost ţinut prizonier timp de aproximativ patru ani. La întoarcere, l-a întâlnit pe Padre Pio din Pietrelcina, exprimându-şi dorinţa de a deveni călugăr şi de a rămâne cu el, dar Padre Pio l-a invitat să se întoarcă în Sardinia pentru a-şi continua vocaţia în patria sa. În 1951, Giovanni, la vârsta de 39 de ani, a cerut să intre în Ordinul Capucin din Sardinia ca frate laic. Admis în noviciat la mănăstirea din Sanluri, a primit haina capucină şi a luat numele de fratele Nazareno. Om al rugăciunii, dispus să întreprindă o gamă largă de sarcini, întotdeauna cu umilinţă - cerşetor, bucătar, grădinar - în 1986 s-a stabilit într-o căsuţă din mediul rural din Pula, unde câţiva ani mai târziu avea să fie construit Sanctuarul dedicat Maicii Domnului. Acolo se odihneşte trupul său după moartea sa din cauza unui cancer, în 1992.

Benedetta Capelli

(După Vatican News, 22 mai 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu