Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială
(13-23 aprilie 2026)

Întâlnire cu comunitatea algeriană

Bazilica "Stăpâna Noastră a Africii" (Alger), luni, 13 aprilie 2026

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Iubiţi fraţi în episcopat,

Iubiţi preoţi şi diaconi, bărbaţi şi femei consacraţi,

Preaiubiţi fii ai Bisericii din Algeria,

© Vatican Media

Cu profundă bucurie şi afect patern mă întâlnesc astăzi cu voi, a căror prezenţă discretă şi preţioasă în acest pământ este marcată de o moştenire străveche şi de martori luminoşi ai credinţei.

Comunitatea voastră are într-adevăr rădăcini adânci. Sunteţi moştenitorii unei mulţimi de martori care şi-au dat viaţa, motivaţi de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Îmi amintesc în mod special de cei nouăsprezece călugări şi călugăriţe care au fost martirizaţi în Algeria, alegând să fie alături de acest popor în bucuriile şi durerile sale. Sângele lor este o sămânţă vie care nu încetează să aducă roade.

Sunteţi, de asemenea, moştenitorii unei tradiţii şi mai vechi, care datează din primele secole ale creştinismului. În acest pământ a răsunat glasul fervent al lui Augustin de Hipona, precedat de mărturia mamei sale, Sfânta Monica, şi a altor sfinţi. Memoria lor străluceşte ca o chemare de a fi semne autentice de comuniune, dialog şi pace astăzi.

Tuturor, dragi prieteni, şi celor care nu pot fi prezenţi, dar urmăresc această întâlnire de la distanţă, îmi exprim recunoştinţa pentru angajarea voastră zilnică de a manifesta inima maternă a Bisericii. Îi mulţumesc Eminenţei Sale pentru cuvintele sale, precum şi lui Rakel, Ali, Moniei şi sorei Bernadette pentru ceea ce au împărtăşit. În lumina a ceea ce am auzit, aş dori să ne oprim şi să reflectăm împreună asupra a trei aspecte ale vieţii creştine pe care le consider esenţiale - în special în lumina prezenţei voastre aici: rugăciunea, caritatea şi unitatea.

În primul rând, rugăciunea. Cu toţii trebuie să ne rugăm. Sfântul Ioan Paul al II-lea a subliniat acest lucru atunci când le-a spus tinerilor: "Omul nu poate trăi fără rugăciune, aşa cum nu poate trăi fără să respire" (Întâlnirea cu tinerii musulmani din Casablanca, 19 august 1985, 4). El a prezentat dialogul cu Dumnezeu ca fiind indispensabil - nu numai pentru viaţa Bisericii, ci şi pentru fiecare individ. Şi Sfântul Charles de Foucauld a recunoscut acest lucru şi a îmbrăţişat vocaţia sa de prezenţă rugătoare. El a scris: "Sunt fericit, fericit să fiu în faţa Preasfântului Sacrament la orice oră" (Scrisoare către Raymond de Blic, 9 decembrie 1907) şi i-a îndemnat pe alţii: "Rugaţi-vă mult pentru alţii. Dedicaţi-vă mântuirii aproapelui vostru prin toate mijloacele care vă stau la îndemână: prin rugăciune, prin bunătate, prin exemplu" (Scrisoare către Louis Massignon, 1 august 1916).

În ceea ce priveşte nevoia noastră de rugăciune, Ali a împărtăşit experienţa sa de slujire la Notre Dame d'Afrique, unde mulţi vin să intre în tăcere, să-şi exprime îngrijorările, să se roage pentru cei dragi şi să întâlnească pe cineva dispus să-i asculte, astfel încât să poată împărtăşi poverile pe care le poartă în inimile lor. El a remarcat că mulţi găsesc pace aici şi sunt fericiţi că au venit. Rugăciunea uneşte, umanizează, întăreşte şi purifică inima. Prin rugăciune, Biserica din Algeria seamănă umanitate, unitate, putere şi puritate, ajungând în locuri cunoscute numai de Domnul.

Următorul aspect al vieţii ecleziale pe care aş dori să-l iau în considerare este cel al carităţii. Sora Bernadette ne-a vorbit în special despre acest aspect, împărtăşind experienţa sa de sprijinire a copiilor cu dizabilităţi şi a părinţilor lor. Din ceea ce ne-a împărtăşit, am ajuns să înţelegem că milostivirea şi slujirea înseamnă mai mult decât simpla furnizare de ajutor material celor mai slabi dintre noi. Mai presus de toate, astfel de acte devin o oportunitate de har, permiţând tuturor celor implicaţi să crească şi să se îmbogăţească. Sora Bernadette a explicat cum un gest simplu, iniţial, de apropiere - vizitarea bolnavilor - a înflorit mai întâi într-un centru comunitar şi apoi într-o organizaţie de îngrijire din ce în ce mai structurată. Acum a devenit o comunitate autentică, unde mulţi oameni împărtăşesc momente de bucurie şi tristeţe, uniţi prin legături de încredere, prietenie şi fraternitate. Un astfel de mediu este dătător de viaţă şi vindecător şi nu este surprinzător faptul că aceia care suferă pot găsi în el resursele de care au nevoie pentru a-şi îmbunătăţi sănătatea, aducând în acelaşi timp bucurie celorlalţi, ca în cazul Fatimei.

La urma urmei, tocmai iubirea faţă de fraţi şi surori a inspirat mărturia martirilor pe care i-am comemorat. În faţa urii şi a violenţei, au rămas fideli carităţii până la punctul de a se sacrifica alături de mulţi alţi bărbaţi şi femei, creştini şi musulmani. Au făcut-o fără ostentaţie sau fanfară, cu seninătate şi statornicie, fără a cădea în aroganţă sau disperare, pentru că îl cunoşteau pe Cel în care îşi puseseră încrederea (cf. 2Tim 1,12). În numele tuturor, putem aminti cuvintele simple ale fratelui Luc, călugărul în vârstă şi medic al comunităţii Notre-Dame de l'Atlas. Când i s-a oferit posibilitatea de a pleca şi de a se salva de potenţiale pericole, cu preţul abandonării pacienţilor şi prietenilor săi, a răspuns: "Vreau să rămân cu ei" (C. Henning - T. Georgeon, Fratel Luc di Tibhirine. Monaco, medico e martire, Vatican 2025, Introducere), şi aşa a şi făcut. Cu ocazia beatificării lor, Papa Francisc a vorbit despre el şi despre toţi ceilalţi spunând: "Mărturia lor curajoasă este o sursă de speranţă pentru comunitatea catolică din Algeria şi o sămânţă de dialog pentru întreaga societate. Fie ca această beatificare să fie pentru toţi o inspiraţie pentru a construi împreună o lume a fraternităţii şi solidarităţii" (8 decembrie 2018).

Şi astfel ajungem la al treilea punct al reflecţiei noastre: angajarea noastră de a promova pacea şi unitatea. Mottoul acestei vizite este inspirat din cuvintele lui Isus cel înviat: "Pace vouă!" (cf. In 20,21). Într-o inscripţie găsită printre mozaicurile din Tipasa, citim: "In Deo, pax et concordia sit convivio nostro", pe care am putea-o traduce prin: "În Dumnezeu, pacea şi armonia să domnească în viaţa noastră împreună". Pacea şi armonia au fost caracteristici fundamentale ale comunităţii creştine încă de la începuturile sale (cf. Fap 2,42-47), în conformitate cu însăşi dorinţa lui Isus (cf. In 17,23), care a spus: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă veţi avea iubire unii pentru alţii" (In 13,35). Sfântul Augustin, în această privinţă, a afirmat că Biserica "dă naştere unor popoare diferite, dar acestea sunt membre ale celui al cărui trup este" (Sermo 192, 2), iar Sfântul Ciprian a scris: "Pacea şi acordul nostru frăţesc este jertfa cea mai mare adusă lui Dumnezeu - şi un popor unit într-unul în unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh" (Rugăciunea Domnească, 23). Este frumos, astăzi, să auzim o varietate atât de bogată de cuvinte şi exemple care rezonează în ceea ce am auzit.

Aşa cum a menţionat Eminenţa Sa, însăşi această bazilică este un semn al dorinţei noastre de pace şi unitate. Simbolizează o Biserică din pietre vii, unde comuniunea dintre creştini şi musulmani prinde contur sub mantia Maicii Domnului din Africa. Aici, iubirea maternă a Lalla Meryem îi adună pe toţi ca pe nişte copii, în bogata noastră diversitate, în aspiraţia noastră comună la demnitate, iubire, dreptate şi pace. Toţi copiii ei sunt dornici să meargă împreună, să trăiască, să se roage, să muncească şi să viseze, deoarece credinţa nu izolează, ci ne deschide; ne uneşte, dar nu creează confuzie; ne apropie, fără a omogeniza, şi promovează adevărata fraternitate. Asta ne-a spus Monia. Rakel a împărtăşit, de asemenea, acelaşi sentiment în mărturia sa despre experienţa sa în Fraternitatea Tlemcen. Într-o lume în care diviziunea şi războaiele seamănă durere şi moarte între naţiuni, în comunităţi şi chiar în familii, experienţa voastră de unitate şi pace este un semn convingător. Împreună, răspândiţi fraternitatea şi inspiraţi o dorinţă profundă de comuniune şi reconciliere cu un mesaj puternic şi clar, purtat în simplitate şi umilinţă.

O parte considerabilă a teritoriului acestei ţări este deşert, iar în deşert nimeni nu poate supravieţui singur. Mediul ostil risipeşte orice presupunere de autosuficienţă, amintindu-ne că avem nevoie unii de alţii şi că avem nevoie de Dumnezeu. Atunci când recunoaştem fragilitatea noastră, inimile noastre se deschid pentru a ne susţine reciproc şi pentru a-l invoca pe Cel care poate acorda ceea ce nicio putere umană nu poate asigura: reconcilierea profundă a inimilor şi, odată cu ea, pacea adevărată.

De aceea, iubiţi fraţi şi surori, vă încurajez să continuaţi munca voastră în Algeria ca o comunitate de credinţă coagulatoare şi deschisă, ca o prezenţă vie a Bisericii, "sacrament universal al mântuirii" (Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 48). Vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi, pentru rugăciunea voastră, pentru caritatea voastră şi pentru mărturia voastră de unitate. Vă asigur o amintire în rugăciunile mele înaintea Domnului şi, încredinţându-vă Mariei, Notre Dame d'Afrique, vă binecuvântez din inimă.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu