Card. Pierbattista Pizzaballa © Latin Patriarchate of Jerusalem (Facebook)

"S-au întors la Ierusalim cu mare bucurie"

O propunere pentru a trăi vocaţia Bisericii în Ţara Sfântă

În ziua de 25 aprilie 2026, cardinalul Pierbattista Pizzaballa, patriarhul latin al Ierusalimului, a transmis întregii sale dieceze o scrisoare, rod al meditaţiilor şi rugăciunilor făcute în ultimii ani de război din Ţara Sfântă. Deşi textul este foarte lung, "aproape ca un document bisericesc", pr. Cristian Vacaru, originar din Dieceza de Iaşi şi care slujeşte la Ierusalim de mai mulţi ani, a fost atât de impresionat de conţinut text, încât "am hotărât să-l traduc pentru a putea fi cunoscut şi de alţii".

Preaiubiţilor,

Domnul să vă dăruiască pacea!

În aceşti ani de slujire pastorală v-am vorbit vouă, Bisericii noastre iubite din Ierusalim, în diferite moduri: prin omilii, prin câteva scrisori scurte şi, mai ales, în timpul vizitelor pastorale. Acestea din urmă, în mod deosebit, au fost momentele de întâlnire şi de împărtăşire cu comunităţile, care au marcat viaţa Bisericii locale, dar şi pe a mea. Ele mi-au permis să cunosc mai îndeaproape dieceza noastră şi să dau o expresie concretă acelei unităţi dintre păstor şi comunitate care stă la baza vieţii ecleziale.

În aceşti ultimi ani, însă, încă un război tragic în care am fost aruncaţi - cu consecinţele sale asupra vieţii noastre a tuturor - ne-a obligat să regândim modurile şi timpurile slujirii noastre, pe care am încercat să o continui pe cât posibil. Timpul dramatic pe care îl trăim ne-a văzut pe toţi implicaţi în slujirea celor săraci, în denunţarea nedreptăţilor, în prezenţa pe teren şi, mai ales, în rugăciune, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, căutând unitatea şi adevărul în a sta înaintea lui şi înaintea fiecărui frate şi a fiecărei surori.

În lumina a ceea ce se întâmplă - şi având în vedere greutatea pe care aceste evenimente au avut-o şi o vor avea asupra vieţii Bisericii noastre - simt acum nevoia de a oferi un cuvânt mai articulat şi o reflecţie mai aprofundată şi, de aceea, în mod excepţional, şi mai amplă. Această scrisoare, aşadar, nu este destinată unei lecturi rapide sau parţiale, nici pentru a fi folosită ca text de analiză politică. Ea trebuie citită treptat, ca instrument de discernământ, şi este gândită pentru a promova dialogul şi reflecţia în cadrul contextelor noastre ecleziale, al comunităţilor noastre, în mănăstiri şi în familii. Scopul ei nu este de a oferi răspunsuri imediate sau soluţii tehnice, ci de a ajuta fiecare persoană să se întrebe cum să trăiască astăzi credinţa creştină în această ţară, în lumina evangheliei.

Îmi este dificil să mă limitez la obişnuitele declaraţii de circumstanţă, care adesea se succed aproape identice unele după altele. Simt cu şi mai mare urgenţă nevoia unor cuvinte adevărate şi semnificative pentru noi. Suferinţa acestui timp, de fapt, nu permite să ne limităm la discursuri îndulcite şi abstracte - şi, prin urmare, necredibile - şi nici nu ne permite să ne oprim la simple analize sau denunţuri repetate.

Acestea au fost deja făcute în multe ocazii şi am spus deja destule despre acest lucru, prin cuvinte şi gesturi. Analizele şi denunţurile rămân necesare - nu ne putem sustrage de la a le exprima - dar ele nu vor fi cele care ne vor deschide orizonturi de încredere. Ele pot găsi poate consens şi în afara comunităţii noastre, la cei care împărtăşesc evaluările noastre. Totuşi, ele trebuie însoţite de întrebarea despre ceea ce Domnul ne cere în acest moment şi să ne interogăm asupra modului în care să dăm expresie trăită credinţei noastre în acest context dificil. Aceasta este întrebarea care îmi însoţeşte de mult timp slujirea de păstor: cum să trăim ca şi creştini, ca adunare eclezială, în această situaţie de conflict - politic, militar şi spiritual - despre care ştim că va dura încă mulţi ani? Ea este deja parte integrantă a vieţii ecleziale, a existenţei cotidiene a fiecăruia dintre noi. Din păcate, a devenit parte a culturii acestei ţări. Nu este, aşadar, un moment de depăşit, ci locul în care Biserica noastră este chemată să-şi împlinească misiunea specifică de comunitate a credincioşilor în Cristos. În această ţară, unde graniţele identitare sunt atât de puternic marcate, faptul de a fi creştini trebuie să devină mărturia unui mod particular de a trăi chiar şi în mijlocul conflictului şi trebuie să găsească o expresie vizibilă şi recognoscibilă în ceea ce spunem şi facem. Suntem chemaţi să oferim o interpretare a timpului prezent dintr-o perspectivă creştină care să ne distingă în mod clar şi recunoscut.

Prin această scrisoare doresc să încerc să răspund la această întrebare. Ea este rodul obositor şi dureros - aşa cum este orice încercare de sinteză spirituală - al reflecţiei şi rugăciunii mele pe care le-am maturizat în acest timp. Nu este, desigur, o sinteză perfectă. Trebuie înţeleasă mai degrabă ca o propunere iniţială de reflecţie, care va trebui cu siguranţă să se maturizeze, să se perfecţioneze şi să se completeze în timp, mai ales prin dialog, chiar dialectic dacă este necesar, cu oricine doreşte să participe la acest efort de sinteză şi la această lectură. Cu condiţia să fie animat de dorinţa sinceră de a înţelege voinţa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Adun aici, într-o manieră mai sistematică şi ordonată, ceea ce am prezentat deja parţial în aceşti ultimi ani, în diverse ocazii.

Icoana biblică în jurul căreia se va articula reflecţia mea este cetatea şi, în mod special, cetatea Ierusalimului. Imaginea cetăţii este răspândită şi familiară: ea indică convieţuirea, relaţia, civilă şi religioasă. Dar nu ne vom opri asupra ideii generale de cetate, ci asupra Ierusalimului ca model ideal de referinţă, evocând câteva pasaje din Scripturi. Noi suntem Biserica din Ierusalim, iar Cetatea Sfântă este inima nu doar geografică, ci şi spirituală a comunităţii noastre ecleziale. Este Locul care păstrează inima credinţei noastre - Răscumpărarea - şi, prin urmare, este şi locul geografic şi spiritual care păstrează identitatea Bisericii noastre, centrul la care trebuie să ne întoarcem pentru a găsi inspiraţia necesară în acest timp. Biserica noastră are un chip multiform, expresie a bogăţiei riturilor şi tradiţiilor sale. De la origini până astăzi este, prin însăşi esenţa sa, plurală, deoarece Ierusalimul este mama tuturor popoarelor. Pe de altă parte, de multe secole are o configuraţie foarte clară: este o Biserică inserată predominant într-un context arab. Privirea noastră asupra evenimentelor pe care le trăim porneşte, aşadar, de la această Biserică, răspândită pe un teritoriu vast. Este o privire care, tocmai pentru că este înrădăcinată în această ţară, aspiră totuşi să îmbrăţişeze şi să includă pe toţi locuitorii ei.

Într-adevăr, în Cetatea Sfântă, fiecare comunitate particulară se poate recunoaşte: de la cea mai mică parohie din Iordania până la cea mai numeroasă, de la realităţile vii din Cipru la credincioşii de expresie ebraică din Israel, de la parohiile marcate de încercare în Palestina la cele prezente şi înrădăcinate în Israel, până la migranţi, solicitanţi de azil şi toate celelalte realităţi diferite ale diecezei noastre. Ierusalimul este modelul spiritual care unifică Biserica noastră, răspândită pe teritorii şi în situaţii politice atât de diferite.

Scrisoarea este structurată în trei părţi: prima începe cu evaluarea mea asupra actualei stări de dezordine. Înainte de a vorbi despre idealuri, este necesar să ne ancorăm ferm în realitate aşa cum este ea, recunoscând însă în ea prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu.

În partea a doua, aş dori să împărtăşesc o viziune pentru comunitatea noastră, inspirată şi întemeiată în Scriptură, cu o legătură precisă cu Ierusalimul.

A treia parte va încerca să traducă aceeaşi viziune în implicaţii pastorale pentru comunitatea noastră eclezială, abordând activităţile parohiilor noastre, familiile, şcolile şi comunitatea noastră eclezială, abordând activităţile parohiilor noastre, familiile, şcolile şi instituţiile.

După cum am spus deja, este vorba mai întâi de toate de o scrisoare de natură pastorală: ea nu va conţine consideraţii şi analize cu caracter strict politic. Este "politică" numai în sensul mai larg, în măsura în care priveşte rămânerea noastră, ca şi creştini, în polis, adică în lumea noastră reală şi în cetatea noastră Ierusalim, deşi mereu orientaţi spre adevăratul şi definitivul Polis, Ierusalimul ceresc.

PARTEA ÎNTÂI

A citi realitatea: consideraţii asupra prezentului

Înainte de a ne întreba asupra misiunii noastre de credincioşi, trebuie să privim cu onestitate contextul în care suntem chemaţi să o trăim. Trebuie, într-adevăr, să pornim de la realitatea în care ne aflăm, dacă dorim să răspundem concret la întrebarea care ne va însoţi de-a lungul întregii scrisori: cum să trăim ca şi creştini în această situaţie de conflict?

Într-o realitate complexă precum a noastră, orice încercare de sinteză este în mod necesar parţială. Accept acest risc.

Nu intenţionez să reconstitui cronica evenimentelor, ci mai întâi să înţeleg amploarea lor epocală. Ziua de 7 octombrie 2023 şi războiul din Gaza au însemnat ceva diferit şi zguduitor pentru fiecare dintre cele două popoare ale acestei ţări. Pentru palestinieni, reprezintă ultima, dramatica fază a unei lungi istorii de umilinţe şi exoduri. Pentru israelieni, dimpotrivă, ceva fără precedent: violenţe care au făcut să retrăiască ororile petrecute în Europa acum optzeci de ani. Fără a intra în această discuţie, care depăşeşte tema noastră, dorim să semnalăm că 7 octombrie şi războiul din Gaza sunt considerate deja, în mod universal, evenimente de ruptură, care au închis o epocă şi au deschis alta, şi au făcut-o în cel mai rău mod posibil.

Astfel, am fost aruncaţi într-un "după" pe care ne este greu să-l înţelegem, dar ale cărui contururi le putem deja schiţa.

Ceea ce trăim nu reprezintă doar un conflict local. Este simptomul unei crize mult mai profunde, al unei schimbări de paradigmă la nivel global. Timp de decenii, comunitatea internaţională şi, în special, lumea occidentală au crezut într-o ordine internaţională şi, în special, lumea occidentală a crezut într-o ordine internaţională întemeiată pe reguli, tratate, multilateralism. Nu fără un văl de ipocrizie, se declara că dreptul internaţional, Convenţiile de la Geneva, rezoluţiile ONU erau instrumente imperfecte, dar necesare pentru a reglementa convieţuirea dintre popoare şi pentru a-i proteja pe cei mai slabi de legea celui mai puternic. Astăzi, toţi par să fi deschis ochii asupra slăbiciunii lor, evidenţiată de incapacitatea de a gestiona aceste conflicte. În Israel şi Palestina, din motive diferite şi opuse, încrederea în acest sistem dispăruse deja de foarte mult timp.

Asistăm la întoarcerea folosirii forţei ca instrument considerat decisiv pentru rezolvarea disputelor, acolo unde aceasta este redusă aproape exclusiv la forma ei violentă şi militară, în detrimentul oricărei alte posibilităţi întemeiate pe drept, dialog şi responsabilitate faţă de civili. Războiul a devenit obiectul unui cult idolatru: nu se mai stă la masa negocierilor pentru a evita în mod absolut conflictele, ci acestea sunt avute în vedere ca scenariu posibil sau chiar inevitabil. Civilii nu mai sunt consideraţi victime colaterale, ci devin daune imputate lipsei de capitulare a inamicului sau instrumente funcţionale atingerii propriului scop. Războiul acţionează ca scop în sine. Unele puteri mondiale, care odinioară se prezentau drept garante ale ordinii internaţionale, dezvăluie astăzi un alt chip: aleg de ce parte să stea nu în funcţie de dreptate, ci în funcţie de propriile interese strategice şi economice. O bună parte a instituţiilor - civile, politice, religioase - ajung astfel să rămână spectatoare tăcute şi neputincioase în faţa apariţiei acestei noi dezordini mondiale.

Logica descurajării ca instrument de securitate, recursul la arme şi la forţă în gestionarea conflictelor, precum şi însuşi conceptul de apărare ridică astăzi întrebări etice şi politice de mare importanţă: legitimitatea lor, modalităţile folosirii lor, costurile economice şi sociale, consecinţele concrete asupra populaţiei civile şi multe altele.

Acestor întrebări li se adaugă astăzi un element care nu poate fi ignorat: conştiinţa civilă a popoarelor, maturizată în timp şi profund marcată de asimilarea valorilor demnităţii persoanei umane, respectului faţă de viaţă şi drepturilor fundamentale. Acest patrimoniu moral, deja înscris în inima societăţilor contemporane, interpelează orice alegere politică şi militară şi pune limite clare folosirii forţei.

În plus, istoria acestei ţări, marcată de conflicte vechi şi repetate, ne învaţă că este iluzoriu să credem că forţa, chiar şi atunci când este considerată necesară pe termen scurt, poate oferi singură o soluţie durabilă. Când ea devine limbaj obişnuit şi criteriu scurt, poate oferi singură o soluţie durabilă. Când ea devine limbaj obişnuit şi criteriu dominant, sfârşeşte prin a alimenta o spirală de violenţă care este cu adevărat greu de întrerupt.

Această violenţă lasă în urmă răni adânci: distrugere materială şi sfâşieri morale care apasă asupra generaţiilor viitoare. De aceea, fără a ignora complexitatea alegerilor cu care autorităţile trebuie să se confrunte, nu putem înceta să amintim că forţa nu poate fi orizontul ultim, nici fundamentul pe care să se construiască un viitor de pace.

Rolul mass-media şi al comunicaţiilor este astăzi mai central ca oricând. Pe de o parte, ele sunt fereastra prin care primim informaţii din locuri altfel inaccesibile. Pe de altă parte, au devenit vectorul privilegiat pentru răspândirea unor naraţiuni adesea opuse şi tot mai greu de verificat. Într-un conflict precum cel actual, războiul se duce nu doar pe teren, ci şi prin cuvinte şi imagini: fiecare fotografie, fiecare video, fiecare titlu poate deveni o armă. Riscul de a ne rătăci, de a nu mai reuşi să distingem adevărul de fals, cronica de propagandă, este real.

La aceasta se adaugă un alt element, poate şi mai nou şi mai neliniştitor. Războiul în curs a ridicat alte întrebări etice pentru care nu eram pregătiţi. Mă gândesc, în special, la folosirea inteligenţei artificiale în operaţiunile de război. Nu mai este vorba doar de arme tot mai sofisticate sau de drone telecomandate: intrăm într-o fază în care algoritmii selectează ţinte, fac alegeri care până ieri rămâneau exclusiv umane. Ce se întâmplă atunci când o maşină decide cine trăieşte şi cine moare? Ce responsabilitate îi mai rămâne omului? Sunt întrebări noi, pentru care nu avem încă răspunsuri, dar pe care nu ne mai putem permite să le ignorăm.

Nu intenţionez să intru în aceste evaluări atât de complexe, ci doar să subliniez că această nouă epocă ridică şi întrebări inedite, pe care mai devreme sau mai târziu va trebui să le luăm în considerare în mod serios. Trebuie spus, totuşi, că, criza multilateralismului, criza instituţiilor şi aceste noi întrebări nu sunt abstracţiuni intelectuale îndepărtate de viaţa noastră trăită. Ele au, dimpotrivă, un impact direct asupra vieţii comunităţii noastre, sunt cadrul în care s-a izbit cotidianul nostru în aceşti ultimi ani, provocând o suferinţă profundă. M-am întrebat de mai multe ori, de exemplu: câte persoane, în aceste ultime războaie de pe teritoriul nostru, au murit prin "decizia unui algoritm"? În acest scenariu trebuie să încercăm să înţelegem viaţa trăită a diecezei noastre.

Fără pretenţia de a spune totul, să încercăm să punem ordine, grupând în jurul a cinci nuclee fundamentale consecinţele acestui haos asupra vieţii noastre, a tuturor.

1. Dizolvarea legăturii: durere, ură şi neîncredere

Prima ruptură este sfâşierea ţesutului relaţiilor umane. Durerea - care merită întotdeauna respect - este înrădăcinată în sufletele prea multor persoane.

În faţa tragediilor şi a nedreptăţilor acestui timp, sentimentul de a fi victimă este o reacţie profund răspândită. Fiecare tinde să perceapă propria suferinţă ca unică şi absolută. Această atitudine face foarte dificilă recunoaşterea experienţei celuilalt şi marchează profund modul în care persoanele şi comunităţile trăiesc şi interpretează ceea ce se întâmplă în jur.

Trebuie însă să recunoaştem că experienţa de a fi victimă poate fi diferită, în funcţie de împrejurările în care se află cineva. Există cei care îşi pierd viaţa în timp ce se odihnesc între zidurile casei lor şi cei care mor implicaţi direct în lupte. Există cei care îşi văd locuinţa distrusă în timpul unui bombardament şi cei care asistă, an după an, la pierderea pământului lor. Unii au trăit condiţii de asediu, privaţi de bunuri esenţiale precum hrana şi medicamentele, în timp ce alţii se confruntă cu frica permanentă provocată de atacuri teroriste. Durerea rămâne întotdeauna durere şi nu intenţionăm să stabilim o ierarhie a suferinţei. Totuşi, respectând diferitele situaţii şi recunoscând complexitatea lor, nu le putem considera pe toate identice: există o diferenţă între cel care exercită puterea şi cel care o suportă, între cel care guvernează şi cel care este guvernat, între cel care deţine armele şi cel ameninţat de ele, între cel care ocupă şi cel ocupat. Responsabilităţile sunt diferite. A recunoaşte această diferenţă este un act de respect faţă de dreptate şi adevăr.

Ura a săpat şanţuri adânci. Asistăm la o dureroasă dezumanizare a celuilalt: atunci când el devine doar "duşmanul", totul devine permis. Violenţa nu a distrus doar oraşe şi case, persoane şi speranţe: ea a marcat conştiinţele, a otrăvit limbajul public, a generat un sentiment de trădare chiar faţă de idealurile care se credeau împărtăşite. A creat un cerc de victime împotriva altor victime, care, în timp, rigidizează sufletele şi face tot mai dificilă deschiderea unor drumuri de reconciliere.

Viaţa politică şi instituţiile civile par incapabile de o privire lungă care să ofere perspective; ele adâncesc rătăcirea şi scepticismul într-un context dominat de neîncredere. Şi de aceea, în mulţi - mai ales printre tineri - creşte suspiciunea faţă de orice posibilitate de convieţuire şi faţă de convingerea că ar exista o alternativă credibilă la spirala confruntărilor şi a nedreptăţilor.

De la începutul războiului, situaţia economică s-a înrăutăţit pretutindeni. Lipsa pelerinilor a lăsat sute de familii fără muncă; închiderea teritoriilor palestiniene a paralizat tot atâtea. În comunităţi este greu să se facă proiecte. Tinerii nu se logodesc, se căsătoresc tot mai puţin, nu aduc copii pe lume. Şi criza locuinţelor pentru familii este tot mai acută. Mulţi privesc spre străinătate şi visează la un viitor departe de ţara lor. Emigraţia, rană veche, se redeschide astăzi mai profund ca niciodată.

Când strigătul celui care suferă pare să nu găsească nici ascultare, nici răspuns, apare ispita de a pierde încrederea în comunităţile de credinţă, care ar trebui să fie vocea celor mai slabi, şi chiar în Dumnezeu.

Ar fi însă nedrept să ne oprim doar la această descriere atât de sumbră a problemelor pe care realitatea le evidenţiază. Pentru că tocmai acolo, pe acea muchie, în golul lăsat de politică şi de drept, nu au încetat niciodată să acţioneze asociaţii, mişcări, realităţi de bază. Nu dintr-o vocaţie naivă pentru dialog, ci dintr-o încăpăţânare tenace de a-l considera pe celălalt o fiinţă umană. Nu acesta este locul pentru o listă şi nu este nevoie să li se facă o elogiere. Dar de acolo, din aceste fragmente de umanitate concretă, va putea apărea proiectul unei convieţuiri posibile. Dacă şi când se va ieşi dintre ruine, ei - nu marile organisme internaţionale aflate în criză - vor trebui să fie arhitecţii reconstrucţiei. Colapsul sistemului internaţional are, în această privinţă, cel puţin meritul de a fi redat vizibilitate şi demnitate celor care nu au încetat niciodată să lucreze pe teren.

2. Fragmentare şi frică: ispita enclavelor

La această dizolvare a legăturii se adaugă un fenomen îngrijorător: polarizarea crescândă. Nu doar între israelieni şi palestinieni - pe care o cunoaştem bine - ci în interiorul ambelor ţesuturi sociale. Tot mai mult, oamenii se închid în grupuri închise, în enclave sociale unde întâlnesc doar persoane care gândesc la fel, vorbesc acelaşi limbaj, împărtăşesc aceleaşi frici. Această tendinţă este întărită şi mai mult de algoritmii reţelelor sociale, care le servesc utilizatorilor în mod constant conţinuturi ce confirmă convingerile lor preexistente, sporind ecoul propriilor poziţii şi lărgind prăpăstiile de neîncredere, frică şi suspiciune dintre grupuri.

Frica şi radicalizarea generează fragmentare şi închidere. Fiecare se retrage în propriul grup ca într-un refugiu. Încetează să-i mai frecventeze pe cei diferiţi, pe cei care gândesc altfel, pe cei care aparţin unei alte comunităţi, unei alte credinţe, unei alte facţiuni politice. Se formează bule paralele care nu comunică între ele.

Această polarizare este dăunătoare, pentru că afectează însuşi modul în care fiecare grup îşi construieşte fundamentele apartenenţei, la nivel naţional, social şi personal. Ne definim tot mai mult prin opoziţie: suntem ceea ce celălalt nu este. În acest joc de oglinzi, identitatea devine rigidă, defensivă, exclusivistă. Ca şi cum nu ar mai exista un "noi" care îi include pe toţi, ci doar multe mici "noi"-uri care se opun unele altora. Când "noi" se reduce la identităţi opuse, devine uşor să-l simplifici pe celălalt şi să-l citeşti ca pe un bloc uniform. În orice societate există însă voci şi poziţii diferite, iar rezistenţa la ispita de a considera popoare întregi drept realităţi monolitice este un prim pas necesar pentru reconstruirea relaţiei.

Sentimentul apartenenţei comunitare nu constituie însă neapărat un element negativ, pentru că fiecare comunitate este caracterizată de o fizionomie proprie, de o misiune specifică şi de o carismă particulară. Este o bogăţie în mozaicul unic al Ţării Sfinte şi trebuie păstrată, dar cu condiţia ca aceste calităţi să nu se afirme în detrimentul celorlalţi şi să nu se transforme în instrumente de opoziţie.

Din această perspectivă, viaţa creştină, întemeiată pe rădăcini solide, arată cum o apartenenţă poate fi puternică fără să devină rigidă sau defensivă şi cum tocmai profunzimea identităţii face posibilă deschiderea faţă de celălalt. În acest fel, "noi" poate redeveni inclusiv, capabil să ţină împreună diferitele apartenenţe fără a le reduce la identităţi opuse.

3. Sensul pierderii: cuvinte uzate şi binele comun estompat

Al treilea nucleu este cel mai profund: pierderea reperelor care ne permiteau să ne orientăm. Am pierdut încrederea în anumite cuvinte. "Convieţuire", "dialog", "justiţie", "drepturi ale omului", "două popoare şi două state": aceşti termeni, care ani la rând au hrănit discursul nostru, astăzi ne apar uzaţi şi goliţi de sens. Când îi folosim în comunităţile noastre, întâlnim uneori priviri obosite şi deziluzionate. În faţa ororii imaginilor care ne ajung zilnic, aceste expresii par să aparţină cu adevărat unei alte lumi. Rămânem astfel fără cuvinte, iar în acea tăcere violenţa îşi strigă limba sa brutală.

La aceasta se adaugă pierderea sensului conceptului de "bine comun". Ne este greu să răspundem la întrebări fundamentale precum: ce fel de societate vrem să construim? Care este binele pe care vrem să-l urmărim împreună dincolo de interesele particulare?

În această ţară, binele comun este sacrificat de toţi, deşi în moduri diferite, pe altarul intereselor particulare. Pare că fiecare se gândeşte doar la sine, la propria supravieţuire, la propria siguranţă, într-un război existenţial permanent, pe fronturi din ce în ce mai îndepărtate.

Totuşi, limbajul cel mai puternic rămâne cel al realităţii. Iar realitatea, dincolo de ceea ce gândim, simţim sau credem, ne aminteşte că suntem destinaţi să găsim forme posibile de convieţuire. Nu există alternativă. Această ţară - atât de disputată, cât şi iubită - este casa tuturor: evrei israelieni şi arabi palestinieni; creştini, evrei, musulmani, druzi, samariteni, bahai şi de orice altă credinţă. Dumnezeu este Cel care ne-a pus aici. Noi, creştinii, în mod special, avem un mandat precis: să fim sare şi lumină acolo unde suntem. Iar aceasta înseamnă să nu renunţăm la a construi ocazii de interacţiune între diferitele comunităţi naţionale şi religioase, pentru că, atunci când cuvintele nu mai sunt suficiente, tocmai atunci sunt necesare gesturile concrete.

4. Provocarea specifică a Ţării Sfinte: dialogul interreligios în dificultate

Un alt aspect amar priveşte relaţia cu celelalte comunităţi de credinţă. Dialogul interreligios - care ani de zile a fost central în misiunea noastră - se află în dificultate. Nu pentru că am încetat să ne întâlnim, ci pentru că terenul întâlnirii a fost afectat de ceea ce am descris până acum: suspiciune, deziluzie, oboseală.

A trebuit să facem faţă unor naraţiuni istorice care se opun într-un mod ce pare ireconciliabil, în care fiecare revendică pentru sine monopolul interpretării evenimentelor. Nu ne-am simţit susţinuţi şi ascultaţi unii de alţii. Este o amărăciune profundă, care ne interpelează în adâncul nostru.

Locurile Sfinte, care ar trebui să fie spaţii de rugăciune, devin câmpuri de luptă identitare. Textele sacre sunt invocate pentru a justifica violenţe, ocupaţii, terorism. Acest abuz al numelui lui Dumnezeu cred că este păcatul cel mai grav al timpului nostru. Multe instituţii religioase par să legitimeze, în loc să oprească şi să denunţe aceste derapaje, arătând astfel slăbiciunea lor profetică.

Şi totuşi, pentru noi, creştinii, dialogul nu este o opţiune, ci o necesitate vitală. Copiii noştri - creştini şi musulmani - merg împreună la şcoală, bolnavii noştri sunt trataţi în aceleaşi spitale, unde nu se fac diferenţe de apartenenţă religioasă între creştini, evrei, musulmani şi alţii. Săracii noştri împărtăşesc aceleaşi nevoi. Fără relaţia cu celelalte credinţe nu avem viitor. Dar problema este mai profundă: dialogul este vocaţia şi destinul nostru. Este unul dintre modurile în care credinţa noastră se manifestă şi se hrăneşte.

5. Chipul variat al Bisericii noastre locale în această dezordine

Comunitatea noastră eclezială trăieşte în acest dezorientare generală. Suntem o Biserică întinsă pe teritorii diferite - Israel, Palestina, Iordania, Cipru - fiecare cu propria istorie şi propriile dinamici. Nu există o singură situaţie politică şi nici un singur context pastoral. Există multe situaţii diferite şi toate cer atenţie. Această complexitate este bogăţia noastră, dar şi dificultatea noastră. Ne obligă să nu generalizăm, să nu vorbim niciodată în abstract, să ţinem mereu cont de chipurile concrete ale comunităţilor care trăiesc în locuri diferite. Ne angajează într-o ascultare atentă şi într-o acţiune pastorală care să ştie să se adapteze cerinţelor fiecărui teritoriu.

Să încercăm acum să privim chipul concret al Bisericii noastre în acest timp atât de dificil.

La Gaza, fraţii noştri sunt cufundaţi într-o situaţie de suferinţă extremă. Au trăit ani de zile sub bombe, fără apă, fără hrană, fără medicamente. Iar acum trăiesc printre ruine. Am pierdut tineri, bătrâni, copii. Şi totuşi, parohia Sfintei Familii şi Caritas au fost şi rămân Chipul lui Cristos în mijlocul ororii. În bisericile transformate în refugii, sute de personae strămutate au împărtăşit viaţa în toate.

În Palestina, situaţia se deteriorează zi de zi. Despre aceasta am vorbit deja pe larg, dar evenimentele nu par să se liniştească. Acolo se decide, în mod tăcut şi structural, viitorul conflictului israelo-palestinian. Cresc agresiunile cauzate de ocupaţie şi de absenţa totală a statului de drept, cu o creştere continuă a coloniilor. Dacă această tendinţă nu este oprită, riscul este cristalizarea unei situaţii de ocupaţie permanentă care erodează orice posibilitate de soluţie justă şi împărtăşită. Mă tem că aceasta va rămâne o preocupare şi o realitate care va defini mult timp implicarea noastră.

În Israel, fraţii şi surorile noastre trăiesc într-un context diferit, dar nu lipsit de probleme: discriminare socială, inegalităţi economice şi o insecuritate în creştere. Creşterea criminalităţii - care în anumite zone controlează capilar teritoriul, cu un bilanţ zilnic de morţi şi răniţi - creează o teamă difuză care întăreşte la mulţi tentaţia de a pleca. Societatea israeliană este traumatizată de 7 octombrie; acest traumatism a generat suspiciune faţă de tot ceea ce este legat de lumea arabă, cu o consecinţă de neîncredere tot mai mare între cele două populaţii.

Comunitatea catolică de expresie ebraică, în acest context atât de polarizant, nu s-a simţit întotdeauna ascultată de propria Biserică şi a exprimat acest lucru în mod clar. Fraţii şi surorile noastre catolici de limbă ebraică trăiesc o anumită singurătate eclezială. Sunt parte a unei Biserici pe care poate nu o simt pe deplin ca fiind a lor. În lunile următoare voi căuta ocazii de a-i întâlni personal, pentru a-i asculta mai bine.

Migranţii şi solicitanţii de azil care fac parte din comunităţile noastre trăiesc în condiţii de precaritate existenţială, cu teama de a fi expulzaţi şi confruntându-se cu discriminare şi exploatare. Şi ei au fost implicaţi în violenţa conflictului, iar unii au fost ucişi în diverse atacuri în ultimii ani.

Şcolile noastre, locuri de convieţuire şi componentă preţioasă a Bisericii, întâmpină şi ele dificultăţi în a orienta elevii. Profesorii şi elevii aduc şi în clasă povara a ceea ce văd la televizor şi pe reţelele sociale; astăzi, chiar şi pentru ei, dialogul asupra temelor cele mai divizante a devenit extrem de dificil.

În ciuda acestei dezolări, hotărârea noastră de a construi o societate fraternă rămâne fermă, iar comunităţile noastre creştine rămân un semn vizibil de speranţă. La Gaza, credinţa continuă să lumineze viaţa creştinilor locali. Celebrările zilnice ale Liturghiei, rozariul, operele de caritate ale parohiei şi ale Caritas menţin vie încrederea creştină. Mii de familii au putut primi ajutor şi sprijin, chiar şi în cele mai grele momente ale războiului. În Palestina, preoţii noştri au organizat şi au ţinut unite comunităţile, creând iniţiative de sprijin şi solidaritate, mai ales pentru familiile cele mai încercate. Nici în Israel preoţii nu s-au cruţat în perioada cea mai dificilă a războiului. În Iordania, viaţa decurge relativ normal şi, în ciuda crizei economice, parohiile s-au implicat în colecte, privegheri de rugăciune şi rozarii în solidaritate cu parohiile aflate în dificultate. Şi Cipru a fost recent implicat în acest război, s-a angajat în solidaritate şi îşi consolidează activităţile pastorale.

Un fapt important este că întreaga Biserică universală, de la Papa Francisc la Papa Leon al XIV-lea până la cele mai mici şi sărace dieceze, şi-a arătat apropierea, oferind rugăciune şi sprijin material Bisericii noastre din Ţara Sfântă. Este de datoria noastră să mulţumim tuturor celor care s-au implicat - şi încă se implică - pentru a ne permite să facem faţă numeroaselor nevoi ale acestui moment; dorim să le mulţumim mai ales pentru afecţiunea şi apropierea creştină, care ne mângâie şi ne întăresc. Acţiunea întregii Biserici a arătat că speranţa este întrupată. Nu se pot număra, de fapt, rugăciunile organizate, colectele de solidaritate şi atâtea alte expresii concrete de comuniune.

În lumina tuturor acestor lucruri, trebuie să ne întrebăm şi asupra unui alt aspect important al misiunii noastre. Este adevărat că, în acest timp, am fost prezenţi pe întreg teritoriul diecezei prin gesturi de apropiere şi solidaritate. Biserica noastră şi-a făcut auzită vocea încercând să rostească un cuvânt de adevăr - onest, clar, cu curaj - chiar şi în această dezordine, adesea cu preţul neînţelegerilor. Dar mă întreb: a fost suficient? Sau, în această perioadă atât de grea, am privilegiat uneori prudenţa şi supravieţuirea instituţională, sacrificând mărturia noastră profetică? Cum să rostim un cuvânt de adevăr fără a crea noi bariere şi noi victime? Este o întrebare care mă însoţeşte în fiecare zi şi la care nu este niciodată uşor de răspuns. Trebuie să ne punem această întrebare cu sinceritate, înainte de toate înaintea Domnului, ştiind că discernământul înseamnă a asculta vocea lui Dumnezeu, a ne converti la adevăr, a căuta dreptatea, a alege binele fraţilor noştri.

Iată condiţia în care trăim: un deşert de plâns, de resemnare, de cuvinte golite de sens, locuit totuşi de experienţe curajoase de vitalitate şi fraternitate. În acest deşert suntem chemaţi să recunoaştem din nou vocea lui Dumnezeu care ne interpelează.

Având în faţă această dezordine, întrebarea decisivă nu este cum să ieşim din ea sau cum să o rezolvăm, ci cum să o trăim ca şi credincioşi, fără a ne lăsa absorbiţi de logica ei şi fără a renunţa la responsabilitatea unei mărturii evanghelice. De aceea este momentul să ne ridicăm privirea şi să ne întrebăm ce ne spune Domnul în toate acestea, lăsându-ne atraşi de o lumină care vine de Sus. Avem nevoie să contemplăm visul lui Dumnezeu pentru cetatea sa.

PARTEA A DOUA

Vocaţia - Visul lui Dumnezeu numit Ierusalim

După ce am aruncat o privire generală - şi inevitabil aproximativă - asupra trăirii noastre, comune, dar atât de diversificate, să revenim la întrebarea iniţială: cum să trăim ca şi creştini în această situaţie de conflict? Acum putem reformula această întrebare astfel: care este voinţa lui Dumnezeu cu privire la Ierusalim? Să încercăm, aşadar, să cercetăm împreună imaginea Cetăţii Sfinte pe care el însuşi ne-o oferă.

Scriptura, încă din primele pagini ale cărţii Genezei, ne oferă fundamentul relaţiilor aşa cum le-a voit Dumnezeu: între el şi omenire, între fiinţele umane, între om şi creaţie. Din acest fundament porneşte întreaga istorie a mântuirii. Totuşi, ne va însoţi mai ales privirea Apocalipsei pe parcursul reflecţiei noastre. Este o carte adesea înţeleasă greşit, şi din cauza limbajului ei simbolic, care nu urmăreşte să alimenteze frici sau lecturi fataliste ale istoriei, ci mai curând să ajute la recunoaşterea sensului ei ultim, în lumina fidelităţii lui Dumnezeu şi a speranţei creştine.

Potrivit Scripturilor, istoria omenirii începe într-o grădină, Edenul. Grădina este simbolul umanităţii care se află încă într-o stare de inocenţă primordială şi, în fond, solitară. La sfârşit însă, tocmai prin cartea Apocalipsei, istoria se încheie într-un cadru cu totul diferit şi simetric, adică într-o cetate. Nu o cetate oarecare: noul Ierusalim. Această trecere nu este deloc un detaliu narativ, ci o revelaţie profundă despre destinul umanităţii. Lucrarea mântuirii nu este o întoarcere la un trecut idilic şi izolat, ci construirea unui viitor comunitar, complex şi reconciliat. Scopul istoriei tinde spre o societate matură, tocmai o "cetate".

Prima cetate menţionată în Biblie este construită de Cain (Gen 4,17). După ce şi-a ucis fratele, el construieşte un refugiu: un loc unde să pună o limită violenţei, unde să reconstruiască fraternitatea pierdută. În Scriptură, cetatea se naşte, aşadar, ca încercare umană de a recrea convieţuirea acolo unde relaţia a fost frântă. Ultima cetate a Bibliei este, în schimb, Noul Ierusalim, "care coboară din cer" (Ap 21-22).

Între aceşti doi poli - cetatea-refugiu construită de om din frică şi cetatea-dar care coboară de la Dumnezeu din iubire - se joacă întreaga istorie a mântuirii. Biblia nu prezintă niciodată o imagine ideală şi statică a cetăţii; cetatea "perfectă" nu există. Ea este întotdeauna oglinda tuturor contradicţiilor umane: a păcatelor şi a măreţiei, a violenţei şi a încrederii. Orice context uman, orice cetate reflectă şi trăieşte această tensiune.

Este o tensiune care traversează întreaga Scriptură şi se concentrează în mod unic asupra Ierusalimului. Nicio altă cetate din Biblie nu primeşte atâta iubire şi atâta mustrare, atâtea promisiuni şi atâta condamnare. Şi această aceeaşi tensiune, după cum vom vedea, locuieşte şi în Biserica născută la Ierusalim.

Când vorbim astăzi despre Ierusalim, ne concentrăm în principal asupra aspectelor politice, istorice şi sociologice. Dar nu trebuie uitat niciodată faptul că ceea ce leagă întreaga lume de acest loc depăşeşte istoria, geografia şi pietrele. Când vorbim despre Cetatea Sfântă în acest context, o înţelegem, pe lângă realitatea ei fizică, şi mai ales ca simbol al Poporului lui Dumnezeu şi al Bisericii, născută la Rusalii în Cenacol. În acel moment, Duhul Sfânt coborâse asupra tuturor celor Doisprezece, adică asupra întregii adunări apostolice reunite în sala unde Isus instituise Euharistia. În acea dimineaţă de Rusalii are loc minunea descrisă în Faptele Apostolilor. Ucenicii, care primiseră Duhul, coboară în piaţă pentru a vesti cele întâmplate, iar "fiecare îi auzea vorbind în limba sa. Erau uimiţi şi, cuprinşi de mirare, spuneau: «Oare nu sunt galileeni toţi aceştia care vorbesc? Şi cum de îi auzim fiecare în limba noastră maternă?»" (Fap 2,6-8).

Toate persoanele prezente în acel moment, aparţinând unor naţiuni şi limbi diferite, prin lucrarea Duhului, au putut să se înţeleagă şi să construiască unitate. Încă de la început, Biserica a fost universală, unită şi plurală. De acolo, cei Doisprezece au plecat apoi să ducă vestirea în lumea întreagă.

Şi astăzi, comunitatea creştină din Ierusalim păstrează acest caracter universal, care nu trebuie confundat cu o simplă dimensiune "internaţională", ci trimite la o realitate mai profundă, descrisă exemplar în Faptele Apostolilor. Şi astăzi, majoritatea Bisericilor îşi au centrul ecleziastic în altă parte a lumii, dar fiecare păstrează la Ierusalim inima sa şi o prezenţă vie. În această cetate, diferitele confesiuni creştine ajung să împartă spaţiul şi timpul, dând naştere unui drum imperfect, dar vital, către unitatea credincioşilor. Prin rituri diferite şi limbi diferite, celebrate în aceleaşi locuri, trăite şi frecventate de familiile noastre, aceste Biserici ne oferă o imagine vie a ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în ziua Rusaliilor: popoare diferite reunite în acelaşi Duh. Aşa cum atunci Apostolii au plecat să vestească Evanghelia tuturor neamurilor, tot astfel astăzi aceste comunităţi, înrădăcinate în acelaşi loc şi, adesea, printre membrii aceleiaşi familii, sunt chemate să redescopere comuniunea deplină în credinţă şi caritate.

Pentru credincioşi, legătura cu această ţară implică şi o relaţie constitutivă, oricât de complexă, cu iudaismul şi islamul. Aici, dialogul interreligios, de-a lungul secolelor, a devenit pentru noi nu doar o condiţie de supravieţuire, ci un element de fidelitate faţă de identitatea noastră universală. De fapt, aici Biserica-Mamă este interpelată să genereze viaţă şi grijă, promovând înţelegerea celuilalt, practica exigentă a iertării, efortul unei înţelegeri respectuoase.

Universalitatea Bisericii nu se opune concreteţii locurilor şi Bisericilor locale. Dimpotrivă, tocmai în Biserica locală ea devine vizibilă şi lucrătoare. De aceea, sfântul Ioan Paul al II-lea vorbea despre o "interioritate reciprocă"[1] între Bisericile particulare şi Biserica universală.

Nu doar Biserica, ci însăşi Cetatea Sfântă a păstrat acest caracter universal. Papa Benedict al XVI-lea l-a descris cu mare claritate într-o omilie rostită chiar la Ierusalim:

"Ierusalimul a fost întotdeauna o cetate pe ale cărei străzi răsună limbi diferite, ale cărei pietre sunt călcate de popoare de orice rasă şi limbă, ale cărei ziduri sunt un simbol al grijii providenţiale a lui Dumnezeu pentru întreaga familie umană. Ca un microcosmos al lumii noastre globalizate, această Cetate, dacă trebuie să-şi trăiască misiunea universală, trebuie să fie un loc care învaţă universalitatea, respectul faţă de ceilalţi, dialogul şi înţelegerea reciprocă; un loc unde prejudecata, ignoranţa şi frica ce le alimentează să fie depăşite prin onestitate, integritate şi căutarea convieţuirii. Între aceste ziduri nu ar trebui să existe loc pentru închidere, discriminare, violenţă şi nedreptate. Credincioşii într-un Dumnezeu al milostivirii - fie că se numesc evrei, creştini sau musulmani - trebuie să fie primii care promovează această cultură a reconcilierii şi a convieţuirii, oricât de dificil şi lent ar fi procesul şi oricât de grea povara amintirilor trecute"[2].

Misiunea Ierusalimului pământesc, într-un anumit sens, este aceea de a deveni imagine şi oglindă a Ierusalimului ceresc, "profeţie şi promisiune a acelei reconcilieri şi convieţuiri universale pe care Dumnezeu o doreşte pentru întreaga familie umană"[3]. Aceasta este misiunea pe care am pierdut-o în vârtejul violent al evenimentelor din ultimii ani. Şi la această misiune trebuie să ne întoarcem.

Într-o sinteză extremă, putem spune că, la intersecţia civilizaţiilor, religiilor şi etniilor, Ierusalimul reprezintă un microcosmos simbolic. Este paradigma lumii în general şi, prin urmare, cuprinde în sine toate problemele contemporane pe care le înfruntăm la nivel global. Se află, desigur, în centrul disputei israeliano-palestiniene, dar reprezintă şi interacţiunile complexe dintre diferite religii şi naţiuni. Chiar şi numai disputa care sfâşie această cetate are repercusiuni regionale şi globale semnificative. Este suficientă o plimbare pe străzile Ierusalimului pentru a înţelege cât de mult cetatea este, în realitate, punctul focal al numeroaselor alte confruntări percepute la scară mondială: tensiunea dintre modernitate şi tradiţie, democraţie liberală şi conservatorism, universalism şi particularism.

Ierusalimul adună în sine şi diferitele suflete ale Bisericii noastre şi îi manifestă în mod exemplar vocaţia. În acest loc, într-o realitate marcată de puternice opoziţii, comune drumului istoriei umane, ea este chemată să se exprime.

Imaginile cele mai puternice ale Scripturii, care conturează identitatea profundă a Ierusalimului şi, prin urmare, identitatea şi misiunea Bisericii noastre, sunt cuprinse în viziunea lui Ioan asupra Ierusalimului ceresc, descrisă în ultimele două capitole ale Apocalipsei, din care ne inspirăm acum.

1. Un Cer Nou pentru o Cetate Nouă

"Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou: căci cerul şi pământul de mai înainte dispăruseră, iar marea nu mai era" (Ap 21,1).

Primul lucru pe care îl vede Ioan nu este cetatea, ci un "Cer nou". Ierusalimul are un cer. Poate părea banal sau de la sine înţeles, dar este trăsătura sa distinctivă cea mai elocventă. Şi opusul ei, Babilonul, este descris în Apocalipsă în fiecare detaliu. Şi totuşi, în cazul Babilonului, cerul nu se vede niciodată. Este o cetate fără cer şi, prin urmare, fără Dumnezeu - închisă într-un orizont pur omenesc şi pământesc, deci destinată ruinei.

Cerul Ierusalimului este, în plus, cu totul special: este un Cer "nou". Nu este prima dată când Ioan vorbeşte despre cer. În capitolul 4 al Apocalipsei, viziunile se deschid printr-un anunţ semnificativ: vizionarul zăreşte "o uşă deschisă în cer" (Ap 4,1). Cerul este nou, aşadar, înainte de toate pentru că este deschis. Şi a fost deschis pentru că Fiul Omului, care a coborât din Cer, după Înviere s-a întors la Cer, purtând cu sine omenirea (cf. In 1,51). Cerul nou este un cer locuit deja de om.

În acest pasaj găsim o indicaţie importantă: pentru a construi cetatea, pentru a ţese relaţii autentice între noi şi între comunităţile noastre, trebuie să pornim înainte de toate de la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, de la primatul lui Dumnezeu, de la credinţă. Dumnezeu nu trebuie exclus. Ierusalimul nu este doar o chestiune de frontiere politice sau de acorduri tehnice. Identitatea sa principală - caracteristica cea mai importantă a Cetăţii şi a întregii Ţări Sfinte - este aceea de a fi locul revelaţiei lui Dumnezeu, locul unde credinţele sunt acasă.

Şi astăzi această dimensiune devine tangibilă şi vizibilă mai ales în ceea ce este considerat bazinul sacru, unde sunt concentrate aproape toate principalele Locuri Sfinte: Oraşul Vechi şi Muntele Măslinilor. Celebrările publice ale diferitelor comunităţi religioase, ritmate de timpuri diferite şi uneori suprapuse unele peste altele, transformă cetatea, mai ales în anumite momente ale anului, dând naştere unei extraordinare simfonii de rugăciuni, cântări şi liturgii diferite.

Este, de asemenea, frecvent ca, în primele lumini ale zorilor sau în tăcerea nopţii, să întâlneşti bărbaţi şi femei de toate vârstele - evrei, creştini şi musulmani - mergând pe străzile cetăţii, învăluiţi în diferitele lor mantii şi îndreptându-se spre Locurile lor Sfinte, pentru a se uni cu religioşii care se roagă acolo zi şi noapte. Rugăciunea diferitelor comunităţi religioase, în definitiv, ritmează întreaga cetate: este respiraţia şi lumina ei. Aceasta este identitatea cea mai frumoasă şi mai captivantă a cetăţii, caracteristica ei cea mai preţioasă, care trebuie păstrată şi ocrotită.

A ignora această dimensiune "verticală" a ţării noastre, această sensibilitate religioasă şi spirituală a comunităţilor care îi aparţin - evreieşti, musulmane şi creştine - este motivul cel mai profund al eşecului acordurilor de convieţuire care s-au succedat în ultimele decenii. Şi cele viitoare vor fi, de asemenea, sortite eşecului dacă nu se va ţine cont de caracterul special, întrucât profetic, al Ierusalimului. El trebuie să fie, înainte de toate, o casă de rugăciune pentru toate popoarele (cf. Is 56,7). Nu dorim să punem în discuţie, dimpotrivă confirmăm, necesitatea diferitelor Status Quo existente, importante pentru reglementarea relaţiilor dintre diversele comunităţi ale cetăţii. Cred totuşi că este nevoie şi de curajul unei respiraţii noi, de a construi noi modele de viaţă şi de relaţii în care credinţa comună în Dumnezeu să poată deveni prilej de întâlnire, nu de excludere. O credinţă care să ne deschidă spre Cer şi spre lume, unde toţi credincioşii se simt îndemnaţi să ducă omenirea la Dumnezeu. Niciun proiect de convieţuire în Ţara Sfântă nu poate face abstracţie de dimensiunea verticală, de conştiinţa că această ţară este, înainte de toate, locul Revelaţiei.

2. O cetate care coboară din Cer

"Şi am văzut şi Cetatea Sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei… Îngerul m-a dus în duh pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care coboară din cer, de la Dumnezeu, strălucind de slava lui Dumnezeu" (Ap 21,2.10).

Cetatea Sfântă nu se înalţă cu mândrie spre cer prin propriile puteri. Ioan o vede "coborând din cer, de la Dumnezeu", şi o vede coborând de două ori - de trei ori, dacă se ia în considerare şi textul din Ap 3,12. Această mişcare descendentă nu este ceva petrecut o dată pentru totdeauna, ci modul ei permanent de a fi. Noul Ierusalim este o cetate care îşi primeşte neîncetat de la Dumnezeu propria fiinţă şi însăşi viaţa sa. Existenţa ei nu este o cucerire, ci un dar.

Ea coboară "pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei". Este o imagine a intimităţii şi a relaţiei. Ioan foloseşte şi imaginea biblică a cortului, unde Dumnezeu alege să locuiască în mijlocul omenirii, loc de întâlnire între Dumnezeu şi oameni (cf. In 1,14). Este, aşadar, o cetate a cărei natură cea mai originară este aceea de a trăi o profundă intimitate cu Domnul, dar şi de a fi asemenea cortului, loc de primire. Această dublă mişcare - intimitate şi primire - defineşte viaţa Bisericii. În locuirea lui Dumnezeu printre ai săi are loc împlinirea, victoria asupra răului şi asupra morţii: nu doar răul este învins, ci omul este mângâiat de Dumnezeu însuşi, care şterge lacrimile de pe feţe (cf. Ap 21,4).

Acest pasaj ne oferă o altă indicaţie semnificativă. Este un avertisment crucial mai ales pentru instituţiile religioase ale Cetăţii Sfinte: fără o continuă "coborâre din cer", adică fără a se adăpa cu umilinţă şi statornicie din relaţia cu Dumnezeu, lăsându-l pe el să lumineze propriul mod de a gândi, fără a se hrăni neîncetat din cuvântul lui Dumnezeu, instituţiile noastre riscă să se atrofieze. Riscă să devină fortăreţe inexpugnabile şi închise lumii, în loc să fie cetăţi deschise şi izvoare de viaţă nouă. Nu se primeşte de la Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, forţa şi posibilitatea unei priviri diferite: aceste daruri au nevoie de o continuă tensiune a sufletului şi a inimii.

În concret, a sta în ascultarea Scripturii înseamnă, pentru Biserici şi comunităţile religioase, să asculte mai întâi strigătul celor care nu-l cunosc pe Cristos, nu-l cunosc îndeajuns sau s-au îndepărtat de el, precum şi strigătul săracilor, al marginalizaţilor, al celor care suferă din cauza conflictelor. Acolo, ca prilej de primire concretă în carnea rănită a umanităţii, putem verifica autenticitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu. Dacă privirea noastră spre Dumnezeu nu ne deschide spre privirea asupra celuilalt care suferă, atunci nu l-am întâlnit cu adevărat pe Dumnezeul care coboară în cetate. Este un apel adresat autorităţilor religioase de a ţine împreună apropierea de Dumnezeu şi apropierea de propriul popor.

3. Templul şi Mielul

"În ea nu am văzut niciun templu: Domnul Dumnezeu, Atotputernicul, şi Mielul sunt templul ei" (Ap 21,22).

Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca pe Cel care doreşte să locuiască în mijlocul oamenilor. În Vechiul Testament, această prezenţă era legată de templu, locul întâlnirii dintre Dumnezeu şi poporul său. Şi profetul Ezechiel îşi imaginează o cetate reînnoită în jurul templului, inima prezenţei divine şi semn al sfinţeniei sale.

În viziunea noului Ierusalim, Apocalipsa adoptă un limbaj diferit. Ioan afirmă: "Nu am văzut niciun templu". Nu pentru că Prezenţa lui Dumnezeu ar dispărea, ci pentru că ea nu mai este concentrată într-un spaţiu separat. Dumnezeu însuşi şi Mielul locuiesc în mijlocul poporului lor şi constituie centrul său viu. Din această perspectivă, nu mai există o separare între locuri sacre şi locuri profane: Dumnezeu nu locuieşte într-o clădire, ci în relaţie; nu într-un loc de cucerit şi posedat, ci în istorie.

Prin urmare, nu există spaţii în care Dumnezeu este prezent şi altele în care nu este. Nu există locuri în care el ascultă şi altele în care nu ascultă. Dispare şi orice distincţie între incluşi şi excluşi întemeiată pe criterii de puritate. Dacă în viziunea lui Ezechiel accesul la templu era reglementat prin distincţii riguroase, în noul Ierusalim toţi sunt primiţi: bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, liberi şi sclavi.

Acest fragment din Apocalipsă oferă o lecţie puternică Ierusalimului pământesc, sfâşiat de conflicte legate de posesia locurilor şi de definirea frontierelor exclusive. Obsesia ocupării spaţiilor şi a proprietăţii a devenit unul dintre criteriile principale de interpretare a relaţiilor dintre comunităţi, generând adesea diviziune şi violenţă. Pare aproape că, pentru a construi relaţii şi pentru a avea dreptul la cuvânt, ar fi necesar să posezi, să ocupi, să-ţi justifici prezenţa printr-un teritoriu.

Nu trebuie să fim naivi. Există spaţii care trebuie păstrate, locuri necesare pentru ca fiecare comunitate să poată trăi şi mărturisi propria credinţă. Nu trebuie să uităm că Ţara Sfântă este şi Ţara Locurilor Sfinte, care păstrează memoria şi identitatea istorică a popoarelor. Dar graniţele servesc la păstrarea libertăţii, nu la sufocarea ei. Ele nu trebuie să devină bariere de netrecut şi nici motiv de excludere. Este posibil să convieţuim respectând spaţiile celuilalt, ţinând seama de istoria tuturor şi de diferitele sensibilităţi.

În noul Ierusalim, aşadar, nu există locuri de posedat, ci relaţii de construit. Dacă Dumnezeul Cetăţii Sfinte nu ocupă spaţii şi nu ridică bariere, atunci nimeni nu trebuie să se simtă exclus. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi folosit pentru a justifica alegeri de închidere sau de excludere.

Acest fragment din Apocalipsă, în timp ce ne invită să ridicăm privirea spre cer, ne readuce de fapt cu picioarele pe pământ: o cetate este vie în măsura în care recunoaşte că adevăratul templu care trebuie păstrat - centrul ei vital - îl constituie relaţiile umane şi relaţia cu Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este destinată să se usuce şi să moară atunci când se lasă dominată de logica posesiei, de devalorizarea celuilalt şi de naraţiuni autoreferenţiale, în loc să fie călăuzită de lumina Mielului, care este logica darului.

4. Candela Mielului: un nou mod de a vedea

"Cetatea nu are nevoie de lumina soarelui, nici de lumina lunii: slava lui Dumnezeu o luminează, iar candela ei este Mielul" (Ap 21,23). "Nu va mai fi noapte, nu vor mai avea nevoie de lumină de candelă, nici de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina" (Ap 22,5).

Am văzut că în noul Ierusalim nu există templu. Dar atunci unde este Dumnezeu, cum locuieşte el în Ierusalim? Unde poate fi întâlnit? Prezenţa lui Dumnezeu în cetate nu este apăsătoare, voluminoasă, nu se impune. Dumnezeu este prezent ca o candelă care luminează. Este prezent ca Acela care oferă posibilitatea unei perspective diferite şi, prin urmare, a unui nou mod de a trăi; luminează relaţiile, viaţa, toate lucrurile.

Dacă Mielul este candela, înseamnă că este o lumină "pascală": este lumina Celui care şi-a dăruit viaţa din iubire, în mod gratuit şi necondiţionat. Paştele inaugurează un nou mod de a vedea realitatea. Experienţa pascală este cea care permite să vedem viaţa chiar acolo unde ochii noştri trupeşti văd numai moarte, înfrângere sau devastare.

Acest pasaj din Apocalipsă ne face să facem un pas mai departe, dincolo de criteriul posesiei, al spaţiilor asfixiante, al graniţelor închise şi al proprietăţii idolatrizate pe care le-am văzut până acum. Lumina nu se posedă: se primeşte şi se răspândeşte. Ea devine astfel criteriul prin care citim realitatea şi orientăm alegerile. Cu ce ochi, cu ce suflet îi privim pe ceilalţi, mai ales pe cei care nu sunt "de-ai noştri"? Cu încredere sau cu frică ori, mai rău, cu dispreţ?

A ne antrena ochii pentru această lumină - care este viaţă - devine prima sarcină a celui care doreşte să aparţină acestei cetăţi. Înseamnă să recunoaştem fiecare persoană - săracul, străinul şi chiar duşmanul - ca făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să-i privim pe ei aşa cum îl privim pe Dumnezeu. Acesta este stilul însuşi al Mielului care luminează cetatea: o autoritate care se exprimă în dăruirea de sine şi care transformă puterea în slujire, nu în posesie şi dominaţie.

5. Stilul de viaţă al cetăţii: primire şi memorie

"Este înconjurată de ziduri mari şi înalte, cu douăsprezece porţi: deasupra acestor porţi stau doisprezece îngeri şi nume scrise, numele celor douăsprezece triburi ale fiilor lui Israel… Zidurile cetăţii se sprijină pe douăsprezece temelii, pe care sunt cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului" (Ap 21,12-14).

În această descriere frapează o aparentă incongruenţă. Cei doisprezece apostoli sunt aşezaţi ca temelie a edificiului, în timp ce cele douăsprezece triburi ale lui Israel apar pe porţi. Din punct de vedere cronologic, ne-am aştepta la contrariu: Israel vine înaintea apostolilor. Şi totuşi, în viziunea Apocalipsei, vechiul şi noul nu sunt nici opuse, nici suprapuse, ci recompuse într-o unitate răscumpărată. Dumnezeu nu şterge istoria, ci o recreează punându-i temelii noi, în care nimic nu se pierde şi toate îşi regăsesc locul. Ierusalimul devine astfel împlinirea atât pentru cele douăsprezece triburi, cât şi pentru cei doisprezece apostoli. Numai în interiorul acestei cetăţi fiecare poate regăsi sensul propriei istorii şi al propriei misiuni.

Acesta este un punct decisiv şi pentru noi astăzi. Violenţa se naşte adesea din incapacitatea de a reciti propria istorie într-un mod răscumpărat. Se întâmplă atunci când memoria devine o naraţiune închisă, construită împotriva celuilalt şi apărată ca o posesie exclusivă. Preocuparea pentru posesia proprietăţii, asumată ca un criteriu de definire a relaţiilor, apărută deja mai înainte, se reflectă şi în raportarea la memoria istorică. Se tinde spre dorinţa de a poseda naraţiunea evenimentelor ca pe un teritoriu de apărat, punând neîncetat în discuţie naraţiunea istorică a celuilalt. Astfel, memoria nu mai este una care ajută la îmbunătăţirea relaţiilor, ci dimpotrivă devine o "memorie toxică", ce contaminează relaţiile. A nega memoria istorică a celuilalt este o formă subtilă, dar puternică, de excludere.

Este necesară, în schimb, o regândire a conceptelor înseşi de "istorie" şi de "memorie" şi - prin urmare - şi a categoriilor de "vină", "dreptate" şi "iertare". Acestea din urmă pun în contact direct sfera religioasă cu cea morală, socială şi politică. Nu este vorba de a nega faptele trecutului, ci de a le verifica interpretările, pentru ca acestea să nu determine în mod violent alegerile de astăzi. Numai prin această reexaminare onestă se poate răscumpăra propria lectură istorică în beneficiul întregii umanităţi. Şcolile, universităţile, centrele şi mişcările culturale şi mass-media sunt primele responsabile de această misiune de regândire şi vindecare a memoriei noastre colective. Ele sunt cele care pot contribui la construirea unei naraţiuni istorice diferite, pozitive şi neexclusive.

Această purificare nu este o operaţiune diplomatică, nici un compromis politic: este un act profund spiritual, pentru că atinge rădăcinile identităţii şi ale durerii. Cere să ne lăsăm răscumpăraţi de Dumnezeu pentru a putea deveni, la rândul nostru, instrumente şi canale de vindecare pentru ceilalţi. Numai o memorie răscumpărată poate genera un viitor diferit. Misiunea Bisericii este, aşadar, aceea de a promova o adevărată "purificare a memoriei istorice". Sfântul Ioan Paul al II-lea a amintit acest lucru cu putere în timpul Jubileului din 2000, când a vorbit despre necesitatea purificării memoriei ca act profund spiritual, capabil să atingă rădăcinile identităţii şi ale durerii.

Sunt pe deplin conştient că acesta este un subiect inacceptabil pentru mulţi. Poate pentru unii este o temă "prea creştină", pentru alţii poate părea utopică sau chiar de respins. Dar nu contează. Aceasta este contribuţia, misiunea pe care Mielul ne-o încredinţează. Mărturia la care suntem destinaţi, "promisiunea şi profeţia" care trebuie să susţină pelerinajul nostru în Cetatea Sfântă, în Biserica noastră: să îndrăznim o viziune care nu se naşte din posesie, din frică sau din revendicare, ci din răscumpărarea istoriei. Ce fel de Biserică am fi dacă nu am avea curajul să indicăm o lume care încă nu există, dar pe care Dumnezeu ne-o promite şi pe care o întrezărim deja la orizont?

6. Porţile deschise

"Porţile ei nu se vor închide niciodată în timpul zilei, pentru că nu va mai fi noapte" (Ap 21,25). Zidurile unei cetăţi sunt întotdeauna construite pentru apărare. Aici însă nu sunt construite pentru a apăra cetatea de un exterior ameninţător, ca şi cum ceea ce este afară ar fi periculos. Ele servesc la definirea unui stil de viaţă, a unei apartenenţe, dar sunt în permanenţă deschise. Nu există nimic de apărat, ci doar un stil de propus. Sunt deschise în toate cele patru direcţii, pentru ca oricine, în orice moment, să poată intra şi să devină parte a acestei noi umanităţi. "Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Is 56,7).

Ceea ce în Vechiul Legământ era privilegiul unui singur popor - deşi, încă de la început, era destinat tuturor popoarelor pământului (cf. Gen 12,3) - este acum profeţit pentru toţi. Toţi pot face parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu. Biserica trăieşte şi vesteşte astăzi acest lucru purtând această comoară profetică în vase de lut. Şi aceasta este o altă indicaţie limpede pe care ne-o oferă Apocalipsa. În cetatea care coboară din cer nu poate exista exercitarea unui monopol de către nimeni, pentru că Cetatea Sfântă, prin însăşi natura ei, este incompatibilă cu orice formă de închidere, exclusivitate sau identitate monocoloră. Ea nu aparţine cuiva împotriva altora şi nu poate fi redusă la posesia unei părţi. Porţile ei sunt mereu deschise: nu sunt un detaliu arhitectural, ci expresia unei identităţi care se defineşte numai prin primire şi relaţie. Convieţuirea este rodul împărtăşirii unui proiect comun, din care toţi fac parte integrantă.

Este vorba şi de a păstra deschise porţile între diferitele comunităţi care alcătuiesc societatea noastră. Nu doar de a ne "atinge" unii de alţii, ci de a "ţine porţile deschise", de a ne cunoaşte şi de a ne susţine.

7. Inima împărtăşită a umanităţii

"Naţiunile vor umbla în lumina ei, iar regii pământului îi vor aduce splendoarea lor… Şi îi vor aduce gloria şi onoarea naţiunilor" (Ap 21,24.26).

Porţile Cetăţii nu sunt doar deschise. Ioan precizează şi adaugă că popoarele, naţiunile, alteritatea, nu numai că nu sunt o ameninţare, ci dimpotrivă sunt considerate o bogăţie. Aurul şi tămâia neamurilor sunt cele care înfrumuseţează cetatea. Aceasta este o altă mare noutate descrisă de Apostol. Canoanele frumuseţii, ale sfinţeniei, ale purităţii sunt complet inversate: nu ceea ce este neatins, solitar, izolat este frumos, ci ceea ce este deschis celuilalt. Ierusalimul se îmbogăţeşte în măsura în care primeşte.

La început am văzut că Ierusalimul se construieşte în măsura în care se primeşte pe sine de la Dumnezeu. Acum viziunea se completează şi putem constata că Ierusalimul se îmbogăţeşte şi în măsura în care se primeşte pe sine de la ceilalţi. Cele două lucruri merg împreună. Pare împlinirea profeţiei lui Isaia: "Spre el vor curge toate neamurile. Vor veni multe popoare şi vor spune: «Veniţi, să urcăm pe muntele Domnului, la templul Dumnezeului lui Iacob, ca el să ne înveţe căile sale şi noi să umblăm pe cărările sale»" (Is 2,2-3).

Inima lumii este la Ierusalim, după cum mărturisesc milioanele de pelerini care sosesc de pretutindeni în Cetatea Sfântă. Pelerinii fac parte din viaţa cetăţii. Fără ei, fără această legătură cu lumea, cetatea este incompletă: din păcate, vedem foarte bine acest lucru în aceste luni marcate de absenţa lor. Aceasta înseamnă că guvernanţii locali vor trebui să ţină mereu cont de faptul că ceea ce se trăieşte la Ierusalim implică viaţa a miliarde de credincioşi din întreaga lume. Nu este doar o chestiune privată a celor care au harul de a trăi în acele locuri. Ierusalimul nu aparţine nimănui în mod exclusiv, ci aparţine fiecăruia, pentru că nu este pradă, ci dar, punct comun de referinţă, patrimoniu al umanităţii.

Lumea are dreptul şi responsabilitatea de a se interesa de Ierusalim. Nu pentru a impune soluţii de sus, lipsind de respect suveranitatea şi autodeterminarea popoarelor care locuiesc acolo, ci pentru a exercita o presiune constantă şi discretă - diplomatică, culturală şi spirituală - astfel încât nicio logică a excluderii, a dominaţiei sau a posesiei exclusive să nu poată prevala. Comunitatea internaţională ar trebui să garanteze misiunea universală a Ierusalimului, amintind tuturor că ceea ce se întâmplă între zidurile sale priveşte inima a miliarde de credincioşi şi întreaga familie umană.

8. Vocaţia: vindecarea lumii

Cetatea nu este un scop în sine. Misiunea ei este universală, iar vocaţia ei este terapeutică.

"Şi mi-a arătat apoi un râu de apă vie, limpede precum cristalul, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii şi de o parte şi de alta a râului se află un pom al vieţii, care dă rod de douăsprezece ori pe an, aducând rod în fiecare lună; frunzele pomului slujesc la vindecarea naţiunilor" (Ap 22,1-2).

Din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte un râu de apă vie, iar pe malurile sale creşte pomul vieţii, ale cărui frunze "slujesc la vindecarea naţiunilor". Aceasta este sarcina ultimă şi sublimă a Ierusalimului. Pomul vieţii, care în Eden îi era interzis omului, se află acum în inima cetăţii, accesibil tuturor. Iar frunzele sale nu sunt pentru câţiva aleşi, ci pentru vindecarea "naţiunilor", termen care, în Apocalipsă, indică adesea lumea necredincioasă, pe cei aflaţi afară, pe cei care încă nu-l cunosc pe Dumnezeu. Milostivirea divină nu este un privilegiu pentru puţini, ci un destin oferit tuturor.

Misiunea Ierusalimului nu se epuizează în interiorul zidurilor sale, nu este închisă înăuntrul porţilor sale. Izvorul de apă vie care ţâşneşte din inima Mielului irigă lumea întreagă. Ierusalimul este o cetate "în ieşire", chemată să aducă rod pentru omenire. Ceea ce a primit de Sus trebuie împărtăşit tuturor. Are o misiune specifică, numai a sa: aceea de a "vindeca naţiunile". A vindeca de ce? Textul nu spune, pentru că nu indică o singură rană, ci însăşi rădăcina vieţii rănite. Spune însă că ceea ce vindecă este faptul că ea este vie, participarea ei la viaţa lui Dumnezeu.

Ţara Sfântă va avea nevoie de vindecare. Vor fi necesare lungi parcursuri de refacere a foarte numeroaselor şi dureroaselor rupturi pe care acest conflict le produce în viaţa tuturor comunităţilor; va fi nevoie de mângâiere pentru suferinţele cauzate de ură, de "memoria toxică". Misiunea Bisericii nu este aceea de a trasa graniţe mai strâmte, ci de a menţine porţile deschise, mărturisind o iubire care nu se predă niciodată şi care ajunge şi la cel îndepărtat, îndoielnic sau împotrivitor. Responsabilitatea libertăţii umane este afirmată, dar este afirmată şi nelimitarea Harului divin.

Ţara Sfântă şi mica şi vulnerabila comunitate creştină care o locuieşte au multe de împărtăşit. Nu deţin o putere militară sau economică, dar primesc de la Miel blândeţea celui care, potrivit fericirii evanghelice, va moşteni pământul. Au forţa iubirii care se dăruieşte, singura forţă pe care răul nu o poate învinge.

A răscumpăra consecinţele conflictului - ura, frica, "memoria toxică" - este sarcina specifică şi sublimă a Bisericii Ierusalimului pentru lumea întreagă. Rădăcinile sale se afundă în geografia mântuirii, dar privirea ei este universală: să fie pentru lume nu o utopie, ci sămânţa unei cetăţi reale, cetatea aşezată pe munte (cf. Mt 5,14), care iradiază lumina lui Cristos către toate naţiunile, unde oamenii învaţă arta iertării, forţa egalităţii şi bucuria slujirii. Mai ales curajul iertării este medicamentul cel mai puternic, capabil să aducă vindecare, şi este totodată mărturia cea mai autentică pe care comunitatea noastră o poate oferi popoarelor acestei ţări.

Nu este vorba de a face punte între două părţi aflate în conflict, ca şi cum creştinii ar fi chemaţi să medieze din exterior. Nu acesta este rolul lor. Creştinii din Ţara Sfântă nu sunt un al treilea element incomod, nici o zonă-tampon neutră între israelieni şi palestinieni, nici un corp separat faţă de fraţii lor necreştini. Sunt, mai degrabă, sare, lumină şi aluat în interiorul societăţilor cărora le aparţin pe deplin. În majoritate cetăţeni palestinieni sau iordanieni, arabi creştini, dar şi ciprioţi şi israelieni, ei împărtăşesc istoria, limba, rănile şi aspiraţiile popoarelor lor. Nu sunt chemaţi să se închidă într-o enclavă protejată, nici să fugă, ci să-şi trăiască până la capăt vocaţia: să stea în interiorul societăţii, împărtăşindu-i soarta, pentru a o fermenta dinăuntru cu o viziune asupra omului - şi asupra vieţii sociale - înrădăcinată în evanghelie.

Nu oferă lumii o utopie abstractă, ci sămânţa - fragilă, concretă, uneori aproape invizibilă - a unei cetăţi posibile. O cetate care dospeşte de jos, în aluatul cotidianului împărtăşit cu concetăţenii lor musulmani şi evrei, şi care arată că împreună-vieţuirea, iertarea şi reconcilierea sunt posibile. Pentru toţi.

9. Refuzul

Aceste două capitole ale Apocalipsei care ne-au însoţit nu sunt rupte de realitate. Ioan este pe deplin conştient că, dincolo de fascinaţia şi frumuseţea cuprinse în pasajele pe care le-am prezentat, există şi posibilitatea refuzului. Există mai multe pasaje în acest sens (21,8.27; 22,11.15). Luăm doar unul ca exemplu: "Afară câinii, vrăjitorii, imoralii, ucigaşii, idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna!" (22,15).

Este un limbaj puternic, cu care poate că nu mai suntem obişnuiţi. El indică un element important: a trăi în Cetatea Sfântă reprezintă o alegere şi o responsabilitate. Zidurile cetăţii - am spus - nu apără, ci definesc postura existenţială a celui care a hotărât să trăiască luminat de Miel. Dacă se decide să locuieşti în cetatea plină de strălucire şi cu porţile mereu deschise, dornică să primească şi să vindece, îţi asumi şi responsabilitatea de a refuza tot ceea ce nu aparţine acestui stil.

Există o alegere de făcut, un stil de asumat. Cine îl refuză nu poate sta între ziduri, nu poate face parte din viaţa Cetăţii. Este vorba, în plus, nu doar de a alege să trăieşti în lumina Mielului, ci şi de a lucra pentru ca întunericul şi tot ceea ce aparţine lumii morţii să nu locuiască în cetate.

Este important să înţelegem natura acestui refuz. Nu se judecă umanitatea noastră - care este întotdeauna marcată de imperfecţiune - şi nici faptul că suntem păcătoşi care au nevoie de iertare; dimpotrivă, tocmai de aceea Mielul este izvor nesecat de milostivire. Refuzul despre care vorbesc Scripturile constituie ceva mai radical: este adeziunea - deliberată, încăpăţânată şi închisă la pocăinţă - la un stil de viaţă care devine însăşi negarea logicii Mielului. Este alegerea conştientă a minciunii ca sistem, a violenţei ca metodă. Se manifestă în pretenţia de a poseda nu doar spaţiile, ci adevărul. Este construirea propriei vieţi şi a propriei cetăţi pe acel proiect al Babelului care pretinde să se înalţe spre cer numai prin propriile forţe, excluzându-l pe Dumnezeu şi, prin urmare, dând la o parte fratele.

Cetatea cu porţile deschise nu alungă, ci defineşte limpede ceea ce este incompatibil cu însăşi existenţa ei. Alegerea este a noastră: să trăim din lumina pe care o primim sau să pretindem că suntem noi înşine lumină. Celui care face această alegere, cetatea cu porţile deschise nu poate decât să-i apară ca o judecată de condamnare. Dar pentru cel care primeşte stilul Mielului, ea este şi rămâne pentru totdeauna o casă.

Este important să subliniem, totuşi, că nu ne putem iluziona că această alegere este făcută o dată pentru totdeauna, nici că Ierusalimul ceresc coincide perfect cu vreo comunitate pământească - nici măcar cu Biserica noastră. Atâta timp cât vom fi pelerini în istorie, Cetatea Sfântă va rămâne înaintea noastră ca dar şi promisiune, nu ca posesie. Şi comunităţile noastre, instituţiile noastre religioase, inimile noastre poartă încă cicatricile păcatului şi ale diviziunii. Ispita de a ne închide într-o "cetate ideală" construită cu mâinile noastre stă mereu la pândă. De aceea Ierusalimul care coboară din cer nu încetează niciodată să coboare: avem mereu nevoie să-l primim din nou, pentru că nu îl posedăm niciodată.

10. O cetate pentru toţi: a locui istoria cu ochii Mielului

Viziunea noului Ierusalim, în definitiv, nu constituie o invitaţie de a evada din istorie, ci o indicaţie pentru a merge în interiorul istoriei. Este un model, un stil, un reper real pentru comunitatea creştină şi pentru toţi cei care au la inimă cetatea pământească.

Principiile apărute - înrădăcinarea în realitate, păstrarea sacrului, universalitatea primirii, forţa blândeţii, primatul relaţiei asupra posesiei, necesitatea unei răscumpărări a memoriei, deschiderea către toate naţiunile - au implicaţii politice, sociale şi interreligioase imediate. Ele ne spun că:

Caracterul istoric al Ierusalimului ne face să înţelegem că cetatea este patria atât a israelienilor, cât şi a palestinienilor, fiind revendicată de amândoi ca propria capitală. Totuşi, revendicările exclusive sunt în contradicţie cu vocaţia Ierusalimului. El este mai degrabă o cetate de împărtăşit, un loc de întâlnire.

Caracterul religios al Ierusalimului nu poate fi ignorat în niciun acord politic. Eşecurile trecute o dovedesc. Trebuie să devenim conştienţi că trăsătura principală a Cetăţii Sfinte este aceea de a fi locul revelaţiei lui Dumnezeu.

Armonia dintre comunităţi - evrei, creştini şi musulmani - rămâne reflexul pământesc al intimităţii cu Dumnezeu. Diviziunile sunt negarea ei.

Instituţiile religioase sunt chemate la o continuă reînnoire spirituală, pentru a nu deveni obstacole în calea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu lumea.

Posesia pământului şi a Locurilor Sfinte nu se poate transforma într-un absolut ideologic. Sunt necesare noi echilibre care să ţină cont de exigenţele vitale ale tuturor, depăşind logica excluderii. Este posibil să fie găsite forme de convieţuire, respectând fiecare locurile celuilalt.

Comunitatea internaţională are datoria şi dreptul de a se interesa de Ierusalim, pentru că el aparţine tuturor. Inima lumii este la Ierusalim, iar ceea ce se petrece acolo îi implică pe miliarde de credincioşi.

Biserica Ierusalimului, mică şi rezilientă, se află în situaţia de a trăi aici şi acum stilul Ierusalimului ceresc: să fie loc primitor, lumină pascală care risipeşte întunericul resentimentului; să fie casă cu porţile deschise, instrument de vindecare în lume. Acesta este visul ei, misiunea ei, darul ei pentru omenire.

PARTEA A TREIA

Implicaţii pastorale

După ce am recunoscut realitatea şi am contemplat viitorul care ne este încredinţat, ne întrebăm acum: cum putem, ca şi comunitate, să trăim aici şi acum stilul Ierusalimului care coboară din cer? Nu este vorba de a aplica un proiect abstract, ci de a ne lăsa luminaţi în viaţa noastră de zi cu zi, în parohie, în familie, în instituţii. Este un drum lung şi anevoios, dar singurul care ne poate da încredere.

Să nu credem că nu putem face nimic din cauza conflictului. Dificultăţile nu trebuie să fie pretext pentru a opri caritatea sau pentru a justifica omisiuni. Dimpotrivă, tocmai în aceste cazuri acţiunea noastră pastorală trebuie să devină mai incisivă: nu pentru a face pe eroii, ci pentru a lăsa loc lucrării lui Dumnezeu.

Reluând conţinuturile prezentate până aici, voi încerca acum să schiţez câteva domenii pastorale în care apare limpede că misiunea Bisericii noastre este aceea de a fi expresia concretă a acestei viziuni pe care Dumnezeu ne-a revelat-o.

1. Primatul liturgiei şi al rugăciunii

Am văzut că primul element al Cetăţii care coboară din cer este acela de a se primi neîncetat pe sine de la Dumnezeu, menţinând vie conştiinţa Prezenţei sale. Iar viaţa sacramentală a Bisericii - liturgia şi rugăciunea - este cea care păstrează şi reînsufleţeşte această conştiinţă. Ea este parte esenţială a misiunii Bisericii.

Există o ispită subtilă pe care trebuie să o recunoaştem: aceea de a reduce liturgia şi rugăciunea la un instrument, la ceva ce foloseşte pentru a obţine altceva - fie chiar pacea, sfârşitul războiului, soluţionarea problemelor. Rugăciunea nu este un mijloc. Este un moment de iubire şi de întâlnire cu Dumnezeu, în care căutăm să-l vedem pe el şi să fim priviţi de el, aşa cum facem atunci când mergem să vizităm persoanele pe care le iubim. Este inima, respiraţia. Este ceea ce ţine în viaţă comunitatea noastră atunci când tot restul se clatină. Cel care se roagă găseşte încredere, chiar şi atunci când pare imposibil, pentru că poate rugăciunea nu schimbă totul şi nu aduce rezultate imediate şi tangibile, dar transformă modul nostru de a vedea lucrurile.

Trebuie, aşadar, să păstrăm liturgia şi rugăciunea în centrul vieţii comunităţilor noastre. Nu doar rugăciunile pentru pace - care trebuie, desigur, promovate - ci rugăciunea ca atmosferă stabilă a vieţii noastre, ca ceea ce dă formă zilelor, săptămânilor şi comunităţilor noastre.

Mă gândesc în mod special la Liturgia Orelor comunitară, la lectio divina, la adoraţia euharistică: nu practici pentru specialişti, ci expresii simple şi profunde ale rugăciunii Bisericii, capabile să cufunde cotidianul nostru - cu fricile şi aşteptările sale - în relaţia vie cu Dumnezeu.

Trebuie promovată şi dimensiunea comunitară şi vindecătoare a sacramentului Reconcilierii. Prea adesea trăit într-o formă privată şi izolată, el este în realitate un sacrament eclezial, care vindecă nu doar persoana individuală, ci întreaga comunitate, restabilind comuniunea rănită. Celebrările penitenţiale comunitare bine pregătite pot reda acestei întâlniri cu milostivirea lui Dumnezeu întreaga sa forţă de renaştere.

O atenţie specială trebuie acordată şi sacramentului Căsătoriei şi grijii faţă de familii. Într-un timp căruia îi este greu să creadă în fidelitate şi durată, a-i însoţi pe soţi înseamnă a-i ajuta să-şi întemeieze casa nu pe fragilitatea emoţiilor, ci pe stânca iubirii lui Cristos.

În sinteză, ideea este aceasta: liturgia nu este un ansamblu de practici, ci însăşi acţiunea lui Cristos care continuă să modeleze, să vindece şi să susţină Biserica sa. Să facem din rugăciune inima pulsândă a parohiilor, familiilor şi şcolilor noastre. O comunitate care se roagă nu evadează din realitate, ci învaţă să o trăiască având privirea lui Dumnezeu, în lumina pascală care străluceşte chiar şi atunci când totul în jur este noapte. Parohiile sunt fără îndoială inima pulsândă a vieţii noastre comunitare; acolo sunt administrate sacramentele şi celebrate liturgiile.

2. Familiile: biserici domestice

Dacă parohiile sunt inima pulsândă a vieţii noastre comunitare, familiile sunt respiraţia cotidiană. Acolo se învaţă credinţa, se transmite, se întrupează. Acolo copiii au primele experienţe de iubire, de iertare, de încredere. În ele, fiecare îşi formează privirea cu care va privi lumea toată viaţa.

În acest timp de scepticism şi de frică, familiile noastre au o misiune în plus: să devină laboratoare de reconciliere, şcoli de umanitate, biserici domestice.

Să ne gândim la "purificarea memoriei" despre care am vorbit. Unde poate începe, dacă nu în familie? Părinţii sunt primii povestitori ai istoriei. Modul în care relatează trecutul - cu venin sau cu onestitate, cu resentiment sau cu încredere - îi marchează pe copii pentru totdeauna. A educa pentru convieţuire înseamnă şi aceasta: a spune adevărul, chiar dureros, fără a transmite ură. Înseamnă a învăţa că se poate păstra amintirea unei istorii de suferinţă fără dorinţă de răzbunare, că se pot plânge propriii morţi fără a dori moartea celuilalt.

Familiile noastre sunt primul loc unde se învaţă concret întâlnirea cu celălalt: vecinul de casă, colegul de şcoală de altă credinţă, colegul de muncă. Dacă părinţii trăiesc relaţii de respect şi deschidere, copiii învaţă că asemenea relaţii sunt posibile. Dacă părinţii vorbesc cu dispreţ despre cel diferit, copiii absorb acel venin şi îl injectează în privirea lor asupra lumii.

Şi apoi rugăciunea. Familia care se roagă împreună, spune un vechi proverb, rămâne unită. Nu sunt necesare formule complicate. Semnul crucii şi rugăciunea înainte de masă, o scurtă rugăciune seara, Evanghelia deschisă şi citită împreună duminica. Gesturi mici care creează o atmosferă, care le amintesc tuturor - copiilor şi adulţilor - că Dumnezeu este acasă între acei pereţi.

Mă gândesc în mod special la familiile mixte intracreştine, cele în care convieţuiesc tradiţii diferite. Într-un context care împinge spre separare, ele ies în evidenţă ca un semn profetic: mărturisesc că iubirea este mai puternică decât barierele, că întâlnirea este posibilă, că se poate construi unitate în diversitate. Lor li se cuvin sprijinul şi admiraţia noastră.

Ştiu bine că familiile sunt astăzi sub presiune: criza economică, frica de viitor, ispita emigrării, dificultăţile cotidiene. Multe familii sunt încercate, împovărate, obosite. Lor le oferim cea mai mare apropiere a noastră. Biserica doreşte să le fie alături, să le susţină şi să le ajute să redescopere frumuseţea drumului lor.

Vouă, familiilor, vă spun: nu vă simţiţi singure. Biserica este cu voi. Parohia este casa voastră. Desigur, nu putem ajunge la toate şi la toţi, dar nu vă fie teamă să împărtăşiţi greutăţile, să căutaţi o îndrumare atunci când totul pare întunecat. Şi nu uitaţi niciodată misiunea voastră: voi sunteţi primii martori ai credinţei pentru copiii voştri. Mai mult decât cuvintele contează gesturile. Mai mult decât discursurile valorează iubirea trăită.

Maria, Mama din Nazaret, care într-o casă mică a păstrat şi a meditat în inimă minunile lui Dumnezeu, să însoţească fiecare familie din Dieceza noastră. Să ne înveţe pe toţi arta de a păstra şi de a aduna laolaltă, de a aştepta cu răbdare, încrezători în aşteptare.

3. Şcolile: laboratoare ale viitorului

Şcolile noastre sunt poate printre cele mai mari daruri pe care Biserica le face acestei ţări. Generaţii de bărbaţi şi femei - creştini, musulmani şi evrei - au trecut prin băncile instituţiilor noastre. Acesta nu este un detaliu: este o adevărată misiune.

Astăzi, şcolile noastre sunt chemate să facă ceva mai mult. Nu sunt doar locuri de instruire, ci adevărate ateliere ale unei umanităţi noi. Sunt spaţii în care se învaţă să se trăiască împreună, unde diferenţa nu sperie, ci îmbogăţeşte, şi unde întâlnirea cu celălalt devine prilej de creştere, nu de confruntare. Papa Leon al XIV-lea, recent, amintind a 60-a aniversare a documentului conciliar Gravissimum Educationis, a afirmat: "A educa este un act de speranţă şi o pasiune care se reînnoieşte, pentru că manifestă promisiunea pe care o vedem în viitorul umanităţii"[4].

În acelaşi timp, ele rămân locuri esenţiale de transmitere a conştiinţei creştine. Tinerii noştri trebuie să ştie cine sunt, cărei istorii îi aparţin, ce comoară poartă în inimă. O credinţă care nu se cunoaşte nu poate fi mărturisită. O conştiinţă fragilă se închide din frică, în timp ce o conştiinţă solidă şi matură se deschide întâlnirii.

Să ne imaginăm şcoli în care nu se transmit doar noţiuni, ci se educă la recitirea istoriei cu ochi liberi de resentiment; unde conflictul nu este eliminat, ci abordat cu instrumentele cunoaşterii celuilalt, ale dialogului şi respectului; unde calitatea învăţământului merge mână în mână cu calitatea relaţiilor. Şcoli în care rugăciunea, tăcerea şi ascultarea îi ajută pe tineri să citească realitatea fără teamă şi unde profesorii şi educatorii nu sunt doar transmiţători de conţinuturi, ci martori ai unui stil de viaţă.

Şcolile noastre trebuie să devină locul în care viziunea pe care am schiţat-o în această scrisoare - Ierusalimul cu porţile deschise, răscumpărarea memoriei, refuzul violenţei - prinde formă concretă în metoda educativă şi în stilul zilnic. Aici se joacă o parte decisivă din viitorul acestei ţări.

Sunt pe deplin conştient de problemele cronice - nu doar financiare - care afectează majoritatea instituţiilor noastre şcolare şi academice. În ultima vreme, la Ierusalim apare problema permiselor pentru profesorii veniţi din Betleem, ceea ce pune în pericol serios posibilitatea de a păstra solidă identitatea creştină a şcolilor noastre. Şi în acest domeniu conflictul politic revarsă consecinţe directe asupra vieţii Bisericii, iar noi va trebui să facem tot posibilul pentru a-i ajuta şi susţine pe profesorii noştri, fără însă să ne facem iluzii. Ne aşteaptă vremuri grele în anii următori. Cu toate acestea, un lucru este sigur: cu blândeţe şi hotărâre vom continua să apărăm caracterul creştin al instituţiilor noastre.

Conducătorilor, profesorilor şi întregului personal al şcolilor noastre le adresez mulţumirea mea cea mai sinceră. Munca voastră, adesea grea şi puţin vizibilă, este o investiţie în viitor. Zi după zi, construiţi acea cetate posibilă pe care o visăm: o cetate în care convieţuirea nu este o utopie, ci o experienţă care se învaţă încă din tinereţe.

4. Spitalele şi operele sociale: frunzele care vindecă

Există un loc în care primirea, dialogul şi vindecarea sunt deja realităţi trăite: operele noastre sociale. Spitalele noastre, ambulatoriile, centrele Caritas, cantinele pentru săraci, casele de primire. Apocalipsa vorbeşte despre un pom al vieţii ale cărui frunze "slujesc la vindecarea naţiunilor": operele noastre sunt asemenea acelor frunze, tăcute şi discrete, dar capabile să aducă alinare oricui are nevoie, fără să întrebe de cartea de identitate sau de credinţa religioasă.

În spitalele noastre, evrei, creştini şi musulmani se nasc, sunt îngrijiţi, suferă şi uneori mor împreună. Medici şi infirmieri de diferite credinţe lucrează cot la cot. În aceste gesturi cotidiene, iubirea lui Dumnezeu devine prezentă şi răscumpără diviziuni pe care cuvintele adesea nu reuşesc să le vindece.

Aici dialogul devine carne. Nu sunt necesare discursuri mari. Este suficient gestul celui care ia asupra sa o suferinţă, care oferă un pahar cu apă, care stă lângă un muribund. În acele gesturi, iubirea lui Dumnezeu devine prezentă şi vindecă.

Sarcina noastră pastorală este dublă. Mai întâi trebuie să susţinem aceste opere cu generozitate, pentru ca ele să-şi poată continua misiunea. Este tot mai dificil să le garantăm întreţinerea, dezvoltarea şi, în acelaşi timp, să le păstrăm spiritul de deschidere şi primire, împreună cu profesionalismul angajamentului. Aceasta va fi o altă încercare care ne aşteaptă în anii următori.

În al doilea rând, trebuie să facem cunoscute aceste realităţi pentru a arăta că o altă cale este posibilă. Prea adesea ascultăm doar vocile urii. Prea puţin cunoaştem aceste gesturi tăcute care ţin viu ţesutul convieţuirii noastre.

Tuturor celor care lucrează în structurile noastre sanitare şi sociale - medici, infirmieri, voluntari, lucrători - le adresez mulţumirea mea cea mai profundă. Sunteţi acele frunze ale Apocalipsei care deja astăzi, în tăcere, răscumpără consecinţele timpului nostru. Într-o ţară unde totul divide, voi construiţi unitate. Într-un timp în care ura strigă, voi iubiţi în tăcere. Munca voastră este preţioasă în ochii lui Dumnezeu şi ai comunităţii.

5. Bătrânii noştri: memorie vie

Există apoi o comoară în comunităţile noastre pe care riscăm să nu o vedem niciodată îndeajuns: bătrânii noştri. Într-o ţară care îmbătrâneşte, ca a noastră, şi ei sunt o prezenţă preţioasă, care merită atenţie şi recunoştinţă.

Bunicii noştri, persoanele noastre vârstnice, sunt memoria vie a Bisericii. Au traversat războaie, au trăit aşteptări dezamăgite, au suferit exoduri, au lucrat la reconstrucţie. Au văzut schimbându-se graniţe, steaguri, puteri. Şi totuşi, au rămas, au păstrat credinţa şi au transmis-o. Adesea în tăcere, cu acea discreţie proprie celor care au învăţat cu adevărat că vorbele au greutate şi trebuie folosite cu grijă. Astăzi, mulţi dintre ei trăiesc singuri. Copiii au plecat de aici, căutând un viitor în altă parte. Familiile sunt mai risipite. Singurătatea bătrânilor este o preocupare pe care trebuie să o privim cu ochi noi.

În noul Ierusalim, după cum am văzut, toţi au un loc. Şi cel care nu mai produce, şi cel care nu mai este rapid, şi cel care are nevoie de ajutor pentru lucrurile simple ale fiecărei zile. Într-o societate care măsoară valoarea prin productivitate şi eficienţă, ei ne amintesc că demnitatea nu se pierde odată cu vârsta şi că viaţa valorează nu prin ceea ce faci, ci prin ceea ce eşti. Înţelepciunea se naşte din timp şi din încercările traversate. Chiar şi atunci când singurătatea se face simţită - pentru că fiii sunt departe sau familiile s-au fragmentat - bătrânii rămân o comoară preţioasă de păstrat. "Bătrânii ajută la perceperea continuităţii generaţiilor, cu carisma de a reface rupturile"[5].

Parohiile noastre să se distingă drept locuri în care bătrânii se simt acasă. Unde nu sunt doar asistaţi, ci ascultaţi; nu doar îngrijiţi, ci iubiţi. Să creăm ocazii de a sta cu ei, de a le aduna poveştile, de a învăţa din experienţa lor. Tinerii, familiile, Biserica au nevoie de ei.

Tuturor bătrânilor din dieceza noastră le spun: mulţumesc! Mulţumesc pentru fidelitatea voastră tăcută! Mulţumesc pentru rugăciunile pe care le oferiţi zi şi noapte! Mulţumesc pentru răbdarea cu care purtaţi povara anilor şi a singurătăţii! Voi sunteţi asemenea rădăcinilor adânci, care nu se văd, dar ţin pomul în picioare. Fără voi, Biserica noastră ar fi mai fragilă.

Maria, la vârsta înaintată, a păstrat în inimă minunile lui Dumnezeu. Să învăţăm de la ea şi de la bătrânii noştri arta de a păstra şi de a aştepta cu încredere un viitor mai bun.

6. Tinerii: curaj şi profeţie

Dacă bătrânii sunt memoria, tinerii sunt profeţia. În ei se concentrează aşteptările, fricile, dar şi energiile cele mai vii ale comunităţilor noastre. Ei arată că această comunitate mai are încă un viitor.

Tinerii sunt astăzi primii care suferă din cauza muncii care nu există, a casei care nu poate fi cumpărată, a viitorului care apare ca un zid. Întrebările lor despre apartenenţa la această ţară şi despre viitorul ei se înmulţesc. Dar tinerii sunt şi cei care ştiu să îndrăznească, cei care nu renunţă să-şi pună întrebări, fără a considera nimic de la sine înţeles.

Tinerilor, aşadar, le spun: nu-i credeţi pe cei care vă spun că aici nu există viitor. Viitorul îl veţi construi cu mâinile voastre, cu inteligenţa voastră, cu credinţa voastră. Biserica vrea să vă fie alături. Nu avem reţete gata făcute, dar avem o certitudine: fără voi, casa noastră devine mai săracă. Vă cer să fiţi îndrăzneţi. Să nu vă închideţi în frică, ci să vă angajaţi cu încredere în construirea cetăţii noastre.

Parohiile noastre să fie locuri în care tinerii se simt acasă. Nu doar ca destinatari ai activităţilor, ci ca protagonişti. Locuri unde îşi pot exprima talentele, unde întrebările lor nu sunt judecate, ci primite, unde se pot îndrăgosti de Cristos şi de Biserica sa.

Preasfânta Fecioară, care era puţin mai mult decât o fată când a spus "da"-ul ei, să meargă cu voi şi să vă înveţe curajul de a spune: "iată-mă"!

7. Preoţii noştri: punct de referinţă pentru comunitate

Mă gândesc acum, cu recunoştinţă, la preoţii noştri. Ei sunt cei care, zi după zi, stau în mijlocul oamenilor, pentru a împărtăşi ostenelile şi speranţele comunităţilor noastre, pentru a răspândi cuvântul şi pentru a frânge pâinea vieţii.

Parohii noştri sunt în prima linie. În acest timp complex, marcat de rătăcire şi neîncredere, misiunea lor este mai delicată şi mai preţioasă decât oricând. Ei poartă pe umeri povara grijii pastorale, încercând să ţină împreună sensibilităţi diferite, să asculte durerea fiecăruia fără a alimenta diviziuni, să devină semn de unitate în contexte adesea fragmentate.

Preoţilor noştri le cer să fie, pentru comunităţi, un punct de referinţă solid şi pozitiv. Nu doar cei care administrează sacramentele - ceea ce este, desigur, o sarcină esenţială - ci oameni capabili să asculte, să încurajeze, să repare rupturile. Cuvântul vostru, într-un timp al cuvintelor consumate şi adesea otrăvite, să dobândească tonul unui cuvânt de încredere şi speranţă. Prezenţa voastră să fie o prezenţă care uneşte şi primeşte.

Ştiu bine că singurătatea, oboseala şi uneori neînţelegerea sunt poveri reale. Şi totuşi, mulţi dintre voi continuaţi să vă dăruiţi fără cruţare, cu răbdare şi generozitate. Tuturor vă adresez mulţumirea mea cea mai sinceră şi mulţumirea întregii dieceze: pentru fidelitatea cu care însoţiţi comunităţile, pentru curajul cu care, chiar şi în situaţiile cele mai dificile, continuaţi să fiţi prezenţă a Bisericii.

8. Viaţa religioasă: străjeri ai zorilor

Există o altă prezenţă tăcută care traversează întreaga noastră dieceză, adesea ascunsă, dar esenţială: cea a călugărilor şi a călugăriţelor. Ei sunt străjerii zorilor şi ai nopţii (cf. Is 21,11-12). Prin viaţa lor de rugăciune şi consacrare, ne amintesc în fiecare zi că există un "cer nou". Într-un timp în care totul pare redus la orizontul închis al politicii, al supravieţuirii şi al fricii, ei ridică privirea şi ne amintesc că, fără Dumnezeu, orice construcţie omenească se prăbuşeşte mai devreme sau mai târziu. După cum amintea Sfântul Ioan Paul al II-lea, mărturia lor este o mărturie profetică a primatului lui Dumnezeu şi al bunurilor viitoare, care se naşte din urmarea lui Cristos şi din iubirea faţă de fraţi şi surori[6].

Mă gândesc în mod special la mănăstirile noastre şi la comunităţile de clauzură, la cei care trăiesc şi lucrează la periferiile oraşelor, precum şi la cei care slujesc în şcoli, spitale, parohii şi case de primire. Adesea prezenţa lor este discretă şi puţin vizibilă, dar este esenţială. În tăcerea rugăciunii şi în fidelitatea slujirii cotidiene, ei mărturisesc că viaţa creştină nu se măsoară prin eficienţă sau vizibilitate, ci prin fidelitate şi iubire. Într-o ţară marcată de diviziuni, prin prezenţa lor construiesc modele de convieţuire posibilă, dincolo de apartenenţe.

Mă gândesc cu recunoştinţă deosebită la cei care, în aceste luni de război, au împărtăşit până la capăt soarta oamenilor. Călugări şi călugăriţe care au trăit împreună cu populaţia foamea, frica, bombardamentele. Când totul părea să se prăbuşească, prezenţa lor a devenit un semn puternic: Dumnezeu nu-şi abandonează poporul. Când moartea părea să prevaleze, ei au continuat să se roage, să slujească, să rămână aproape de toţi.

Un cuvânt de mulţumire se îndreaptă şi către voluntarii creştini care, în pofida războiului, continuă să vină în Ţara Sfântă pentru a sluji în şcoli, parohii şi situaţii de sărăcie. Tuturor călugărilor şi călugăriţelor din Dieceza noastră le adresez mulţumirea mea cea mai sinceră: prin fidelitatea voastră tăcută sunteţi experţi ai comuniunii şi constructori ai unităţii. Nu faceţi zgomot, dar construiţi; nu căutaţi vizibilitate, dar semănaţi binele. Prezenţa voastră este o profeţie vie în Ţara Sfântă.

9. Dialogul ecumenic

În dieceza noastră, familiile creştine sunt de-acum aproape toate mixte. Copiii noştri merg la şcoală împreună, studiază după aceleaşi cărţi, împărtăşesc acelaşi viitor. Viaţa cotidiană depăşeşte în mod foarte natural distincţiile confesionale rigide, arătând o capacitate de fraternitate interconfesională pe care suntem chemaţi să o păstrăm. În Ţara Sfântă, dialogul ecumenic - sau, mai bine spus, relaţia concretă dintre diferitele Biserici creştine - nu este o opţiune şi nici un exerciţiu rezervat specialiştilor: este o realitate pastorală cotidiană şi o dimensiune constitutivă a vieţii Bisericii noastre.

Niciun paroh nu poate însoţi propria comunitate fără a ţine cont de celelalte comunităţi creştine care trăiesc pe acelaşi teritoriu. Misiunea noastră se desfăşoară inevitabil într-o ţesătură de relaţii, care cere respect, coordonare şi dorinţă sinceră de comuniune.

Una dintre dificultăţile cele mai resimţite priveşte diferenţa calendarelor liturgice, mai ales pentru Paşti. În unele zone ale diecezei se poate întâmpla ca, în aceeaşi perioadă, o comunitate să celebreze Învierea, în timp ce alta începe Postul Mare. Este o situaţie dureroasă, mai ales pentru familii, care interoghează de mult timp conştiinţa Bisericii. S-a discutat mult despre cum s-ar putea rezolva această situaţie şi uneori se oscilează între asumarea de către toţi a calendarului gregorian sau a celui iulian, în funcţie de perioade. Adevărul este că o soluţie încă nu există. Oricare ar fi alegerea făcută, ea nu va putea răspunde tuturor exigenţelor diferite şi variate ale Bisericii noastre. De aceea suntem chemaţi să trăim această dificultate cu spirit de răbdare, favorizând participarea reciprocă şi împărtăşirea fraternă, continuând să ne rugăm şi să sperăm într-un drum care nu se va putea naşte din decizii abstracte, ci dintr-o maturizare împărtăşită.

La Ierusalim, greutatea diviziunilor dintre Bisericile lumii se manifestă în mod deosebit de concret, chiar în trupul comunităţilor noastre. Vocaţia noastră nu este doar aceea de a fi instrument de vindecare pentru cetate şi pentru popoare, ci şi de a purta în viaţa de zi cu zi această cruce a Bisericii universale, care aici îşi are inima. Nu este exclus ca, dacă într-o zi am reuşi să facem paşi semnificativi în acest domeniu, întreaga Biserică universală să poată trage folos de aici.

Relaţiile dintre Biserici sunt trăite în mod obişnuit sub semnul corectitudinii şi al respectului reciproc, atât la nivelul autorităţilor, cât şi în viaţa parohială. Este un semn de maturitate care trebuie păstrat. Trebuie totuşi să recunoaştem că, în ultima vreme, unele poziţii s-au rigidizat şi că în anumite zone apar neînţelegeri şi tensiuni, uneori dureroase. În aceste situaţii, ispita este de a răspunde ridicând noi bariere şi adoptând acelaşi limbaj ca celălalt. Fără naivitate, suntem chemaţi să rămânem fideli stilului primirii şi blândeţii, păstrând o privire deschisă şi disponibilă, fără ca prin aceasta să ne pierdem identitatea, istoria şi fidelitatea faţă de vocaţia noastră.

De aceea este important să favorizăm ocazii concrete de cunoaştere reciprocă: schimburi între parohii de confesiuni diferite, întâlniri între preoţi şi între responsabilii pastoraţiei tinerilor. Numai cunoscându-ne cu adevărat depăşim prejudecăţile şi ignoranţa.

În al doilea rând, realitatea ne cere să vorbim cu o singură voce. Nu doar asupra temelor sociale şi politice, lucru pe care îl facem deja, ci şi asupra temelor etice fundamentale, precum apărarea vieţii, egalitatea între popoare, respectul demnităţii umane, inegalităţile sociale şi drepturile săracilor, precum şi diferitele alte teme care privesc viaţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei.

În inima noastră, intenţia trebuie să rămână deschisă universalităţii, primitoare şi orientate spre unitate. Fără naivitate, dar şi fără renunţare. Pentru că prima osteneală a slujirii noastre şi prima mărturie este unitatea dintre noi.

10. Dialogul interreligios: nu o insulă, ci o cetate

Am recunoscut: dialogul interreligios este astăzi în dificultate. Creştinilor, evreilor şi musulmanilor le este greu să se întâlnească. Neîncrederea a săpat şanţuri adânci şi mulţi se întreabă dacă mai are sens să insistăm pe această cale.

Şi totuşi, tocmai în acest timp atât de dificil, dialogul nu este un capriciu al câtorva, nici o opţiune printre altele: este o necesitate vitală. Destinele noastre sunt împletite. Nu putem construi viitorul singuri şi nici nu putem imagina o convieţuire care să facă abstracţie de celălalt. Pentru noi, creştinii, după cum am văzut, dialogul nu este o simplă strategie pastorală, ci parte integrantă a vocaţiei şi a destinului nostru, forma însăşi a felului nostru de a fi Biserică.

Este însă necesar să facem o trecere: de la dialogul elitelor la dialogul vieţii. Întâlnirile dintre specialişti şi declaraţiile oficiale sunt importante, dar nu suficiente. Dialogul trebuie să coboare în parohiile noastre, în cartiere, în relaţiile cotidiene. Trebuie să învăţăm să vorbim cu celălalt, nu doar despre celălalt; să-i ascultăm cu adevărat istoria, suferinţa, fricile. Numai aşa ieşim din logica ce recunoaşte valoare exclusiv propriei suferinţe.

Şcolile reprezintă un loc privilegiat al acestui dialog trăit. Sălile noastre de clasă sunt deja, de fapt, laboratoare de convieţuire. Aici este posibil să-i educăm pe tineri nu doar la cunoaşterea religiilor, ci la arta întâlnirii, ajutându-i să dezvolte o privire critică, în stare să reziste naraţiunii unice a urii.

Şi operele sociale - spitalele, Caritas, centrele de ascultare - sunt locuri în care dialogul are loc zilnic, adesea în tăcere, prin slujirea comună a săracilor şi a bolnavilor. Aici, "vindecarea naţiunilor" despre care vorbeşte Apocalipsa este deja în desfăşurare, fără zgomot şi fără condiţii.

Şi apoi iertarea. Ştiu, este un cuvânt greu în acest moment. Dar suntem creştini, iar Isus este maestrul incontestabil al iertării. Iertarea nu înseamnă a uita, nici a justifica răul. Înseamnă a rupe lanţul urii şi a mărturisi această posibilitate chiar şi atunci când pare imposibilă. Ştiu că toate acestea pot părea naive. Dar aceasta este misiunea noastră. Drumul este în urcuş, sunt conştient. Dar să nu ne închidem. Misiunea noastră rămâne aceea de a fi sare şi lumină, de a construi ocazii de încredere, chiar şi atunci când cuvintele par să nu mai fie de ajuns.

11. Împotriva culturii violenţei

Am văzut că în noul Ierusalim nu intră cel care iubeşte şi practică minciuna şi violenţa. Refuzul violenţei din partea noastră trebuie să devină total şi vizibil. Am spus-o de multe ori, dar nu este suficient: trebuie să o trăim, nu doar în fapte, ci şi în cuvinte. Trăim ca şi cum am fi cufundaţi într-o mare de cuvinte violente, care s-au transformat în limbaj comun. Şi noi, creştinii, riscăm să cădem în această capcană.

Ce este de făcut? Mai întâi, să facem un examen de conştiinţă asupra limbajului nostru. În omilii, în cateheză, în familie: să învăţăm să numim lucrurile pe nume fără a-l reduce vreodată pe celălalt la duşman. În orice împrejurare, celălalt rămâne mereu o persoană care trebuie respectată.

În familii, să-i educăm pe copii să nu folosească vorbe de ură, să nu distribuie ştiri false, să distingă între critica legitimă şi insultă. În media noastră, să fim exemplari: să oferim noi informaţie care caută adevărul şi favorizează înţelegerea, nu confruntarea.

Ne simţim neputincioşi în faţa legii celui mai puternic. Dar Apocalipsa ne aminteşte că forţa lui Dumnezeu este cea a Mielului: blândeţe care nu se predă, iubire care nu se pleacă în faţa urii, iertare care dezarmează duşmanul. Aceasta să fie "politica" noastră. Papa Leon al XIV-lea ne aminteşte foarte bine acest lucru în primul său mesaj de pace: "Lumea nu se salvează ascuţind săbiile, judecând, asuprind sau eliminând fraţii, ci mai degrabă străduindu-se neobosit să înţeleagă, să ierte, să elibereze şi să-i primească pe toţi, fără calcule şi fără teamă"[7].

Să refuzăm orice complicitate cu cultura violenţei. Fidelitatea noastră este faţă de Miel, nu faţă de logicile puterii. Din orice parte ar veni şi orice chip ar lua: violenţa nu este niciodată cale evanghelică.

12. Încrederea: împotriva curentului, dar necesară

În prima parte a acestei scrisori am vorbit despre scepticism. Este un sentiment răspândit în comunităţile noastre: scepticism faţă de instituţii, politică, cuvinte şi uneori chiar faţă de viitor. Trebuie totuşi să recunoaştem că scepticismul, atunci când devine atitudine permanentă, ajunge să paralizeze. Acestui scepticism suntem chemaţi să-i răspundem cu încredere.

Nu este vorba de un optimism naiv sau de o atitudine care ignoră asprimea realităţii. Încrederea creştină se naşte din credinţă şi este o alegere împotriva curentului. Este certitudinea că Dumnezeu nu a abandonat istoria haosului şi rămâne aproape de cel care suferă, de cel persecutat, de cel marginalizat. Este convingerea că o viaţă cheltuită şi dăruită din iubire nu este niciodată pierdută.

Să ne gândim la Abraham şi Sara. Omeneşte, nu mai exista nicio perspectivă pentru ei. Şi totuşi, Dumnezeu i-a vizitat şi le-a încredinţat o promisiune. Încrederea se naşte întotdeauna dintr-o vizită a lui Dumnezeu. De aceea trebuie să ne rugăm ca Domnul să viziteze din nou comunităţile noastre, familiile noastre, inimile noastre. Numai astfel se poate naşte o speranţă care nu dezamăgeşte.

În concret, această încredere ne împinge să susţinem şi să facem vizibile toate iniţiativele, persoanele şi realităţile care, pe teritoriul nostru, continuă să creadă în celălalt şi să promoveze arta întâlnirii. Dar nu este suficient să aderăm la ceea ce fac alţii: suntem chemaţi să devenim noi înşine promotori ai acestui stil de prezenţă, asumându-ne personal curajul unităţii.

Cineva ar putea crede că este vorba de gesturi neînsemnate, pentru că "aici nu se va schimba niciodată nimic". Dar chiar dacă ar fi aşa, noi nu putem renunţa să facem diferenţa. Vrem să fim acea prezenţă mică, uneori incomodă, care nu se lasă condusă de naraţiunile urii, ci care, cu blândeţe şi hotărâre, afirmă propria naraţiune: creştinii nu urăsc. Aceasta este mărturia noastră şi este deja o profeţie.

13. Primirea: respiraţia iubirii

Trebuie să ne confruntăm cu pericolul latent care traversează orice comunitate, mai ales atunci când este mică, precum a noastră: acela de a se închide, de a deveni o fortăreaţă. Ispita este aceea de a proteja ceea ce a mai rămas, de a apăra graniţele, de a păstra identitatea - atitudine de înţeles, desigur, dar care nu este creştină. Iubirea pe care ne-o învaţă Isus nu cunoaşte graniţe. Când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, el a unit în mod indisolubil iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Iar aproapele, în parabola sa, este un samaritean - un străin, unul diferit, unul cu care nu se vorbea. Ierusalimul - am văzut - are mereu porţile deschise şi există în măsura în care ştie să primească.

Primirea nu înseamnă doar a deschide porţile celui care vine din afară - migranţilor, refugiaţilor, pelerinilor, săracilor de alte credinţe - ci şi a ne primi între noi, dincolo de apartenenţele care ne despart. În însăşi dieceza noastră avem catolici de rit latin şi oriental, de expresie arabă şi ebraică, proveniţi din culturi şi naţiuni diferite: filipinezi, indieni, asiatici din multe alte naţiuni, latino-americani, africani, europeni. Cu toţii suntem o singură familie, nu un arhipelag de insule.

Primirea înseamnă a-l privi pe celălalt - oricare celălalt - nu ca pe un străin de tolerat, ci ca pe un dar. Înseamnă a ne lăsa interogaţi de diferenţa lui, a ne lăsa îmbogăţiţi. Înseamnă a ieşi din logica lui "noi" şi "ei" pentru a intra în logica acelui unic "noi" care include.

Ştiu bine că toate acestea, în situaţia în care suntem cufundaţi, nu sunt uşoare. Frica este mare. Identitatea pare fragilă. Dar conştiinţa creştină nu este o fortăreaţă de apărat, ci un izvor care curge. Un izvor închis se transformă în mlaştină. Numai apa care curge rămâne vie şi aduce viaţă, asemenea râului care izvorăşte din inima Mielului.

Comunităţile noastre să fie locuri în care oricine - de orice provenienţă, limbă, cultură, credinţă - să se poată simţi primit, ascultat, iubit. Nu pentru a ne pierde identitatea, ci pentru a o trăi în forma ei cea mai adevărată: aceea a iubirii care nu exclude.

Concluzie: A ne întoarce la Ierusalim

Am ajuns la sfârşitul acestei lungi scrisori. Poate că unii dintre voi, ajunşi în acest punct, se vor simţi obosiţi sau nedumeriţi: atâtea teme, atâtea încercări, atâtea indicaţii. Riscul este să ne simţim copleşiţi, să ne gândim: "Cum putem face toate acestea?"

Răspunsul este simplu: nu putem. Singuri nu putem. Dar nu suntem singuri.

De fapt, Isus Cristos a spus: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, eu sunt în mijlocul lor" (Mt 18,20). Este adevărat, suntem martori ai acestui lucru: şi în acest timp am experimentat-o. De aceea vă invităm "să nu părăsiţi adunările voastre" (cf. Evr 10,25). Isus ne aşteaptă în parohiile noastre, în comunităţile noastre de credinţă, în grupurile şi mişcările noastre ecleziale. Inspiraţia Duhului Sfânt este accesibilă în viaţa noastră de zi cu zi, prin Scripturi, rugăciunea personală, întâlnirea cu ceilalţi, slujirea săracilor. Chiar dacă avem ispita de a ne retrage în faţa suferinţelor şi răutăţii care ne înconjoară, mergând spre celălalt îl găsim pe Cristos şi mângâierea lui.

Am vorbit despre dialog ecumenic şi interreligios, despre refuzul violenţei, despre rugăciune, şcoli, familii, opere sociale, viaţă religioasă, bătrâni, încredere, primire. Am schiţat o viziune: aceea a Ierusalimului ceresc, cetate cu porţile mereu deschise, luminată de strălucirea Mielului, ale cărei frunze răscumpără naţiunile.

Acum toate acestea trebuie să continue să prindă formă. Nu toate deodată, nici prin eroisme imposibile, ci pas cu pas: în parohiile noastre, în familiile noastre, în locurile noastre de muncă şi de întâlnire, şi cu prietenii noştri. Recitind aceste pagini cu calm, împărtăşindu-le şi discutându-le în diferitele contexte ecleziale şi pastorale, fără grabă şi puţin câte puţin, ele pot deveni un ajutor concret pentru a înţelege mai bine misiunea noastră în Ţara Sfântă.

Pentru că, în cele din urmă, ceea ce ne susţine nu este puterea noastră, ci bucuria Evangheliei. O bucurie care nu depinde de împrejurări, care nu dispare nici atunci când totul pare învăluit în întuneric. O bucurie care se naşte din certitudinea că Domnul este cu noi, că nu ne abandonează, că merge alături de noi şi în nopţile cele mai întunecate, pentru că a înviat. Şi este viu în mijlocul nostru.

Evanghelia după Luca se încheie cu o imagine foarte frumoasă: după înălţarea lui Isus, ucenicii "s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie" (Lc 24,52). Fuseseră tulburaţi, se temuseră, se îndoiseră. Şi totuşi, la sfârşit, se întorc plini de bucurie.

Şi noi dorim să ne întoarcem la Ierusalimul nostru cotidian - casele noastre, parohiile noastre, comunităţile noastre, angajamentul nostru de zi cu zi - cu aceeaşi bucurie. Nu o bucurie naivă, care ignoră greutăţile. Ci o bucurie pascală, care ştie că lumina învinge întunericul, că viaţa învinge moartea, că iubirea dezarmează ura.

Să ne întoarcem la Ierusalim cu bucurie. Să ne întoarcem la viaţa noastră cu pasiune. Să purtăm în inimă visul lui Dumnezeu pentru cetatea sa şi să lăsăm ca acel vis să devină, pas cu pas, zi după zi, însăşi viaţa noastră.

Maria, Maica lui Dumnezeu şi a Bisericii, Regina Palestinei şi a întregii Ţări Sfinte, Patroana diecezei noastre, să ne însoţească pe acest drum!

Binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernic şi Tată al milostivirii să coboare asupra fiecăruia dintre voi!

Ierusalim, 25 aprilie 2026

Sfântul Evanghelist Marcu

✠ Pierbattista Card. Pizzaballa
patriarhul latin al Ierusalimului

Traducere de pr. Cristian Vacaru

Note:

[1] Ioan Paul al II-lea, Discurs către Curia Romană pentru prezentarea urărilor de Crăciun, 20 decembrie 1990, nr. 9: AAS 83 (1991) 745-747; Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Communionis Notio, nr. 7-10.

[2] Benedict al XVI-lea, Omilia Sfintei Liturghii în Valea lui Iosafat - Ierusalim, 12 mai 2009.

[3] Ibidem.

[4] Leon al XIV-lea, Scrisoare apostolică A desena noi hărţi ale speranţei cu ocazia celui de-al LX-lea aniversar al Declaraţiei conciliare Gravissimum educationis, 28 octombrie 2025, 3.2.

[5] Francisc, Exortaţie apostolică post-sinodală Amoris laetitia despre iubirea în familie, 19 martie 2016, 192.

[6] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţie apostolică post-sinodală Vita consecrata despre viaţa consacrată şi misiunea ei în Biserică şi în lume, 25 martie 1996, 85.

[7] Leon al XIV-lea, Omilie la Sfânta Liturghie a Solemnităţii Mariei Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a LIX-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2026.

*

Textul original al scrisorii poate fi citit în mai multe limbi pe site-ul Patriarhiei Latine a Ierusalimului: https://www.lpj.org/en/news/letter-to-the-diocese