© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat membrilor Partidului Popular European la Parlamentul European (25 aprilie 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Stimaţi parlamentari,

Doamnelor şi domnilor,

Vă urez bun venit tuturor la această reuniune. În mod special, îi salut pe preşedintele dumneavoastră, domnul Manfred Weber, şi pe doamna Mairead McGuinness, trimisul special al Uniunii Europene responsabil cu promovarea libertăţii religioase sau de credinţă în afara Uniunii Europene.

Întâlnirea noastră vine în urma celor care au avut loc cu predecesorii mei, Sfântul Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea, precum şi a Mesajului pe care Papa Francisc vi l-a trimis în iunie 2023, când nu a putut să vă primească personal din cauza spitalizării sale. Prin urmare, sunt încântat să continui acest dialog cu Partidul Popular European, care îşi trage inspiraţia politică din personalităţi precum Adenauer, De Gasperi şi Schuman, consideraţi pe scară largă drept părinţii fondatori ai Europei moderne.

La fel ca Benedict al XVI-lea acum douăzeci de ani, şi eu "apreciez recunoaşterea de către grupul dumneavoastră a moştenirii creştine a Europei"¹. Proiectul european, care a izvorât din cenuşa celui de-al doilea război mondial, s-a născut cu siguranţă din necesitatea practică de a preveni repetarea unui astfel de conflict. Cu toate acestea, este în egală măsură impregnat de o viziune ideală, şi anume dorinţa de a promova o cooperare care să depăşească secole de divizare şi să permită popoarelor continentului să redescopere moştenirea umană, culturală şi religioasă pe care o împărtăşesc. Părinţii fondatori au fost inspiraţi de credinţa lor personală şi au considerat principiile creştine un element comun şi unificator care ar putea ajuta la sfârşitul spiritului de răzbunare şi conflict care a dus la Al Doilea Război Mondial.

Papa Francisc a inventat o expresie frumoasă şi simplă care rezumă această idee: "unitatea este mai mare decât conflictul"². Într-adevăr, căutarea unităţii are curajul de a trece dincolo de suprafaţa conflictului şi de a-i vedea pe ceilalţi în demnitatea lor cea mai profundă³. În acest fel, devine posibil să se creeze ceva nou şi constructiv, în timp ce conflictul evidenţiază diferenţele, încurajează căutarea şi afirmarea puterii şi, în cele din urmă, duce la distrugere.

Sarcina principală a oricărei acţiuni politice este de a oferi o viziune ideală, deoarece politica necesită o perspectivă largă asupra viitorului, fără teama de a face alegeri dificile şi chiar nepopulare atunci când sunt necesare pentru binele comun. În acest sens, politica este "cea mai înaltă formă de caritate"⁴, deoarece poate fi complet dedicată construirii binelui comun.

Totuşi, urmărirea unui ideal nu înseamnă glorificarea unei ideologii. Într-adevăr, ideologia este întotdeauna rezultatul unei distorsiuni a realităţii şi al unui fel de violenţă impusă acesteia. Fiecare ideologie denaturează ideile şi îi subjugă pe oameni propriei agende, înăbuşindu-le adevăratele aspiraţii, dorinţa lor de libertate, fericire şi bunăstare personală şi socială. Europa modernă însăşi a apărut din recunoaşterea eşecului proiectelor ideologice care au distrus-o şi au divizat-o.

După cum a remarcat De Gasperi, urmărirea unui ideal înseamnă plasarea persoanei umane în centru, "cu spiritul său de fraternitate evanghelică, cu respectul său pentru legea moştenită din antichitate, cu aprecierea sa pentru frumuseţe rafinată de-a lungul secolelor şi cu angajarea sa faţă de adevăr şi dreptate, ascuţită de milenii de experienţă"⁵.

Acesta este cadrul în care politica poate fi practicată şi astăzi şi în care trebuie readusă activitatea politică. Partidul dumneavoastră se numeşte Partidul Popular European. Poporul este în centrul angajării dumneavoastră şi nu-l puteţi lăsa deoparte. Nu este numai un receptor pasiv al propunerilor şi deciziilor politice; este chemat, mai presus de toate, să fie participant activ, împărtăşind responsabilitatea pentru fiecare acţiune politică. A fi prezent în mijlocul oamenilor şi a-i implica în procesul politic este cel mai bun antidot împotriva populismului, care caută numai aprobarea uşoară, şi împotriva elitismului, care tinde să acţioneze fără consens. Ambele sunt tendinţe răspândite în peisajul politic actual. O politică autentic "populară" necesită timp, proiecte comune şi iubire pentru adevăr.

Una dintre principalele probleme ale politicii din ultimii ani a fost declinul constant al armoniei, cooperării şi implicării reciproce dintre cetăţeni şi reprezentanţii săi. Este nevoie de recrearea unui sentiment autentic de "popor", care să implice contactul personal între cetăţeni şi reprezentanţii săi, pentru a răspunde eficient problemelor concrete ale oamenilor în lumina unei viziuni ideale. Am putea spune metaforic că, în era "triumfului digital", acţiunea politică cu adevărat orientată spre binele comun necesită o revenire la "analog".

Poate că acesta este adevăratul antidot la o politică ce strigă adesea, constă numai din sloganuri şi este incapabilă să răspundă nevoilor reale ale oamenilor. Mai mult, pentru a depăşi o anumită nemulţumire faţă de politică, este necesar să-i recâştigăm pe oameni, contactându-i personal şi reconstruind o reţea de relaţii în zonele în care trăiesc, astfel încât fiecare să simtă că aparţin unei comunităţi şi că participă la viitorul acesteia.

Ce înseamnă aceasta în termeni practici pentru cei care îşi bazează acţiunile pe valori creştin-democrate? În primul rând, înseamnă redescoperirea şi îmbrăţişarea moştenirii creştine din care provine, menţinând în acelaşi timp distincţia necesară dintre mărturia religioasă profetică - rezervată comunităţii ecleziale - şi mărturia creştină exprimată prin alegeri politice concrete⁶. A fi creştin în politică nu înseamnă a fi în mod evident confesional; dimpotrivă, înseamnă a permite Evangheliei să ghideze deciziile care trebuie luate, chiar şi pe cele care s-ar putea să nu atragă un consens uşor. Înseamnă a lucra pentru a păstra legătura dintre legea naturală şi legea pozitivă şi dintre rădăcinile creştine şi acţiunea politică.

A fi creştin angajat în politică necesită o perspectivă realistă care porneşte de la preocupările concrete ale oamenilor. Această perspectivă ar trebui să urmărească, mai presus de toate, să promoveze condiţii de muncă demne, care să încurajeze ingeniozitatea şi creativitatea oamenilor în faţa unei pieţe din ce în ce mai dezumanizante şi neîmplinitoare. O astfel de perspectivă trebuie să permită oamenilor să depăşească teama de a întemeia o familie, de a avea copii, o teamă care pare a fi deosebit de răspândită în Europa. De asemenea, trebuie să abordeze cauzele profunde ale migraţiei, îngrijindu-se de cei care suferă, ţinând cont şi de capacităţile reale de a primi şi integra migranţii în societate. De asemenea, necesită confruntarea într-un mod non-ideologic a marilor provocări ale timpului nostru, cum ar fi grija faţă de creaţie şi inteligenţa artificială. Aceasta din urmă oferă mari oportunităţi, dar este şi plină de pericole.

A fi creştin angajat în politică înseamnă şi a investi în libertate - nu o libertate trivializată, redusă la simple preferinţe personale, ci una înrădăcinată în adevăr, care protejează libertatea religioasă, precum şi libertatea de gândire şi de conştiinţă în orice loc şi circumstanţă. În acelaşi timp, trebuie evitată încurajarea unui "«scurtcircuit» al drepturilor omului"⁷, deoarece acesta ajunge să lase loc forţei şi opresiunii.

Vă las cu aceste scurte idei, sperând că vor constitui un punct de plecare pentru reflecţie în munca dumneavoastră. Exprimându-mi urările mele de bine pentru slujirea popoarelor Europei, vă împart din inimă binecuvântarea apostolică.

Vă mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

1. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea promovată de Partidul Popular European (30 martie 2006): AAS 98 (2006), 344.

2. Francisc. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 228: AAS 105 (2013), 1113.

3. Cf. Ibid.

4. Pius al XI-lea, Audienţă acordată conducătorilor Federaţiei Universitare Catolice (18 decembrie 1927).

5. A. De Gasperi, La nostra patria Europa. Discorso alla Conferenza Parlamentare Europea [Patria noastră Europa. Discurs la Conferinţa Parlamentară Europeană] 21 aprilie 1954, în: Alcide De Gasperi e la politica internazionale, Roma 1990, vol. III, 437-440.

6. Cf. Marialuisa L. Sergio în: Alcide De Gasperi, Diario 1930-1943, Bologna 2018, 24.

7. Discurs adresat corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (9 ianuarie 2026).