Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Principatul Monaco
(28 martie 2026)

Sfânta Liturghie

Stadionul "Louis II"

Iubiţi fraţi şi surori,

© Vatican Media

Evanghelia pe care am ascultat-o (cf. In 11,45-57) relatează cruda sentinţă pronunţată împotriva lui Isus; ne vorbeşte despre ziua în care membrii Sinedriului "au hotărât să-l omoare" (v. 53). De ce i se întâmplă asta? Pentru că l-a înviat pe Lazăr din morţi, redând viaţa prietenului său, la mormântul căruia plânsese, împărtăşind durerea Martei şi a Mariei. Isus, care a venit în lume pentru a ne elibera de condamnarea morţii, este el însuşi condamnat la moarte. Nu este o chestiune de destin, ci o decizie deliberată şi atent meditată.

Verdictul lui Caiafa şi al Sinedriului a provenit dintr-un calcul politic bazat pe frică: dacă Isus continua să inspire speranţă şi să transforme tristeţea oamenilor în bucurie, "romanii aveau să vină" şi să devasteze naţiunea (v. 48). În loc să-l recunoască pe nazarinean drept Mesia - Cristos cel mult aşteptat -, liderii religioşi îl vedeau ca pe o ameninţare. Ca învăţători ai Legii, viziunea lor era atât de distorsionată, încât au încălcat ei înşişi preceptele Legii. Uitând promisiunea lui Dumnezeu făcută poporului său, au căutat să-i ucidă pe cei nevinovaţi, iar în spatele fricii lor se afla dorinţa de a păstra puterea. Deşi uitaseră Legea, care porunceşte: "Să nu ucizi", Dumnezeu nu a uitat promisiunea care avea să pregătească lumea pentru mântuire. Providenţa sa a transformat acel verdict ucigaş în mijlocul de a dezvălui un act de iubire supremă: oricât de rău ar fi fost Caiafa, el "a profeţit că Isus urma să moară pentru naţiune" (v. 51).

Suntem astfel martori la două forţe opuse: pe de o parte, revelaţia lui Dumnezeu, care se prezintă ca Domn şi Mântuitor atotputernic; şi, pe de altă parte, uneltirile ascunse ale unor autorităţi puternice, dornice să ucidă fără scrupule. Nu se întâmplă oare acest lucru şi astăzi? Acolo unde converg aceste forţe, se află semnul lui Isus: dăruirea propriei vieţi. Acest semn este prefigurat în învierea lui Lazăr, care este cea mai apropiată profeţie a evenimentelor care aveau să se desfăşoare mai târziu în pătimirea, moartea şi învierea lui Cristos. La Paşte, Fiul avea să împlinească lucrarea Tatălui prin puterea Duhului Sfânt. Aşa cum Dumnezeu a adus viaţa din nimic la începutul timpului, tot aşa, la împlinirea timpului, el răscumpără fiecare viaţă din moarte, izvorul distrugerii în creaţie.

Bucuria şi puterea mărturiei noastre vin din răscumpărare, în fiecare loc şi în fiecare timp. Într-adevăr, propriile noastre istorii sunt cuprinse în istoria lui Isus, începând cu vieţile celor vulnerabili şi asupriţi. Chiar şi astăzi, câte comploturi sunt puse la cale în întreaga lume pentru a-i ucide pe nevinovaţi! Câte scuze sunt inventate pentru a justifica eliminarea lor! Totuşi, în ciuda persistenţei răului, dreptatea veşnică a lui Dumnezeu ne salvează întotdeauna din mormintele noastre, aşa cum a făcut-o cu Lazăr, şi ne dă viaţă nouă. Domnul ne eliberează de durere insuflând speranţă. El converteşte inimile noastre împietrite transformând puterea în slujire, dezvăluind adevăratul nume al atotputerniciei sale: milostivirea. Milostivirea este cea care mântuieşte lumea. Ea hrăneşte fiecare viaţă umană în toată fragilitatea sa, din momentul în care creşte în sânul mamei până când se ofileşte. Aşa cum ne-a învăţat Papa Francisc, cultura milostivirii respinge cultura rebutării.

După cum am auzit, vocile profeţilor mărturisesc despre modul în care Dumnezeu îşi îndeplineşte planul de mântuire. În prima lectură, Ezechiel proclamă că lucrarea lui Dumnezeu începe cu eliberarea (Ez 37,23) şi se realizează prin sfinţirea poporului (cf. v. 28), care se află pe un drum de convertire, asemănător drumului nostru din Postul Mare. Aceasta este o invitaţie de a ne implica, mai degrabă decât de a rămâne la nivel privat sau individual, pentru ca relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru să poată fi transformate.

În primul rând, eliberarea ia forma unei purificări de "idolii" care au pângărit poporul (v. 23). Dar ce sunt idolii? Profetul foloseşte acest termen pentru a se referi la toate acele lucruri care înrobesc inimile noastre, înşelându-le şi corupându-le. Cuvântul "idol" înseamnă "idee mică", adică o viziune diminuată, care subminează nu numai gloria Celui Atotputernic transformându-l într-un obiect, ci şi mintea umană. Idolatrii sunt, aşadar, persoane cu mintea îngustă care privesc ceea ce le captivează privirea, întunecând-o în cele din urmă. Şi astfel, lucrurile mari şi minunate ale acestui pământ devin idoli şi provoacă forme de sclavie - nu pentru cei cărora le lipsesc aceste lucruri, ci pentru cei care se îndoapă cu ele, lăsându-şi aproapele în mizerie şi tristeţe. Eliberarea de idoli este, aşadar, eliberarea de puterea înţeleasă ca stăpânire, de bogăţia transformată în lăcomie, de vanitatea deghizată în frumuseţe.

Dumnezeu nu ne abandonează atunci când vin aceste ispite, ci se întinde spre cei slabi şi întristaţi, spre cei care cred că idolii lumii îi pot salva. După cum învăţa Sfântul Augustin, "omul este eliberat de stăpânirea lor atunci când crede în Cel care i-a dat exemplu de umilinţă" (De Civitate Dei, VII, 33). Acest exemplu este însăşi viaţa lui Isus, Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră. În loc să ne pedepsească, el a distrus răul prin iubirea sa, împlinind astfel promisiunea solemnă: "Îi voi curăţi; ei vor fi poporul meu, iar eu voi fi Dumnezeul lor" (Ez 37,23). Domnul a schimbat cursul istoriei chemându-ne de la idolatrie la adevărata credinţă, de la moarte la viaţă.

De aceea, iubiţi fraţi şi surori, în faţa numeroaselor nedreptăţi care afectează popoarele şi a războaielor care sfâşie naţiunile, cuvintele profetului Ieremia, proclamate astăzi ca psalm, răsună cu putere: "Le voi schimba jalea în bucurie, îi voi înveseli, îi voi mângâia după durerea lor" (Ier 31,13). Idolatria îi face pe oameni sclavi unii altora, dar purificarea de idolatrie îi sfinţeşte. Este un dar al harului care îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi fraţi şi surori unii cu alţii. Acest dar luminează prezentul nostru, pentru că războaiele care îl pătează cu sânge sunt rodul idolatriei puterii şi al banilor. Fiecare viaţă trunchiată răneşte trupul lui Cristos. Să nu ne obişnuim cu zgomotul armelor şi al imaginilor războiului! Pacea nu este numai un echilibru de putere; este opera inimilor purificate, a celor care îi văd pe ceilalţi ca fraţi şi surori de protejat, nu ca duşmani de învins.

Biserica din Monaco este chemată să dea mărturie despre o viaţă în pace şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea, dragi prieteni, aduceţi fericire celorlalţi prin credinţa voastră, manifestând o bucurie autentică, care nu se câştigă printr-un pariu, ci se împărtăşeşte prin caritate. Iubirea lui Dumnezeu este izvorul acestei bucurii: iubirea pentru viaţa nouă şi vulnerabilă, care trebuie întotdeauna primită şi îngrijită; iubirea pentru tineri şi bătrâni, care trebuie să fie încurajaţi în faţa provocărilor vieţii; iubirea pentru cei sănătoşi şi bolnavi, care uneori sunt singuri şi au mereu nevoie de însoţire atentă. Fie ca Fecioara Maria, patroana voastră, să vă ajute să oferiţi un spaţiu primitor şi demn celor mici şi săraci şi să promovaţi o dezvoltare integrală şi incluzivă.

În Postul Mare prelungit al lumii, când răul se dezlănţuie şi idolatria face inimile indiferente, Domnul pregăteşte Paştele său. Fiinţele umane sunt semnul acestui eveniment: Lazăr, căci a fost chemat din mormânt; noi, care suntem păcătoşii iertaţi; Răstignitul Înviat, care este autorul mântuirii. El este "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), susţinând pelerinajul nostru şi misiunea Bisericii în lume, care este de a dărui viaţa lui Dumnezeu. Această sarcină este sublimă şi aparent imposibilă, dacă nu ne dăruim viaţa aproapelui nostru. Ea este o sarcină emoţionantă şi rodnică, iar evanghelia luminează paşii noştri.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu