Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Principatul Monaco
(28 martie 2026)

Întâlnire cu comunitatea catolică

Catedrala "Neprihănita Zămislire"

Iubiţi fraţi şi surori,

© Vatican Media

Avem un avocat înaintea lui Dumnezeu: pe Isus Cristos, cel drept (cf. 1In 2,1-2). Cu aceste cuvinte, apostolul Ioan ne ajută să înţelegem misterul mântuirii. În slăbiciunea noastră, apăsată de povara păcatului care marchează condiţia noastră umană, incapabilă prin propriile noastre eforturi să îmbrăţişeze plinătatea vieţii şi a fericirii, Dumnezeu însuşi se apropie de noi prin Fiul său Isus Cristos. Apostolul ne spune că Isus, ca victimă de jertfă, a luat asupra sa răul aflat în omenire şi în lume, că l-a purtat cu noi şi pentru noi şi că a învins acest rău, transformându-l şi eliberându-ne pentru totdeauna.

Cristos este centrul viu, inima credinţei noastre şi, având în vedere acest lucru, mă adresez vouă. Îl salut cordial pe Alteţa Sa Prinţul Albert, pe Excelenţa Sa arhiepiscopul Dominique-Marie David şi pe preoţii şi călugării prezenţi. Fiecăruia dintre voi îi spun că este o bucurie pentru mine să fiu aici şi să împărtăşesc drumul vostru eclezial.

Referitor la lectura pe care tocmai am ascultat-o, aş dori să vă ofer câteva reflecţii despre Isus ca "avocat" al nostru.

Primul punct priveşte darul comuniunii. Cristos, cel drept, mijlocind pentru omenire înaintea Tatălui, ne reconciliază cu Tatăl şi pe unii cu alţii. Isus nu a venit să pronunţe o judecată care condamnă, ci să ofere tuturor milostivirea sa care purifică, vindecă, transformă şi ne face parte din unica familie a lui Dumnezeu. Compasiunea şi îndurarea sa îl fac un "avocat" în apărarea săracilor şi a păcătoşilor, nu pentru a însoţi răul, ci pentru a-i elibera de opresiune şi sclavie şi pentru a-i face copii ai lui Dumnezeu şi fraţi şi surori între ei. Acţiunile lui Isus nu se limitează numai la vindecarea fizică sau spirituală. Căci ele includ şi o dimensiune socială şi politică importantă, deoarece persoanele vindecate sunt reintegrate, cu toată demnitatea lor, în comunitatea umană şi religioasă din care - adesea din cauza bolii sau a păcatului - au fost excluse.

Această comuniune este semnul prin excelenţă al Bisericii, chemată să fie în această lume o reflectare a iubirii lui Dumnezeu care nu arată favoritisme (cf. Fap 10,34). În acest sens, aş dori să spun că Biserica voastră, aici în Principatul Monaco, posedă o mare bogăţie. Căci este cu adevărat un loc unde toţi găsesc primire şi ospitalitate, marcat de amestec social şi cultural caracteristic societăţii voastre. Într-adevăr, deşi Principatul Monaco este un stat mic, este locuit de oameni din Monaco, Franţa, Italia şi de oameni de multe alte naţionalităţi. Este un stat mic cosmopolit, în care diversitatea originilor este completată şi de diferenţele socio-economice. În Biserică, o astfel de varietate nu ar trebui să devină niciodată ocazie de divizare în clase sociale. Dimpotrivă, toţi sunt primiţi ca persoane şi copii ai lui Dumnezeu. Mai mult, toţi sunt destinatari ai unui dar al harului care promovează comuniunea, fraternitatea şi iubirea aproapelui. Acesta este darul care vine de la Cristos, avocatul nostru înaintea Tatălui. Căci toţi am fost botezaţi în el şi, astfel, aşa cum spune Sfântul Paul, "Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Gal 3,28).

În acelaşi timp, pare necesar să subliniem un al doilea punct: vestirea evangheliei în apărarea persoanei umane. Isus doreşte ca toţi să primească vestea cea bună a iubirii Tatălui. Mai mult, ca "avocat", el vorbeşte în special în apărarea celor consideraţi abandonaţi de Dumnezeu şi uitaţi şi marginalizaţi. Astfel, s-a făcut vocea şi chipul Dumnezeului milostiv care "face dreptate şi judecată dreaptă tuturor celor care sunt asupriţi" (Ps 103,6).

Mă gândesc astfel la o Biserică chemată să se facă "avocată", adică apărătoare a persoanei umane, a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. Aceasta implică un drum crucial şi profetic de discernământ menit să promoveze "«dezvoltarea integrală» a omenirii, care respectă demnitatea şi identitatea sa autentică, precum şi scopul său ultim, care se referă la un mister de deplină comuniune cu Dumnezeul Treimic şi între noi" (Comisia Teologică Internaţională, Quo vadis, humanitas?, 22).

Prima slujire pe care trebuie să o facă vestirea evangheliei este de a lumina persoana umană şi societatea, astfel încât, iluminate de Cristos şi de cuvântul său, să îşi descopere propria identitate, sensul vieţii umane, valoarea relaţiilor şi a solidarităţii sociale, scopul ultim al existenţei noastre şi destinul nostru final.

În acest sens, aş dori să vă încurajez să oferiţi o slujire pasionată şi generoasă operei de evanghelizare. Vestiţi evanghelia vieţii, a speranţei şi a iubirii. Duceţi lumina evangheliei la toţi, astfel încât viaţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei să fie apărată şi promovată de la concepere până la moartea naturală. Oferiţi noi căi capabile să oprească valul secularismului, care riscă să reducă omenirea la individualism şi să bazeze viaţa socială pe producţia de bogăţie.

Cât de important este ca vestirea evangheliei şi practicarea credinţei, care sunt înrădăcinate în identitatea şi în societatea voastră, să se ferească de riscul de a fi reduse la o simplă obişnuinţă, chiar dacă este bună. O credinţă vie este întotdeauna profetică, în măsură să răspundă la întrebări şi să provoace reflecţie. Apărăm cu adevărat fiinţele umane? Protejăm demnitatea persoanei protejând viaţa în toate etapele ei? Este modelul economic şi social actual cu adevărat just şi marcat de solidaritate? Posedă o etică a responsabilităţii, care ajută şi depăşeşte "simpla logică a schimbului de echivalente, a profitului ca scop în sine" (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 38) pentru a construi o societate mai echitabilă?

Dragi prieteni, păstrându-vă privirea aţintită asupra lui Isus Cristos, avocatul nostru la Tatăl, veţi dezvolta o credinţă înrădăcinată într-o relaţie personală cu el, o credinţă care devine mărturie şi este capabilă să transforme viaţa şi să reînnoiască societatea. Această credinţă trebuie proclamată printr-un limbaj proaspăt şi prin instrumente noi, inclusiv cele digitale. Toată lumea trebuie să fie introdusă în această credinţă şi formată continuu în ea, folosind mijloace creative. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care învaţă să-l întâlnească pe Dumnezeu şi vă îndemn să acordaţi o atenţie deosebită catecumenilor şi celor care îşi redescoperă credinţa.

Fie ca sfânta voastră patroană Devota, fecioară şi martiră, să vă inspire prin exemplul său, iar Fecioara Neprihănită, Maria Preasfântă, să mijlocească pentru voi şi să vă călăuzească mereu.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu