© Vatican Media

Recuperarea dimensiunii interiorităţii în viaţa de credinţă a tuturor celor botezaţi

Colocviu cu cardinalul prefect al Dicasterului pentru Cler despre mesajul papei pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

Recuperarea dimensiunii interiorităţii în viaţa de credinţă a tuturor celor botezaţi

"Necesitatea de a recupera şi a recentra dimensiunea interiorităţii în viaţa de credinţă a tuturor celor botezaţi." Pentru cardinalul Lazzaro You Heung-sik, prefectul Dicasterului pentru Cler, aceasta este tema fundamentală a recentului mesaj al Papei Leon al XIV-lea pentru a 63-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi celebrată pe 26 aprilie 2026. Pentru că - explică într-un interviu acordat la mass-media vaticane cardinalul care are "responsabilitatea şi sarcina fericirii celor care au fost chemaţi la vocaţia sacerdotală" - Sfântul Augustin ne învaţă că "fără interioritate nu suntem capabili să-l întâlnim cu adevărat pe Domnul în adâncul inimii noastre şi al conştiinţei noastre".

Eminenţă, tocmai a fost publicat primul mesaj al lui Leon al XIV-lea pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. Care sunt reacţiile dumneavoastră imediate?

Un dar! Un dar care umple inima de bucurie! Mai ales pentru mine, care sunt chemat să prezidez Dicasterul pentru Cler şi care am responsabilitatea şi sarcina fericirii celor care au fost chemaţi la vocaţia sacerdotală, este cu adevărat important să citesc şi să meditez aceste cuvinte ale Sfântului Părinte care ne amintesc de valori esenţiale precum rugăciunea şi interioritatea în dinamica de căutare şi maturizare vocaţională. Valori de care trebuie ţinut cont foarte bine pentru a relansa centralitatea pastoraţiei vocaţionale în toate domeniile vieţii ecleziale.

Textul începe cu o referinţă clară la "Bunul Păstor", care este prezentat aproape ca o icoană şi, în acelaşi timp, o referinţă pentru toate vocaţiile. Cât de important este în vocaţie faptul că Isus este păstor?

Este ceva ce nu putem ignora. Legarea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii de a patra duminică a Paştelui, cunoscută în mod tradiţional ca Duminica "Bunului Păstor", este una dintre acele tradiţii preţioase care nu ar trebui pierdute. De fapt, rolul pastoral al lui Cristos este atât icoană, cât şi referinţă, aşa cum este pe bună dreptate subliniat în întrebare şi aşa cum reiese din text. Isus Păstorul este idealul vocaţional la care să aspirăm, modelul de imitat, dar şi piatra pe care să ne construim propriile certitudini şi siguranţe. A şti că Isus este şi Păstorul meu, este Păstorul tuturor înseamnă a ne aminti că el este forţa, el este speranţa de care să ne agăţăm, el este certitudinea pe care să ne bazăm propriul "da" spus Domnului vieţii.

În acest caz este propus şi ca "Păstorul Frumos", invitându-ne să urmăm via pulchritudinis, calea frumuseţii şi a autenticităţii. Ce relevanţă are o astfel de invitaţie într-o lume atât de puternic marcată de idolul esteticii?

Recent, un text al Comisiei Teologice Internaţionale a evidenţiat pericolul unei mentalităţi hedonistice care celebrează şi aproape "adoră" corpul uman, conjugând experienţa umană prin canoanele estetico-funcţionale triste. Evident, nu la acest tip de frumuseţe se referă pasajul evanghelic, cu atât mai puţin textul Sfântului Părinte. Cred că referinţa trebuie înţeleasă în lumina unei redescoperiri a valorii - infinit unice - a frumuseţii lui Cristos. Isus este "Păstorul Frumos", pentru că tocmai unicitatea sa îl face profund frumos, adică realmente atractiv, conform înseşi etimologiei cuvântului: frumuseţea lui Cristos ne atrage la el. Această frumuseţe nu este simpla reflectare sau consecinţa unei etici sau a unei morale, ci este şi - am putea spune - categoria fundamentală pentru fiecare vocaţie din Biserică. A fi cu Isus, a ne dedica Bisericii, a ne iubi fraţii şi surorile nu este numai un lucru bun, ci este şi unic, este frumos şi umple cu adevărat existenţa umană de sens şi scop. Frumuseţea lui Cristos reprezintă plinătatea umanităţii, considerată "frumoasă şi bună", pentru că este oglindă a frumuseţii divine.

Partea centrală a mesajului insistă pe două aspecte ale relaţiei cu Dumnezeu: cunoaşterea şi încrederea. Cum se încadrează aceste două dimensiuni în itinerarul căutării vocaţionale?

Filozofia greacă ne-a învăţat că nu putem iubi ceea ce nu cunoaştem. Şi acest lucru este cu atât mai adevărat cu Dumnezeu. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu, nu ne putem decide pentru el, dacă nu am învăţat să-l cunoaştem. În acest sens, cred că file rouge [firul roşu] al întregului mesaj al Papei Leon se află tocmai în necesitatea de a recupera şi a recentra dimensiunea interiorităţii în viaţa de credinţă a tuturor celor botezaţi. Fără interioritate - aşa cum ne învaţă Sfântul Augustin - suntem incapabili să-l întâlnim cu adevărat pe Domnul în adâncul inimii noastre şi al conştiinţei noastre. De fapt, numai atunci când am trăit realmente experienţa personală a lui Dumnezeu putem descoperi planul său de iubire pentru viaţa noastră şi, mai presus de toate, putem învăţa să avem încredere în el! Sunt două categorii fundamentale, poate chiar evidente, dar care nu pot fi ignorate: avem încredere şi îi iubim numai pe cei pe care îi cunoaştem profund. Să nu ratăm ocazia de a-l frecventa pe Isus Cristos cu asiduitate, în cuvânt şi în Euharistie, în meditaţie şi în citirea textelor maeştrilor spirituali. Aceasta, cred, este inima invitaţiei Sfântului Părinte.

Partea finală a mesajului pare să se refere la cei chemaţi să persevereze în vocaţia lor, ca o invitaţie la curaj şi speranţă în pofida încercărilor şi a dificultăţilor. Ce se înţelege, aşadar, prin maturizare în alegerea vocaţiei?

Cred că răspunsul se află în îndemnul papei de a nu considera vocaţia ca un scop, o ţintă de atins. Este adevărat că există anumite momente în care propria alegere vocaţională este confirmată definitiv, cum ar fi de exemplu ziua în care se celebrează sacramentul căsătoriei sau se depun voturile perpetue de consacrare. Totuşi, acest lucru nu ar trebui considerat niciodată ca sfârşitul uceniciei sau întreruperea parcursului de maturizare interioară, acest lucru este adesea la originea multor crize vocaţionale. De fapt, vocaţia, tocmai atunci când este trăită pe deplin, nu este statică sau stagnantă, ci creşte, se maturizează şi se dezvoltă ca un corp viu, ba chiar în trupul nostru şi în sufletul nostru care trăiesc într-un loc determinat şi într-un timp specific. Cred că acest pasaj final despre dimensiunea maturizării continue este cu adevărat o piatră preţioasă pe care Sfântul Părinte ne-a încredinţat-o şi pe care trebuie să o păstrăm şi să o valorizăm tot mai mult. Niciun botezat, cu atât mai puţin un preot sau o persoană consacrată, nu se poate împlini pe sine însuşi şi darul vocaţiei sale ieşind din logica uceniciei şi a urmării, altminteri pierde sensul autentic al vocaţiei sale înseşi. Trebuie să redescoperim frumuseţea de a fi discipoli mereu.

(După L'Osservatore Romano, 30 martie 2026)

Link:

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu