Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Principatul Monaco
(28 martie 2026)

Întâlnire cu tinerii şi catecumenii

Zona din faţa Bisericii "Sfânta Devota"

Iubiţi fraţi şi surori,

Preaiubiţi tineri! Dragi prieteni, bună ziua!

© Vatican Media

Sunt fericit să fiu aici cu voi şi vă salut din inimă. Îi mulţumesc arhiepiscopului pentru cuvintele pe care mi le-a adresat.

După cum a subliniat, biserica în care ne aflăm este dedicată Sfintei Devota, patroană a Principatului Monaco: o tânără curajoasă, care a ştiut să mărturisească credinţa sa în faţa violenţei persecutorilor până la martiriu. Trupul său, din Corsica, a ajuns în mod providenţial până aici, pe ceea ce este astăzi coasta monegască. Au vrut să o distrugă, să şteargă orice amintire despre ea, şi în schimb sacrificiul său a dus şi mai departe mesajul evangheliei de pace şi de iubire. Acest lucru ne ajută să reflectăm asupra faptului că binele este mai puternic decât răul, chiar şi atunci când, uneori, pare a fi cea mai rea situaţie. Nu numai atât, dar ne aminteşte şi că mărturia credinţei este o sămânţă care poate ajunge şi fecunda inimi şi locuri îndepărtate, mult dincolo de propriile noastre aşteptări şi posibilităţi.

În această biserică, recent, amintirii sfintei martire Devota i s-a alăturat cea a Sfântului Carlo Acutis, un alt tânăr îndrăgostit de Isus, fidel prieteniei sale cu Cristos până la sfârşit, în pofida unor timpuri şi căi complet diferite: în caritate, în apostolatul pe web, al cărui patron îl venerăm, şi în final în boală.

Preaiubiţi tineri, aceşti doi sfinţi ne încurajează şi ne îndeamnă să-i imităm. Chiar şi astăzi, de fapt, aşa cum s-a amintit, credinţa întâlneşte provocări şi obstacole, dar nimic nu-i poate ascunde frumuseţea şi adevărul. Dovadă în acest sens numeroşii bărbaţi şi femei de toate vârstele care, în număr tot mai mare, doresc să-l cunoască pe Domnul şi cer Botezul.

Aţi vorbit despre toate acestea în mărturiile voastre. Benjamin, căruia îi mulţumesc pentru ceea ce a împărtăşit, întreabă cum să evităm să fim îndepărtaţi de noi înşine, de ceilalţi şi de Dumnezeu de distragerile unei lumi - a noastră - aflată în continuă schimbare. Întrebarea sa este importantă şi priveşte un aspect fundamental al vieţii creştine: vitalitatea relaţiei noastre cu Cristos şi, în cadrul ei, sentimentul de unitate care se creează în noi înşine şi cu ceilalţi. Un mare educator al tinerilor, în acest sens, spunea că "rădăcina unităţii vieţii este în inimă, […] este un fapt al inimii, este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilinţă" (C. M. Martini, Da Betlemme al cuore dell'uomo [De la Betleem la inima omului], Edizioni Terra Santa, 2013).

Epoca modernă şi cea postmodernă ne-au îmbogăţit cu atâtea lucruri bune, oferind stimulente şi posibilităţi necunoscute anterior, la atâtea niveluri: de la cel cultural la cel medical şi al sănătăţii, de la cel tehnologic la cel al comunicării. Însă ele ne pun şi în faţa unor provocări importante, pe care nu le putem ignora şi pe care trebuie să le înfruntăm cu luciditate şi conştientizare. După cum spunea Benjamin, trăim într-o lume care pare să fie mereu grăbită, dornică de noutate, adeptă a unei fluidităţi fără legături, marcată de o nevoie aproape compulsivă de schimbări continue: în modă, în aspect, în relaţii, în idei şi chiar în dimensiuni ale persoanei care sunt constitutive pentru însăşi identitatea sa.

Însă ceea ce dă soliditate vieţii este iubirea: experienţa fundamentală a iubirii lui Dumnezeu, în primul rând, şi apoi, prin extensie, experienţa iluminatoare şi sacră a iubirii reciproce. Şi a ne iubi unii pe alţii, dacă, pe de o parte, necesită deschidere către creştere şi, prin urmare, către schimbare, pe de altă parte, necesită fidelitate, statornicie, disponibilitate la sacrificiu în viaţa de zi cu zi. Numai aşa neliniştea poate găsi pacea - şi noi dorim pacea! -, iar golul interior despre care vorbea Andreia se umple, nu cu lucruri materiale şi trecătoare, nici măcar cu aprobări virtuală a mii de like, sau cu apartenenţe condiţionante, artificiale, uneori chiar violente. Trebuie să curăţăm uşa inimii de aceste lucruri, pentru ca aerul sănătos şi oxigenant al harului să poată din nou să-i reîmprospăteze şi să-i revitalizeze încăperile şi pentru ca vântul puternic ale Duhului Sfânt să poată din nou să umfle pânzele existenţei noastre, propulsând-o spre adevărata fericire.

Toate acestea, dragilor, necesită rugăciune, spaţii de tăcere şi ascultare, pentru a reduce la tăcere frenezia acţiunii şi a vorbirii, a mesajelor, a reel-urilor, a chaturilor, şi pentru a aprofunda şi a savura frumuseţea de a fi împreună cu adevărat şi concret. În acest sens, Sfântul Carlo Acutis a vorbit despre Euharistie ca despre "autostrada spre cer" şi despre Adoraţia Euharistică ca despre o baie de soare, capabilă să bronzeze sufletul.

Acest lucru ar putea fi, aici, şi un răspuns la întrebarea lui Ethan despre pregătirea apropiată pentru a primi Botezul în noaptea de Paşte: trăirea Săptămânii Sfinte, în contemplarea misterelor Pătimirii, într-un climat de ascultare a glasului Duhului şi a ceea ce se întâmplă în propria inimă, făcând din aceasta ocazia pentru o revizuire senină şi profundă a propriei vieţi, trecute şi prezente.

Şi dacă acest lucru contează pentru viaţa spirituală şi pentru rugăciune, în acelaşi mod este valabil pentru exercitarea carităţii. Ethan a întrebat cum putem da mărturie despre darul vieţii pe care îl primim în Cristos; iar Sophie a întrebat cum putem fi martori ai speranţei pentru cei care, marcaţi de suferinţă, riscă să piardă lumina şi încurajarea credinţei. În faţa provocărilor, Isus ne-a îndemnat: "Nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi spune […]. Nu voi vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru vorbeşte prin voi" (Mt 10,19-20). Se referea la persecuţiile suferite pentru evanghelie, dar putem să aplicăm cuvintele sale oricărei circumstanţe în care caritatea ne cere să înfruntăm o încercare semnificativă pentru noi şi pentru ceilalţi. Cuvintele şi gesturile mărturiei şi speranţei nu se improvizează şi nu ni le dăm de la noi înşine: vin dintr-o relaţie profundă cu Dumnezeu, în care noi cei dintâi găsim răspunsurile fundamentale ale vieţii. Dacă este deschis canalul acţiunii sale în noi, şi dacă este deschis schimbul reciproc, prin care facem din această relaţie de iubire un dar comun şi împărtăşit, putem avea încredere că vorbele potrivite şi forţa necesară pentru a acţiona vor veni, la momentul potrivit.

În acest sens, am putea citi şi fraza foarte frumoasă, dar uneori greşit înţeleasă, a Sfântului Augustin: "Iubeşte şi fă ce vrei" (In litteram Ioannis ad Parthos, 7, 8). Iubeşte, adică fii un dar gratuit pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi; fii aproape, nu pleca, şi atunci când nu vei putea rezolva toate problemele şi îndrepta toate dificultăţile. Rămâi, cu iubire şi cu credinţă. Monaco este o ţară foarte frumoasă, dar adevărata frumuseţe o porţi tu, atunci când ştii să priveşti în ochii celor care suferă sau ai celor care se simt invizibili în mijlocul luminilor oraşului.

Aşa a găsit Sfânta Devota forţa de a-şi dărui viaţa până la capăt, şi aşa a trăit Sfântul Carlo Acutis drumul său de sfinţenie, lăsând o dâră de lumină şi în lumea internetului.

Dragi tineri, nu vă temeţi să oferiţi totul, timpul vostru, energiile voastre, lui Dumnezeu şi fraţilor, să vă dăruiţi complet Domnului şi celorlalţi. Numai aşa veţi găsi o bucurie mereu nouă şi un sens tot mai profund în viaţă. Lumea are nevoie de mărturia voastră pentru a depăşi derivele timpului nostru şi a înfrunta provocările sale şi, mai presus de toate, pentru a redescoperi bunătatea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Vouă, tineri catecumeni, care vă pregătiţi pentru Botez şi vouă, care aţi primit deja acest dar al harului, vă adresez cele mai calde urări: să trăiţi o viaţă deplină şi autentică în Cristos; să fiţi, pentru binele tuturor, în credinţă, în speranţă, în dreptate şi în caritate, constructori de pace. Voi sunteţi faţa tânără a acestei Biserici şi a acestui stat. Monaco este o ţară mică, dar poate fi un mare laborator de solidaritate, o fereastră a speranţei. Purtaţi evanghelia în alegerile voastre profesionale, în angajările voastre sociale şi politice, pentru a da glas celor care nu au glas, răspândind cultura îngrijirii. Faceţi din toate un dar pentru Dumnezeu şi trăiţi totul ca o misiune, care vă vrea pe unii pentru alţii prieteni în Cristos şi însoţitori fideli de drum.

Vă încredinţez mijlocirii Mariei, Mama noastră, a Sfintei Devota şi a Sfântului Carol Acutis. Şi vă împărtăşesc din inimă binecuvântarea mea.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu