Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială
(13-23 aprilie 2026)

Sfânta Liturghie

Esplanada din Saurimo, luni, 20 aprilie 2026

Iubiţi fraţi şi surori,

© Vatican Media

În fiecare parte a lumii, Biserica trăieşte ca un popor care merge ca discipoli ai lui Cristos, fratele şi Mântuitorul nostru. El, Cel Înviat, ne luminează calea către Tatăl şi cu puterea Duhului ne sfinţeşte pentru ca noi să ne putem transforma modul de viaţă în conformitate cu iubirea sa. Aceasta este Vestea Bună, Evanghelia care curge prin venele noastre ca sângele, susţinându-ne pe drum. Un drum care m-a adus astăzi aici, alături de voi! În bucuria şi frumuseţea adunării noastre, uniţi în numele lui Isus, să ascultăm cu inimile deschise Cuvântul mântuirii, căci ne ajută să reflectăm asupra motivului şi scopului pentru care îl urmăm pe Domnul.

Într-adevăr, când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a săvârşit minuni uimitoare pentru a manifesta voinţa Tatălui: a făcut lumina să strălucească în întuneric, dând vedere orbilor, a dat glas celor asupriţi, dezlegând limbile muţilor, ne-a potolit setea de dreptate, înmulţind pâinea pentru cei săraci şi slabi. Oricine a auzit despre aceste lucrări a pornit în căutarea lui Isus. În acelaşi timp, Domnul priveşte în inima noastră şi ne întreabă dacă îl căutăm din recunoştinţă sau pentru propriul nostru interes, cu calcul sau cu iubire. De fapt, le-a spus celor care îl urmau: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat" (In 6,26). Cuvintele dale dezvăluie planurile celor care nu vor să întâlnească o persoană, ci vor să consume lucruri. Mulţimea îl vede pe Isus ca mijloc pentru un scop, un furnizor de servicii. Dacă nu le-ar fi dat să mănânce, acţiunile şi învăţăturile sale nu i-ar fi interesat.

Acest lucru se întâmplă atunci când credinţa autentică este înlocuită cu practici superstiţioase, în care Dumnezeu devine un idol căutat numai atunci când ne este avantajos şi numai atâta timp cât este. Chiar şi cele mai frumoase daruri ale Domnului, care sunt întotdeauna pentru îngrijirea poporului său, devin un pretext, un premiu sau o monedă de schimb şi sunt interpretate greşit de cei care le primesc. Relatarea Evangheliei ne ajută, aşadar, să înţelegem că există motive eronate pentru a-l căuta pe Cristos, în special atunci când este considerat un guru sau un aducător de noroc. Chiar şi motivaţia mulţimii este inadecvată: nu căutau un învăţător pe care să-l iubească, ci un lider pe care să-l aplaude pentru propriul lor avantaj.

Cât de diferită este atitudinea lui Isus faţă de noi. Totuşi, el nu respinge această căutare nesinceră, ci încurajează convertirea ei. Nu alungă mulţimea, ci invită pe toţi să examineze ceea ce se mişcă în inimile noastre. Cristos ne cheamă la libertate: nu vrea slujitori sau clienţi, ci caută fraţi şi surori cărora să se poată dedica total. Pentru a răspunde cu credinţă acestei iubiri, nu este suficient să-l auzim pe Isus vorbind: trebuie să acceptăm sensul cuvintelor sale. Nici nu este suficient să vedem ceea ce face Isus: trebuie să-l urmăm şi să-l imităm. Atunci când în semnul pâinii împărtăşite vedem voinţa Mântuitorului, care se dăruieşte pentru noi, numai atunci ne apropiem de o adevărată întâlnire cu Isus, care devine ucenicie, misiune şi slujire.

Îndemnul pe care Domnul îl adresează mulţimii se transformă astfel într-o invitaţie: "Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică" (In 6,27). Cu aceste cuvinte, Cristos exprimă adevăratul său dar pentru noi: nu ne cheamă să fim dezinteresaţi de pâinea noastră cea de toate zilele, pe care o înmulţeşte din belşug şi ne învaţă să o cerem în rugăciune. Dimpotrivă, ne învaţă calea corectă de a căuta pâinea vieţii, hrana care ne susţine pentru totdeauna. Dorinţa mulţimii primeşte un răspuns mult mai mare şi mai surprinzător: Isus nu ne dă o mâncare ce trece, ci pâine care rămâne pentru că este hrana vieţii veşnice.

Darul său luminează situaţia noastră actuală. Astăzi putem vedea cum speranţa multor oameni este frustrată de violenţă, exploatată de cei puternici şi înşelată de cei bogaţi. Prin urmare, atunci când nedreptatea corupe inimile, pâinea tuturor devine posesiunea câtorva. În faţa acestor rele, Cristos aude strigătul poporului şi reînnoieşte istoria noastră, ridicându-ne din fiecare cădere, mângâindu-ne în fiecare suferinţă şi încurajându-ne în misiunea noastră. Aşa cum Euharistia este pâinea vie pe care el nu încetează să ne-o dăruiască, tot aşa şi istoria sa nu cunoaşte sfârşit. Din acest motiv, Cel Înviat deschide viaţa noastră prin puterea Duhului său şi înlătură sfârşitul istoriei noastre, adică moartea. Cristos trăieşte! El este Mântuitorul nostru. Aceasta este Evanghelia pe care o împărtăşim, făcând din toţi oamenii pământului fraţii şi surorile noastre. Aceasta este vestirea care transformă păcatul în iertare. Aceasta este credinţa care mântuieşte viaţa!

Mărturia pascală, aşadar, îl priveşte cu siguranţă pe Cristos, cel răstignit care a înviat, dar ne priveşte şi pe noi, pentru că în el îşi găseşte glasul vestirea învierii noastre. Nu am venit în lume ca să murim. Nu ne-am născut ca să devenim sclavi nici ai corupţiei trupului, nici ai sufletului: orice formă de opresiune, violenţă, exploatare şi necinste neagă învierea lui Cristos, darul suprem al libertăţii noastre. Această eliberare de moarte, de fapt, nu se întâmplă numai la sfârşitul zilelor noastre, ci în fiecare zi a vieţii noastre. Ce trebuie să facem pentru a primi un astfel de dar? Însăşi Evanghelia ne învaţă: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el!" (In 6,29). Da, să credem! Astăzi, o spunem împreună cu putere şi cu recunoştinţă faţă de tine, Doamne Isuse. Vrem să te urmăm şi să te slujim în aproapele nostru: cuvântul tău este regula noastră de viaţă, măsura adevărului.

"Fericiţi sunt cei care umblă în legea Domnului" (Ps 119/118,1). Acesta este Psalmul pe care l-am cântat. Dragi prieteni, Domnul este cel care ne marchează calea pentru acest drum, nu exigenţele noastre, nici moda actuală. De aceea, în lumina uceniciei noastre, drumul eclezial este un "sinod al învierii şi al speranţei", pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a afirmat în exortaţia sa apostolică despre Africa (Ecclesia in Africa, 13). Să mergem în această direcţie înţeleaptă! Cu Evanghelia în inimă, veţi avea curaj în faţa dificultăţilor şi a dezamăgirilor: calea pe care Dumnezeu ne-a deschis-o nu dă greş niciodată. De fapt, Domnul merge mereu cu noi, pentru ca noi să putem continua pe calea sa. Cristos însuşi ne călăuzeşte şi ne întăreşte drumul, un drum pe care vrem să-l învăţăm să-l trăim tot mai mult aşa cum se cuvine, adică în mod sinodal.

În acest sens, "Biserica proclamă Vestea Bună a lui Cristos nu numai prin vestirea Cuvântului pe care l-a primit de la Domnul, ci şi prin mărturia vieţii, graţie căreia discipolii lui Cristos dau mărturie despre credinţa, speranţa şi iubirea care locuiesc în ei" (ibid., 55). Împărtăşind Euharistia, pâinea vieţii veşnice, suntem chemaţi să slujim poporul nostru cu o dăruire care îi ridică pe toţi cei căzuţi, îi reconstruieşte ori de câte ori violenţa distruge şi împărtăşeşte cu bucurie legăturile noastre fraterne. Prin noi, iniţiativele harului divin aduc roade bune mai ales în adversitate, aşa cum ne arată exemplul primului martir Ştefan (cf. Fap 6, 8-15).

Dragi prieteni, mărturia martirilor şi a sfinţilor ne încurajează şi ne introduce pe un drum de speranţă, reconciliere şi pace, de-a lungul căruia darul lui Dumnezeu devine responsabilitatea capului de familie, în comunitatea creştină, în societatea civilă. Călătorind împreună, în lumina Evangheliei, Biserica din Angola creşte conform rodniciei spirituale care începe de la Euharistie şi continuă în îngrijirea integrală a fiecărei persoane şi a întregului popor. În special, vitalitatea vocaţiilor pe care le experimentaţi este un semn că răspundeţi la darul Domnului, care este întotdeauna abundent pentru cei care îl primesc cu inimă curată. Datorită Pâinii vieţii, pe care o împărtăşim astăzi, putem continua pe drumul întregii Biserici, care are ca destinaţie Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei lumină este credinţa şi al cărei sânge vital este caritatea.

_____________

Mulţumire finală la sfârşitul Liturghiei

Preaiubiţi fraţi şi surori,

În această după-amiază vom avea ultima noastră întâlnire cu comunitatea catolică din Angola, dar acum aş dori să transmit saluturile mele recunoscătoare tuturor.

Mulţumesc episcopilor care au pregătit vizita mea şi, împreună cu ei, preoţilor şi diaconilor, precum şi persoanelor consacrate şi laicilor.

Îmi exprim profunda recunoştinţă autorităţilor civile angoleze pentru eforturile lor organizatorice deosebite.

Angola, rămâi fidelă rădăcinilor tale creştine! Pentru a putea continua, tot mai bine, să-ţi aduci contribuţia la construirea dreptăţii şi a păcii în Africa şi în întreaga lume. Mulţumesc foarte mult!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Ştirile, interviurile şi reflecţiile dedicate vizitei Papei Leon în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială (13-23 aprilie 2026) sunt grupate aici.