© Vatican Media

Catehezele lui Leon al XIV-lea despre documentele Conciliului al II-lea din Vatican

O recitire îndepărtată de locurile comune

"Generaţia de episcopi, teologi şi credincioşi ai Conciliului al II-lea din Vatican nu mai există astăzi". Prin urmare, "deşi simţim chemarea de a nu stinge profeţia sa şi de a continua să căutăm căi şi moduri de a pune în aplicare intuiţiile sale, va fi important să-l cunoaştem din nou îndeaproape şi să facem asta nu prin acel "din auzite" sau prin interpretările care i-au fost date, ci recitind documentele sale şi reflectând asupra conţinutului lor".

Aşa s-a exprimat Leon al XIV-lea miercuri, 7 ianuarie, în cateheza introductivă la o nouă serie de meditaţii asupra textelor conciliului. Adunarea conciliară este indicată ca un "mare har", o "stea polară", prezent şi viitor al unei "profeţii" care trebuie redescoperită ca reînnoire şi îmbogăţire decisivă a "tradiţiei" credinţei. Vitalitatea durabilă a acestui eveniment, pentru viaţa şi gândirea Bisericii, este încredinţată înainte de toate recitirii textelor sale. Impresionează sublinierea papei, care recomandă în mod explicit reconstruirea unui raport direct cu textele, evitând înlocuirea lui cu "zvonuri" şi cu "sinteze" care par interesate să înlocuiască lectura sa, mai degrabă decât să faciliteze receptarea acesteia.

Interpretarea este indispensabilă tradiţiei: lectura fizică a unui text nu este încă înţelegerea spirituală a sensului său. Însă, dacă abandonăm treptat raportul "fizic" cu textul, o interpretare a sa îl va înlocui în cele din urmă, cu pretenţia că îi traduce "spiritul". Textul este o formă de rezistenţă preţioasă a evenimentului care îl foloseşte pentru a evita să fie înlocuit, arbitrar, de interpretul său.

Papa are perfectă dreptate. Scena actuală este aglomerat de interpreţi atotştiutori ai conciliului, dar foarte săracă în cititori inteligenţi. De altfel, fenomenul prezintă trăsături de noutate interesante, chiar paradoxale. Mă refer la fenomenul interpreţilor conservatori ai tradiţiei şi ai magisteriului, care denunţă conciliul şi papii cu tonuri şi argumente demne de "liberă examinare". Contradicţiile şi excesele acestei posturi, care cu siguranţă profită de buna-credinţă a multora, în realitate nu mai citeşte textele magisteriului creştin (nu ar găsi argumente acolo). De fapt, în tradiţia catolică a credinţei, atestarea documentară a unui Conciliu Ecumenic al episcopilor, în comuniune cu papa, este prin definiţie demnă de ascultare şi reflecţie. Lectura sa fidelă găseşte întotdeauna armonie între "lucruri vechi şi noi" ale credinţei, ceea ce face ca tradiţia să strălucească şi îmbogăţeşte misiunea. Prejudecata absurdă care impune să se decidă dacă un conciliu este un har sau o daună este cu siguranţă transmisă din auzite: dar nu este sensus fidei.

În urma acestei distorsiuni, un adevărat miracol de comuniune, precum cel al unei adunări conciliare a Bisericilor - miracol de reconciliere a diferenţelor pe care nicio altă instituţie modernă nu este capabilă să-l egaleze - este transformat "din auzite" în începutul unor diviziuni obtuze. Conflictul supărător al interpretărilor care rezultă de aici paralizează orice gândire, orice mişcare, orice mărturie a credinţei care este comună. Şi cine îndrăzneşte să facă asta? Oricine, în zilele noastre. Mulţimea de mici maeştri autoproclamaţi care pretinde că învaţă conciliul adevăratul creştinism este în creştere. Din ce în ce mai puţini învaţă cu umilinţă creştinismul conciliul.

În formularea sa blândă, avertismentul lui Leon al XIV-lea este crucial: să citim, înainte de toate, conciliul, aşa încât aceia care nu au fost prezenţi să nu-l confunde cu clişeele noastre. Şi să ne lăsăm edificaţi şi instruiţi de moştenirea sa testamentară, nu de prejudecăţile "papilor eşuaţi" (cei care spun "Eu sunt" şi "înşeală pe mulţi", aşa cum explică Isus în Mt 24,4-5).

Aşadar, să ne lăsăm învăţaţi de cuvintele conciliului, care au fost cântărite şi analizate unul câte unul - şi nu s-au limitat să repete formule, ci au inventat limbaj -, cum ar trebui noi înşine să perfecţionăm vocabularul, gramatica, sintaxa profeţiei creştine pentru ziua de azi, de care suntem responsabili.

Conciliul - şi acesta din urmă chiar mai elocvent decât altele - a fost un eveniment de comuniune de neconceput. Nu ne vom risca în conflictul interpretărilor inventate de Bisericile conciliare şi Bisericile anti-conciliare, crezând că acestea sunt în beneficiul Bisericii universale. Conciliul a fost Biserica ce nu s-a temut de istorie şi nu s-a ruşinat de credinţă. S-a reconsiderat şi s-a mărturisit în lumina soarelui: şi a făcut-o de bunăvoie, nu prin impunerea altora, cu o izbucnire de pasiune credincioasă nelipsită de autocritică umilă. Atestarea documentară a acestei reconsiderări şi a acestei mărturisiri rezistă manipulării unui creştinism care doar "a auzit" despre conciliu; iar intenţia sa devine incertă. Evenimentul şi-a recunoscut propriile limite, fără legătură cu obsesia maximalismelor abstracte, atunci când a căutat să asigure cu textele sale comuniunea acum posibilă: aşezând-o ca sămânţă fertilă pentru comuniunea mai bună care urma să vină. Umilirea pasiunii şi a efortului acestei acţiuni, pe care numai credinţa o putea susţine, până la punctul de a o face de nerecunoscut şi sterilă, nu va mai fi acceptabilă.

Nu există o Biserică a lui Paul, a lui Petru, a lui Apolo (cf. 1Cor 1,12). Nu există o Biserică a conciliului şi una a Tradiţiei. Limitaţi în această alternativă, pierdem bucuria misiunii care caută credinţa în câmpul lumii şi nu numai în grădiniţa mănăstirii. Şi pierdem, de asemenea, uşurinţa atingerii lui Dumnezeu, care făcea chiar şi orbii să vadă şi şchiopii să umble.

Cea mai mare profeţie neîmplinită a conciliului este poate tocmai aceasta: dacă textele sale au hrănit şi au exprimat o comuniune atât de vastă, profundă şi neaşteptată între episcopi, ce lipseşte în lectura lor, pentru a fi capabilă să producă o comuniune similară - deşi imperfectă şi dialectică, dar la fel de pasională şi vibrantă - între toţi credincioşii? Aceeaşi sinodalitate trebuie îndrumată pe această cale, evitând jocurile politice şi manifestările publice cu determinare evanghelică egală şi veselă. Aceasta este, de fapt, sarcina care ne aşteaptă, în care suntem blocaţi de ceva vreme, din cauza certurilor dintre "grupări mafiote": nu disputa nevrotică dintre creştinisme, ci reconcilierea pasională dintre popoare. În contextul unei civilizaţii prezumţioase care crede că nu are nevoie de afectele lui Dumnezeu şi generează divinităţi imorale care se hrănesc cu "sacrificii umane", este nevoie urgentă de a redescoperi Duhul conciliului, care să binecuvânteze cu ungerea sa trupul comunităţilor creştine: încercate de vrăjmăşia dintre popoare, dar destinate să le lumineze nebunia.

Să recitim cu acest spirit textele testamentului conciliului şi vom găsi mângâiere şi sprijin în ele pentru a ajunge la ziua sărbătorii cu Domnul păcii. (Cei cărora le lipseşte clarviziunea de a procura acest untdelemn să doarmă mai degrabă decât să facă daune. Când va veni Domnul, îi vom trezi la timp, ca să nu-şi piardă ocazia).

Pierangelo Sequeri

(După L'Osservatore Romano, 11 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu