© Agenţia SIR

În tăcerea sâmbetei amintirea iubirii lui Dumnezeu

În tăcerea care urmează după răstignire, se împlineşte dăruirea totală a lui Isus, care încredinţează viaţa sa Tatălui fără a condamna pe nimeni. Sâmbăta Sfântă devine astfel un timp de amintire şi de aşteptare, ocazie pentru a redescoperi iubirea care trece prin durere şi de a învăţa să mărturisim speranţa chiar şi atunci când totul pare să vorbească despre moarte.

Isus, de acum trădat, renegat, bătut, abandonat, deposedat de toate, fără să deschidă gura, ca un miel dus la tăiere, ca o oaie tăcută înaintea celor care o tund (cf. Is 53,7), trăieşte ultimul act al existenţei sale: încredinţarea vieţii sale pământeşti Tatălui.

Ucenicii se împrăştie. Isus este lăsat singur în mâinile călăilor. Se lasă tăcerea. El nu caută un sprijin, este singur, se lasă condus până la răstignire, pentru a realiza planul încredinţat lui de Tatăl, de la care cere iertare pentru cei care l-au răstignit.

Isus moare fără să condamne pe nimeni; trăieşte în tăcere profundă, conştient că totul s-a împlinit (cf. In 19,30), dând mărturie despre iubirea nesfârşită (cf. In 13,1). El nu s-a revelat ca Fiu al lui Dumnezeu în putere, în ostentaţie sau în apărarea imaginii de sine sau în zgomotul pentru căutarea de consensuri. El, în timpul vieţii sale pământeşti, a demonstrat numai cum se iubeşte gratuit, acceptând umilinţa extremă până la moartea pe cruce, revelând cu viaţa iubirea infinită a Tatălui faţă de omenire.

Tăcerea lui Isus este cea mai înaltă expresie a iubirii suferite şi dăruite necondiţionat. Numai conştiinţa că Isus a murit pentru fiecare dintre noi din iubire ne poate schimba existenţa.

Este semnificativ faptul că Sfântul Francisc de Assisi, alegând să trăiască în toate asemenea lui Cristos sărac şi răstignit, nu numai în acţiunea zilnică, ci conformându-se lui în necazurile şi durerile pătimirii şi în iubire, a adresat Celui Preaînalt această cerere: "O, Domnul meu, Isuse Cristoase, te rog să-mi acorzi două haruri înainte de a muri: primul, ca în viaţa mea să simt în sufletul şi în trupul meu, pe cât posibil, acea durere pe care tu, dulce Isuse, ai îndurat-o în ceasul celei mai amare pătimiri a tale; al doilea, ca să simt în inima mea, pe cât posibil, acea iubire excesivă cu care tu, Fiul lui Dumnezeu, ai fost înflăcărat să înduri de bunăvoie o astfel de pătimire pentru noi, păcătoşii" (Fonti Francescane 1919).

Iubirea şi durerea se împletesc constant, pentru că iubirea cere alegerea de a nu poseda nimic, de a se dărui mereu necondiţionat, iar durerea cere asumarea, din iubire, a suferinţelor, mici sau mari, ale omenirii, pentru a răspândi certitudinea că Dumnezeu nu abandonează niciodată nicio creatură.

Tăcerea Sâmbetei Sfinte ne ajută să reintrăm adânc în noi înşine, pentru a comemora iubirea fidelă a lui Isus dăruită fiecăruia dintre noi, până la moartea pe cruce. În faţa lui Cristos sărac şi răstignit, putem revedea evenimentele şi momentele în care Domnul ne-a susţinut, ne-a luat de mână pentru a ne ridica şi pentru a ne arăta căile binelui de urmat, dăruind şi primind iubire.

Cum trăim noi, creştinii, astăzi timpul, imitându-l pe Isus chiar şi în tăcere?

În ce mod ne însoţeşte certitudinea că în momentele de tăcere, unde nu se întrezăreşte nicio posibilitate de viaţă, Domnul pregăteşte o cale a mântuirii?

Cum devenim semne de speranţă acolo unde totul vorbeşte despre moarte şi în ce mod mărturisim cu credinţa că Domnul este cu adevărat prezent în mijlocul nostru?

Tăcerea Sâmbetei Sfinte ne ajută să "ne aţintim privirea asupra lui Isus, cel care dă origine credinţei şi o duce la împlinire" (cf. Evr 12,2), să ne descoperim locuiţi de Dumnezeu, să consacrăm spaţiul dintre noi şi celălalt, pentru că fiecare loc şi timp este animat de Duhul Domnului.

Iubirea ajunge uneori la apogeu atunci când persoana comunică prin tăcere, pentru că exprimă aşteptarea şi primirea celuilalt cu timpurile sale, în timp ce recunoaşte propriile infidelităţi şi decide să meargă pe calea evanghelică.

Pentru a asuma acest stil de viaţă, este necesar să cultivăm tăcerea prin rugăciune, prin relaţia constantă cu Domnul. Atunci aşteptarea Învierii lui Cristos poate prinde contur la nivel personal, interpersonal şi comunitar.

Sâmbăta Sfântă nu este o zi a morţii, ci timpul oportun pentru a intra în contact cu iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5), singura posibilitate reală pentru a trăi în bucurie răspândind speranţa.

Diana Papa

(După Agenţia SIR, 4 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu