© Vatican Media

Vatican: Veghe de rugăciune prezidată de Sfântul Părinte Leon al XIV-lea (Bazilica "Sfântul Petru", 11 aprilie 2026)

Salutul Sfântului Părinte pe esplanada bazilicii înainte de începutul Veghii adresat credincioşilor prezenţi în Piaţa "Sfântul Petru"

Preaiubiţi fraţi şi surori, bună seara! Bine aţi venit!

Un salut foarte fratern, foarte mare tuturor. Vă mulţumesc pentru prezenţă, pentru că aţi răspuns acestei chemări, acestei invitaţii de a ne uni cu vocile, inimile şi vieţile noastre pentru a ne ruga pentru pace. Cu toţii avem pace în inimile noastre. Fie ca pacea să domnească cu adevărat în întreaga lume şi fie ca noi să fim purtători ai acestui mesaj.

Dumnezeu ne ascultă, Dumnezeu ne însoţeşte! Isus ne-a spus că acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele său, el este prezent cu ei. În aceste zile ale Octavei Paştelui, credem profund în prezenţa lui Isus cel înviat printre noi.

Acum, uniţi în rugăciunea Sfântului Rozariu, cerând mijlocirea Maicii noastre Maria, vrem să spunem întregii lumi că este posibil să construim pacea, o pace nouă; că este posibil să trăim împreună cu toate popoarele de toate religiile, de toate rasele; că vrem să fim discipoli ai lui Isus Cristos uniţi ca fraţi şi surori, toţi uniţi într-o lume a păcii.

Rugaţi-vă cu noi! Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră! Dumnezeu să fie cu voi şi cu cei dragi astăzi şi întotdeauna.

Vă dau binecuvântarea mea de aici, apoi ne vom ruga împreună din bazilică şi puteţi urmări pe ecrane. Vă mulţumesc încă o dată pentru prezenţă.

[Binecuvântare]

Vă mulţumesc tuturor şi rugăciune plăcută.

___________________

Reflecţia Sfântului Părinte Leon al XIV-lea la Veghea de rugăciune pentru pace

Iubiţi fraţi şi surori,

Rugăciunea voastră este o expresie a acelei credinţe care, după cuvântul lui Isus, mută munţii din loc (cf. Mt 17,20). Vă mulţumesc că aţi acceptat această invitaţie, adunându-vă aici, la mormântul Sfântului Petru şi în atâtea alte locuri din lume, pentru a invoca pacea. Războiul desparte, speranţa uneşte. Aroganţa calcă în picioare, iubirea înalţă. Idolatria orbeşte, Dumnezeul cel viu luminează. Este suficientă puţină credinţă, o fărâmă de credinţă, preaiubiţilor, pentru a înfrunta împreună, ca umanitate şi cu umanitate, această oră dramatică a istoriei. Rugăciunea, de fapt, nu este un refugiu pentru a scăpa de responsabilităţile noastre, nu este un anestezic pentru a evita durerea pe care atâta nedreptate o dezlănţuie. Dimpotrivă, este răspunsul cel mai gratuit, universal şi exploziv dat morţii: suntem un popor care deja învie! De fapt, în fiecare dintre noi, în fiecare fiinţă umană, Învăţătorul interior ne învaţă pacea, ne îndeamnă la întâlnire, inspiră invocaţia. Să ne ridicăm, aşadar, privirea! Să ne ridicăm din dărâmături! Nimic nu ne poate închide într-un destin deja prestabilit, nici măcar în această lume în care par să nu fie suficiente mormintele, pentru că se continuă să se răstignească, să se anihileze viaţa, fără drepturi şi fără milă.

Sfântul Ioan Paul al II-lea, martor neobosit al păcii, a spus cu emoţie în contextul crizei irakiene din 2003: "Aparţin acelei generaţii care a trăit Al Doilea Război Mondial şi i-a supravieţuit. Am datoria să le spun tuturor tinerilor, celor mai tineri decât mine, care nu au avut această experienţă: «Să nu mai fie niciodată război!», aşa cum a spus Paul al VI-lea în prima sa vizită la Naţiunile Unite. Trebuie să facem tot posibilul! Ştim bine că pacea nu este posibilă cu orice preţ. Dar ştim cu toţii cât de mare este această responsabilitate" (Angelus, 16 martie 2003). Îmi însuşesc apelul său în această seară, atât de actual.

Rugăciunea ne învaţă să acţionăm. În rugăciune, posibilităţile umane limitate se unesc cu posibilităţile infinite ale lui Dumnezeu. Gânduri, cuvinte şi fapte rup, aşadar, lanţul demonic al răului şi sunt puse în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu: o Împărăţie în care nu există sabie, nici drone, nici răzbunare, nici banalizare a răului, nici profit nedrept, ci numai demnitate, înţelegere, iertare. Avem aici o barieră în calea acelui delir al atotputerniciei care în jurul nostru devine din ce în ce mai imprevizibil şi agresiv. Echilibrele în familia umană sunt grav destabilizate. Chiar şi sfântul Nume al lui Dumnezeu, Dumnezeul vieţii, este târât în discursuri de moarte. Atunci dispare o lume de fraţi şi surori cu un singur Tată în ceruri şi, ca într-un coşmar nocturn, realitatea este populată de duşmani. Ameninţările se simt peste tot, în loc de chemări la ascultare şi la întâlnire. Fraţilor şi surorilor, cei care se roagă sunt conştienţi de propriile limite; nu ucid şi nu ameninţă cu moartea. În schimb, cei care i-au întors spatele Dumnezeului celui viu sunt robi ai morţii, pentru a se face pe ei înşişi şi propria putere un idol mut, orb şi surd (cf. Ps 115,4-8), căruia îi sacrifică orice valoare şi aşteaptă ca întreaga lume să-şi plece genunchiul.

Gata cu idolatria de sine şi a banilor! Gata cu demonstraţia de forţă! Gata cu războiul! Adevărata forţă se manifestă în slujirea vieţii. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu simplitate evanghelică, scria: "Toţi beneficiază de pace: indivizii, familiile, popoarele, întreaga familie umană". Şi repetând cuvintele lapidare ale lui Pius al XII-lea, adăuga: "Nimic nu se pierde cu pacea. Totul se poate pierde cu războiul" (Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 62).

Să unim, aşadar, energiile morale şi spirituale a milioane, miliarde de bărbaţi şi femei, de bătrâni şi de tineri, care astăzi cred în pace, care astăzi aleg pacea, care vindecă rănile şi repară daunele lăsate de nebunia războiului. Primesc multe scrisori de la copii din zonele de conflict: citindu-le, se percepe, cu adevărul inocenţei, toată oroarea şi lipsa de umanitate a acţiunilor cu care unii adulţi se laudă cu mândrie. Să ascultăm vocea copiilor!

Iubiţi fraţi şi surori, cu siguranţă, conducătorii naţiunilor au responsabilităţi obligatorii. Le strigăm: opriţi-vă! Acesta este momentul păcii! Staţi la mesele dialogului şi ale medierii, nu la mesele unde se plănuieşte reînarmarea şi se deliberează moartea! Există, însă, o responsabilitate la fel de mare asupra noastră, a tuturor, bărbaţi şi femei din atâtea ţări diferite: o mulţime imensă care refuză războiul, în fapte, nu numai în cuvinte. Rugăciunea ne angajează să convertim ceea ce rămâne violent în inimile noastre şi în minţile noastre: să ne convertim la o Împărăţie a păcii care se construieşte zi de zi, în case, în şcoli, în cartiere, în comunităţile civile şi religioase, subminând polemicile şi resemnarea cu prietenia şi cultura întâlnirii. Să revenim la credinţa în iubire, în moderaţie, în politică bună. Să ne educăm şi să ne implicăm în ea personal, fiecare răspunzând propriei vocaţii. Fiecare are locul său în mozaicul păcii!

Rozariul, asemenea altor forme foarte vechi de rugăciune, ne-a unit în această seară în ritmul său obişnuit, bazat pe repetiţie: pacea îşi face spaţiu astfel, cuvânt după cuvânt, gest după gest, aşa cum o piatră se erodează picătură cu picătură, aşa cum pe un război de ţesut ţesutul avansează mişcare după mişcare. Acestea sunt timpurile lungi ale vieţii, semn al răbdării lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de accelerarea unei lumi nesigure de ceea ce urmăreşte, pentru a reveni la slujirea ritmului vieţii, a armoniei creaţiei şi la vindecarea rănilor sale. Aşa cum ne-a învăţat Papa Francisc, "avem nevoie de artizani ai păcii, dispuşi să iniţieze procese de vindecare şi de întâlnire reînnoită cu ingeniozitate şi îndrăzneală" (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 225). Într-adevăr, există "o «arhitectură» a păcii, în care intervin diferitele instituţii ale societăţii, fiecare după propria competenţă, dar există şi o «meşteşugărie» a păcii care ne implică" (ibid., 231).

Iubiţi fraţi şi surori, să ne întoarcem acasă cu această angajare de a ne ruga mereu, neobosit, şi de profundă convertire a inimii. Biserica este un mare popor în slujba reconcilierii şi a păcii, care avansează neclintit, chiar şi atunci când respingerea logicii războiului o poate costa neînţelegere şi dispreţ. Ea proclamă Evanghelia păcii şi învaţă ascultarea de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni, mai ales când este vorba de demnitatea infinită a celorlalte fiinţe umane, pusă în pericol de încălcări constante ale dreptului internaţional. "În întreaga lume, este de dorit ca fiecare comunitate să devină o «casă a păcii», unde oamenii să înveţe să dezamorseze ostilitatea prin dialog, unde se practică dreptatea şi se păstrează iertarea. Astăzi, mai mult ca niciodată, trebuie să demonstrăm că pacea nu este o utopie" (Mesaj pentru a 59-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2026).

Fraţilor şi surorilor de orice limbă, popor şi naţiune: suntem o familie care jeleşte, care speră şi care se ridică. "Niciodată să nu mai fie război, aventură fără întoarcere; niciodată să nu mai fie război, spirală a durerii şi a violenţei" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Rugăciune pentru pace, 2 februarie 1991).

Preaiubiţilor, pacea fie cu voi toţi! Este pacea lui Cristos cel înviat, rodul jertfei sale de iubire de pe cruce. De aceea, ne îndreptăm rugăciunea către el:

Doamne Isuse,
Tu ai învins moartea fără arme sau violenţă:
i-ai sfărâmat puterea cu forţa păcii.
Dăruieşte-ne pacea ta,
aşa cum ai făcut femeilor nesigure în dimineaţa de Paşte,
aşa cum ai făcut discipolilor ascunşi şi înspăimântaţi.
Trimite-ne Duhul tău,
suflare care dă viaţă, care reconciliază,
care îi face fraţi şi surori pe adversari şi pe duşmani.
Inspiră în noi încrederea Mariei, mama ta,
care a stat cu inima frântă sub crucea ta,
fermă în credinţa că vei învia.
Fie ca nebunia războiului să se sfârşească
şi fie ca Pământul să fie îngrijit şi cultivat de cei care încă
ştiu să genereze, ştiu să protejeze, ştiu să iubească viaţa.
Ascultă-ne, Stăpâne al vieţii!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu