Arhiepiscopul de Monaco: Papa ne va ajuta să recunoaştem "sărăciile ascunse"

Într-un interviu acordat mass-media vaticane, Monseniorul David a recunoscut fragilităţile spirituale ale micii ţări, unde clişeul bogăţiei ascunde adesea "singurătăţi" profunde şi o "criză a sensului vieţii". Călătoria apostolică a Papei Leon al XIV-lea va fi ocazie de a se adresa "întregii lumi", reprezentată în Principatul Monaco de o realitate multiculturală cu peste 150 de naţionalităţi.

Îndepărtând patina strălucirii, ne descoperim a fi universal fragili. Nu legănaţi de legănatul blând al unui iaht, nici îmbătaţi de muzica unei recepţii exclusiviste - unele dintre clişeele canonice atribuite celor care frecventează Principatul Monaco - ci mişcaţi de întrebări răsunătoare, "care lovesc cu atât mai mult pentru că viaţa pare, cel puţin aparent, mai uşoară". Totuşi, în interiorul acesteia se acumulează adesea singurătăţi şi anxietăţi: umbre interioare pe care sosirea unui pontif poate contribui să fie luminate, pentru a ne apropia şi de cei care se confruntă cu sărăcii materiale. Aceasta este una dintre cheile de lectură indicate de arhiepiscopul Dominique-Marie David, prezentând la mass-media vaticane călătoria apostolică pe care pontiful o va face pe 28 martie în Principatul Monaco, al doilea stat cel mai mic din lume după Cetatea Vaticanului.

Excelenţă, un aspect al Monaco-ului care este adesea este mai puţin subliniat este puternica sa dimensiune multiculturală. Ce poate spune Bisericii universale realitatea Principatului cu ocazia vizitei Papei Leon al XIV-lea?

Una dintre caracteristicile care m-a surprins cel mai mult când am ajuns ca arhiepiscop, acum şase ani, a fost că, într-un stat atât de mic - doar doi kilometri pătraţi - coexistă realităţi extrem de diferite. Aproape 150 de naţionalităţi sunt reprezentate în Monaco: într-un anumit sens, lumea largă este prezentă în acest spaţiu mic. Oamenii au adesea o imagine oarecum caricaturală a Principatului, văzut numai ca un oraş al luxului. În realitate, bogăţia sa provine din marea varietate de origini şi, de asemenea, dintr-un anumit amestec social. Multe persoane, de fapt, lucrează în Monaco fără a locui neapărat acolo. Toate acestea contribuie la bogăţia ţării noastre şi a Bisericii. De aceea cred că, şi pentru papa, vizitarea unei ţări atât de mici poate avea o semnificaţie importantă: la urma urmei, el se adresează întregii lumi. Misiunea sa este de a duce evanghelia, de a întări credinţa şi de a răspândi un mesaj de pace şi de demnitate umană. Prin urmare, este probabil ca ecoul unei astfel de vizite să depăşească graniţele micului nostru stat.

Monaco este adesea perceput ca un simbol al bogăţiei. Ce forme de sărăcie rămân invizibile? Există privaţiuni care nu sunt economice, ci relaţionale, spirituale sau culturale?

Sărăciile sunt numeroase şi adesea foarte profunde. Eu însumi am devenit conştient de acest lucru în ultimii ani, şi datorită celor care m-au ajutat să cunosc realitatea din Monaco dincolo de stereotipurile şi de imaginile răspândite de mass-media. Înainte de toate există sărăcii materiale, uneori foarte ascunse şi greu de văzut. Multe persoane locuiesc în jurul Principatului care lucrează acolo şi contribuie la viaţa ţării, dar care uneori se află în condiţii dificile, mai ales în ceea ce priveşte locuinţa sau costul vieţii. Multe asociaţii, inclusiv din cadrul diecezei, sunt atente la aceste situaţii. Alături de aceste dificultăţi materiale, însă, există alte forme de sărăcie: singurătatea şi lipsa de sens al vieţii. Atunci când cineva se bucură de un anumit nivel de bunăstare şi nu are preocupări materiale majore, se ridică alte întrebări: ce semnificaţie ar trebui să dea propriei existenţe? Nu este neobişnuit să întâlnim persoane care suferă de singurătate. Vedem, de asemenea, părinţi dezorientaţi în faţa educaţiei copiilor, despărţiri şi drame familiale cu atât mai şocante cu cât viaţa pare, cel puţin în aparenţă, mai uşoară. De aceea, sarcina noastră este să rămânem atenţi la aceste sărăcii ascunse, să ne îngrijim unii de alţii şi să ştim să recunoaştem situaţiile de fragilitate care, deşi nu sunt întotdeauna vizibile, sunt reale şi uneori foarte dureroase.

Într-un context în care bunăstarea pare a fi norma, se schimbă modul în care Biserica recunoaşte şi înfruntă sărăcia?

Din fericire, solidaritatea este foarte prezentă. În Monaco, lucrează realităţi foarte active precum Caritas Monaco, Societatea "Sfântul Vincenţiu de Paul", Legiunea Mariei şi numeroase asociaţii ecleziastice sau civile care se ocupă de copii aflaţi în dificultate, familii vulnerabile, bătrâni şi bolnavi. Această atenţie se reflectă şi în acţiunea Bisericii. Ideea este aceea de a avea grijă unii de alţii şi nu de a ne limita să trăim într-o ţară care oferă o bună calitate a vieţii şi o anumită siguranţă. Misiunea noastră, aici în Monaco, este să fim şi mai atenţi la persoane şi să nu ratăm ocazia pentru a mărturisi evanghelia celor aflaţi în nevoie.

Vi s-a întâmplat să observaţi episoade în care cei care au mult primesc spiritual de la cei care au puţin?

Când Biserica vorbeşte - în parohii, mişcări sau prin episcop - nu îşi alege publicul. În anumite momente importante din viaţa ţării, avem şi noi ocazia să ne adresăm tuturor. Este dificil să măsori roadele unui cuvânt, ale unei predici sau ale unei mărturii. Ar trebui să-i întrebăm pe cei care ascultă. Cu toate acestea, nu este neobişnuit să primim feedback care arată cum anumite mesaje, în timp, reuşesc să ajungă la inima persoanelor. Acesta este obiectivul nostru: să nu rămânem superficiali, ci să atingem persoana în profunzime. Dincolo de diferitele roluri şi responsabilităţi pe care fiecare le poate avea în Monaco, esenţialul este ca persoana să fie interpelată intern şi ca inima să se deschidă către un cuvânt capabil să trezească, să convertească şi să orienteze viaţa către ceilalţi. Nu putem întotdeauna să vedem imediat rezultatele, dar ştim că mulţi ascultă şi că, puţin câte puţin, se poate deschide un drum. Constatăm acest lucru şi din numărul tot mai mare de persoane care cer Botezul sau doresc să se reconecteze cu Biserica.

Vi se întâmplă vreodată să spuneţi persoanelor lucruri pe care nu se aşteaptă să le audă de la un episcop?

Aici, după cum se ştie, religia catolică este religia de stat. Mulţi se aşteaptă, prin urmare, ca episcopul şi Biserica să vorbească mai ales despre experienţa spirituală şi despre acceptarea credinţei. Totuşi, mai ales cu ocazia sărbătorii naţionale sau a altor evenimente importante, încerc să-mi amintesc şi că credinţa catolică nu este numai o identitate culturală sau un patrimoniu istoric. Este, de asemenea, o responsabilitate care are incidenţă asupra modului nostru de a trăi, asupra alegerilor şi asupra discernământului nostru. Pentru unii poate fi o perspectivă nouă: nu este suficient să se declare catolici, nici să fie mândri de asta. Trebuie să înţelegem şi consecinţele sale în modul în care privim lumea, pe ceilalţi - în special pe cei mai săraci - şi în coerenţa vieţii noastre. Dacă unii sunt surprinşi, probabil este tocmai din acest motiv: credinţa comportă consecinţe şi necesită o adevărată coerenţă a vieţii, aşa cum ne propune evanghelia.

Dacă ar trebui să rezumaţi misiunea Bisericii în Monaco cu o singură imagine evanghelică, pe care aţi alege-o?

Mă gândesc la două imagini evanghelice. Prima este cea a oiţei pierdute: mobilizarea tuturor energiilor noastre - preoţi, laici, parohii şi mişcări - astfel încât vestea bună să ajungă şi la cei care par cei mai distanţi sau improbabili. A doua este episodul lui Zaheu. Isus alege să intre în casa unei persoane care nu se bucura de mare reputaţie, chiar dacă era bogată şi importantă din punct de vedere social. O face pur şi simplu pentru a-l face să descopere frumuseţea şi bucuria evangheliei. Prin apropiere şi prietenie, îi revelează că Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă şi intră în viaţa sa şi în inima sa. Prin urmare, cred că vizita papei va fi un mare har.

Edoardo Giribaldi

(După Vatican News, 24 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu