© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie în duminica a IV-a a Paştelui (26 aprilie 2026)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu acest salut, mă adresez în special celor care tocmai au fost prezentaţi, care vor primi hirotonirea prezbiterală, familiilor voastre, preoţilor din Roma, dintre care mulţi îşi comemorează hirotonirea în această a patra duminică a Paştelui, şi vouă tuturor celor prezenţi!

Aceasta este o duminică plină de viaţă! Chiar dacă moartea ne înconjoară, promisiunea lui Isus se împlineşte deja: "Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug" (In 10,10). În disponibilitatea tinerilor pe care Biserica îi cere astăzi să fie hirotoniţi preoţi, găsim atâta generozitate şi entuziasm. Adunându-ne, atât de numeroşi şi diferiţi, în jurul unicului Învăţător, simţim o putere care ne regenerează. Este Duhul Sfânt, care leagă persoane şi vocaţii în libertate, astfel încât nimeni să nu mai trăiască pentru sine. Duminica - fiecare duminică - ne cheamă să ieşim din "mormântul" izolării, al închiderii, pentru a ne putea întâlni în grădina comuniunii, al cărei păzitor este Cel Înviat.

Slujirea preotului, asupra căreia chemarea acestor fraţi ne invită să reflectăm, este o slujire a comuniunii. "Viaţa din belşug", de fapt, vine la noi în întâlnirea foarte personală cu persoana Fiului, dar ne deschide imediat ochii către un popor de fraţi şi surori care experimentează deja, sau încă mai caută, "puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1,12). Iată un prim secret în viaţa unui preot. Dragi candidaţi la hirotonire, cu cât legătura voastră cu Cristos este mai profundă, cu atât apartenenţa voastră la umanitatea noastră comună este mai radicală. Nu există opoziţie, nici competiţie, între cer şi pământ: în Isus sunt sudate pentru totdeauna. Acest mister viu şi dinamic angajează inima într-o iubire indisolubilă: o angajează şi o împlineşte. Desigur, asemenea iubirii soţilor, iubirea care inspiră celibatul pentru Împărăţia lui Dumnezeu trebuie păzită şi reînnoită continuu, pentru că fiecare afect adevărat se maturizează şi devine roditor în timp. Sunteţi chemaţi la un mod specific, delicat şi dificil de a iubi şi, cu atât mai mult, de a vă lăsa iubiţi, în libertate. O cale care vă poate face nu numai preoţi buni, ci şi cetăţeni oneşti, serviabili, constructori de pace şi de prietenie socială.

În acest sens, în Evanghelia tocmai proclamată (In 10,1-10), este frapantă referinţa lui Isus la figuri şi gesturi de agresivitate: străini, hoţi şi tâlhari care încalcă graniţele se interpun între el şi cei pe care îi iubeşte. Ei nu vin, spune Isus, "decât să fure, să înjunghie şi să ucidă" (v. 10) şi, mai ales, au un glas diferit de al lui, de nerecunoscut (cf. v. 5). Există un mare realism în cuvintele Domnului: el cunoaşte cruzimea lumii în care umblă cu noi. Cu cuvintele sale, el evocă forme de agresivitate fizică, dar mai ales spirituală. Totuşi, acest lucru nu-l împiedică să-şi dea viaţa. Denunţul nu devine renunţare, pericolul nu duce la fugă. Iată un al doilea secret pentru viaţa unui preot: realitatea nu trebuie să ne sperie. Domnul vieţii este cel care ne cheamă. Fie ca slujirea încredinţată vouă, preaiubiţilor, să comunice pacea celor care, chiar şi în mijlocul pericolelor, ştiu de ce sunt în siguranţă.

Astăzi, nevoia de siguranţă îi face pe oameni agresivi, închide comunităţile în ele însele şi duce la căutarea de duşmani şi ţapi ispăşitori. Există adesea frică în jurul nostru şi poate chiar în noi. Siguranţa voastră să nu rezide în rolul pe care-l aveţi, ci în viaţa, moartea şi învierea lui Isus, în istoria de mântuire la care participaţi împreună cu poporul vostru. Este o mântuire care este deja la lucru în atât de mult bine, realizat în tăcere, printre persoane de bunăvoinţă, în parohiile şi în comunităţile de care veţi fi aproape, ca tovarăşi de călătorie. Ceea ce proclamaţi şi celebraţi vă va proteja chiar şi în situaţii şi momente dificile.

Comunităţile în care veţi fi trimişi sunt locuri unde Cel Înviat este deja prezent, unde mulţi l-au urmat deja în mod exemplar. Veţi recunoaşte rănile sale, veţi distinge glasul său, veţi găsi pe cei care vi-l vor arăta. Sunt comunităţi care vă vor ajuta şi pe voi să deveniţi sfinţi! Şi voi, ajutaţi-i să meargă uniţi în spatele lui Isus, Bunul Păstor, pentru ca ele să fie locuri - grădini - de viaţă care învie şi este împărtăşită. Adesea, ceea ce le lipseşte oamenilor este un loc unde să poată experimenta că împreună este mai bine, că împreună este frumos, că putem trăi împreună. A facilita întâlniri, a-i ajuta pe cei care altfel nu s-ar întâlni niciodată să conveargă şi a aduce contrariile împreună este unul şi acelaşi lucru cu celebrarea Euharistiei şi a Reconcilierii. Adunarea este mereu şi din nou o întărire a Bisericii.

O imagine semnificativă în Evanghelie este cea cu care Isus începe să vorbească despre sine. Se descria ca fiind "păstorul", dar cei care îl ascultau păreau să nu înţeleagă. Apoi şi-a schimbat metafora: "Adevăr, adevăr vă spun că eu sunt poarta oilor" (In 10,7). În Ierusalim, exista o poartă numită tocmai aşa, "poarta oilor", lângă scăldătoarea Betesda. Prin ea intrau în templu oile şi mieii, mai întâi scufundaţi în apă şi apoi destinaţi jertfei. Este firesc să ne gândim la Botez.

"Eu sunt poarta", spune Isus. Jubileul ne-a arătat cum această imagine vorbeşte încă inimilor a milioane de oameni. Timp de secole, poarta - adesea un adevărat portal - a invitat oamenii să treacă pragul Bisericii. În unele cazuri, izvorul baptismal a fost construit în exterior, precum antica piscină, sub porticurile căreia "zăceau o mare mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi şi paralizaţi" (In 5,3). Dragi candidaţi la hirotonire, simţiţi-vă parte din această umanitate suferindă, care aşteaptă viaţa din belşug. Iniţiindu-i pe alţii în credinţă, o veţi reaprinde pe a voastră. Împreună cu ceilalţi botezaţi, veţi trece în fiecare zi pragul Misterului, acel prag care are chipul şi numele lui Isus. Nu ascundeţi niciodată această poartă sfântă, nu o blocaţi, nu fiţi un obstacol pentru cei care vor să intre. "Voi n-aţi intrat şi pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat" (Lc 11,52): aceasta este mustrarea amară a lui Isus către cei care au ascuns cheia unei treceri care ar fi trebuit să fie deschisă tuturor.

Astăzi mai mult ca niciodată, mai ales acolo unde cifrele par să delimiteze o deconectare între oameni şi Biserică, ţineţi poarta deschisă! Lăsaţi oamenii să intre şi fiţi pregătiţi să ieşiţi. Acesta este un alt secret pentru viaţa voastră: sunteţi un canal, nu un filtru. Mulţi cred că ştiu deja ce se află dincolo de acel prag. Poartă cu ei amintiri, poate dintr-un trecut îndepărtat; adesea există ceva viu care nu s-a stins şi care atrage; uneori, însă, există altceva, care încă sângerează şi respinge. Domnul ştie şi aşteaptă. Fiţi o reflectare a răbdării şi a duioşiei sale. Voi aparţineţi tuturor şi sunteţi pentru toţi! Acesta să fie aspectul fundamental al misiunii voastre: să menţineţi pragul liber şi să-l indicaţi, fără a fi nevoie de prea multe cuvinte.

Pe de altă parte, Isus insistă şi specifică: "Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune" (In 10,9). El nu ne înăbuşă libertatea. Există apartenenţe care sufocă, tovărăşii în care este uşor de intrat, dar aproape imposibil de ieşit. Nu este aşa cu Biserica Domnului, nu este aşa cu ceata discipolilor săi. Cei care sunt mântuiţi, spune Isus, "intră, ies şi găsesc păşune". Toţi căutăm adăpost, odihnă şi îngrijire: poarta Bisericii este deschisă. Nu pentru a ne înstrăina de viaţă: viaţa nu se epuizează în parohie, în asociaţie, în mişcare, în grup. Cei care sunt mântuiţi "ies şi găsesc păşune".

Preaiubiţilor, ieşiţi şi găsiţi cultura, oamenii, viaţa! Minunaţi-vă de ceea ce Dumnezeu face să crească fără ca noi să semănăm. Cei pentru care veţi fi preoţi - credincioşi laici şi familii, tineri şi bătrâni, copii şi bolnavi - locuiesc în păşuni pe care trebuie să le cunoaşteţi. Uneori, poate simţiţi că nu aveţi hărţile. Dar Bunul Păstor le are şi trebuie să ascultaţi glasul său familiară. Câţi oameni se simt pierduţi astăzi! Mulţi simt că nu se mai orientează. Nu există mărturie mai preţioasă decât aceea care se confesează: "el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul" (Ps 23,2-3). Numele său este Isus: "Dumnezeu mântuieşte!". Voi sunteţi martori ai acesteia. "Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele" (Ps 23,6). Fraţilor, surorilor, dragi tineri: aşa să fie!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu