© Vatican Media

La 24 aprilie 387, convertirea Sfântului Augustin

Eu te voi primi şi te voi vindeca

Legendele pelerinilor ortodocşi relatează că, dacă cineva îşi apropie urechea de piatra funerară unde se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Siluan Athonitul, îi poate auzi bătăile inimii, căci a trăit iubind întreaga omenire cu profundă compasiune şi din acest motiv suferă şi astăzi.

În acelaşi mod, printre pietrele străvechi ale ceea ce a fost odinioară Catedrala "Sfânta Tecla", cu baptisteriul său octogonal datând de la sfârşitul secolului al IV-lea, în zona arheologică a domului din Milano, se poate auzi încă ecoul vocii episcopului Ambroziu predicând Scripturile şi dulcele cântări ale psalmilor care au adus atâtea lacrimi de bucurie şi pocăinţă în ochii lui Aurelius Augustin.

Acolo, chiar în acel loc, în noaptea de Paşte, 24 aprilie 387, omul care până atunci fusese un excelent profesor de retorică şi, mai mult decât atât, oratorul oficial al Imperiului, împreună cu fiul său Adeodatus şi prietenul său Alipius, şi, fără îndoială, însoţit de mama sa Monica, a fost botezat de Sfântul Ambroziu.

Ceea ce descrie Paul se împlinea în el: "Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu el prin Botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă" (Rom 6,4). Prin botezul său, Augustin a început public, în faţa Bisericii Catolice şi a întregii societăţi romane, o existenţă nouă care se trezise deja în el cu puţin timp înainte, în evenimentul pe care îl relatează, într-un stil emoţionant şi dramatic, în cartea a VIII-a a Confesiunilor: harul convertirii. În fiecare 24 aprilie, Biserica celebrează liturgic acest eveniment. Un moment specific şi precis din viaţa sa, un moment care a marcat un înainte şi un după, o adevărată piatră de hotar în istorie. Nu numai pentru Augustin, ci şi pentru prietenii săi şi pentru cei care l-au urmat în secolele viitoare în istoria Bisericii şi a Occidentului, chiar şi astăzi, şi care influenţează mica şi personala istorie a fiecăruia dintre noi care, prin această mărturie de credinţă care este Augustin de Hipona, mergem pe calea vieţii creştine.

Convertirea, acel moment de profundă intimitate, precum atunci când Iacob şi-a dus toate bunurile pe celălalt mal al râului Iaboc şi abia apoi l-a traversat singur pentru lupta sa cu Dumnezeu, a fost trăită de Augustin în compania celor pe care îi iubea. În Confesiuni, el descrie prietenia ca "un suflet care locuieşte în două trupuri" (IV, 6), şi astfel, în grădina casei milaneze în care locuia, în timp ce gemea şi implora: "Mâine, mâine, de ce nu astăzi? De ce să nu pun capăt imediat nebuniei mele?" (VIII, 12), l-a avut alături pe Alipius, care a trăit totul nu numai cu el, ci s-a unit cu el, convertindu-se şi el la creştinism după ce a citit, din codicele Scrisorilor lui Paul, ceea ce urma textului pe care Augustin l-a citit ca un cuvânt de har: "Îmbrăcaţi-vă cu Domnul Isus Cristos" (Rom, 13, 14).

Este admirabil că acel "da" secret pe care îl şoptim lui Dumnezeu, acel moment de har care ne pătrunde şi rupe lanţurile care ne ţineau prizonieri, acea clipă de har absolut în care prezenţa lui Dumnezeu devine reală, apropiată şi tandră - nu pentru a ne obliga la ceva, ci pur şi simplu pentru a ne revela că el ne-a iubit şi ne-a aşteptat dintotdeauna - atunci când inimile şi libertatea noastră sunt complet deschise, poate avea o asemenea putere şi un asemenea impact, capabile să transforme viaţa celorlalţi şi cursul timpului.

Prea des dispreţuim ceea ce este ascuns, neglijăm ceea ce este invizibil şi lăsăm zilele şi anii vieţii noastre să treacă, respingându-i ca fiind inutili pentru că sunt mici şi concreţi şi, prin urmare, parcă pierduţi în acest univers… ne lăsăm legănaţi de refrenul "mâine, mâine", banalizând inconştient responsabilitatea noastră, pentru că adesea, pentru a ne elibera de sentimentul de vinovăţie, credem că nimic nu-mi poate schimba "da"-ul sau "nu"-ul în faţa harului.

Biserica, în schimb, a ţinut mereu cont de viaţa sfinţilor, pentru ca, ascultând ceea ce alţi bărbaţi şi femei, la fel ca noi, cu un trecut marcat de suferinţă, cu personalităţi complexe, cu luptele lor şi neputinţa lor, au realizat deschizându-se harului, să se trezească şi să se reaprindă dorinţa unei convertiri mai profunde la Dumnezeu. Această dorinţă este căinţa, implorarea, lacrimile, dorinţa de a fi şi de a rămâne statornici în el; această iubire căită sapă în noi o fisură prin care Domnul ne atrage spre el, convertindu-ne la el. Nu cu propriile noastre puteri - sfinţii nu ar putea face asta singuri - ci în Domnul care ne spune, aşa cum i-a spus lui Augustin (Confesiuni, VIII, 11): "Nu te sprijini pe tine însuţi, căci nu poţi sta în picioare. Aruncă-te în mine, căci eu nu mă voi retrage pentru ca tu să cazi. Aruncă-te cu încredere şi eu te voi primi şi te voi vindeca".

Carolina Blásquez Casado

(După L'Osservatore Romano, 24 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu