© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie în duminica a IV-a din Postul Mare (Parohia "Sacro Cuore di Gesù a Ponte Mammolo" [Roma], 15 martie 2026)

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Celebrarea noastră euharistică de astăzi este mai mult ca niciodată în ton cu bucuria. De fapt, frumuseţea acestei adunări a noastre se încadrează în contextul duminicii numite "laetare", adică "bucură-te", după cuvintele lui Isaia: "Bucură-te, Ierusalim!" (Intrarea, cf. Is 66,10).

Acest lucru ne face să reflectăm. Actualmente în lume mulţi dintre fraţii şi surorile noastre suferă din cauza conflictelor violente, provocate de pretenţia absurdă de a rezolva problemele şi divergenţele prin război, în timp ce trebuie să ne dialogăm neîncetat pentru pace. Apoi, unii chiar încearcă să implice numele lui Dumnezeu în aceste alegeri de moarte, dar Dumnezeu nu poate fi înrolat de întuneric. El vine mai degrabă, întotdeauna, să dăruiască lumină, speranţă şi pace omenirii, iar pacea este ceea ce trebuie să caute cei care îl invocă.

Este mesajul acestei duminici: dincolo de orice abis în care omul poate cădea, din cauza păcatelor sale, Cristos vine să aducă o lumină mai strălucitoare, capabilă să-l elibereze de orbirea răului, pentru ca el să înceapă o viaţă nouă.

Întâlnirea dintre Isus şi orbul din naştere (cf. In 9,1-41), de fapt, poate fi comparată cu scena unei naşteri, graţie căreia acesta, asemenea unui copil care se naşte, descoperă o lume nouă, văzându-se pe sine, pe ceilalţi şi viaţa cu ochii lui Dumnezeu (cf. 1Sam 16,9).

Să ne întrebăm aşadar: în ce constă această privire? Ce dezvăluie? Ce înseamnă "a privi cu ochii lui Dumnezeu"?

Conform cu ceea ce relatează evanghelistul Ioan, înseamnă înainte de toate depăşirea prejudecăţilor celor care, în faţa unei persoane suferinde, văd numai un proscris de dispreţuit sau o problemă de evitat, retrăgându-se în turnul blindat al individualismului egoist. Auzim adesea lucruri precum: "Când lucrurile mergeau bine, aveam mulţi prieteni; dar în vremurile de încercare, mulţi plecau, dispăreau!". Isus nu face asta: îl priveşte pe orb cu iubire, nu ca pe o fiinţă inferioară sau o prezenţă supărătoare, ci ca pe o persoană iubită care are nevoie de ajutor. Astfel, întâlnirea lor devine o ocazie pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să se manifeste în toţi.

În "semn", în miracol, Isus revelează puterea sa divină, iar omul, aproape reparcurgând gesturile creaţiei - noroiul, saliva - arată din nou pe deplin frumuseţea şi demnitatea sa de creatură făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, recăpătându-şi vederea, devine martor al luminii.

Desigur, aceasta implică efort: trebuie să se obişnuiască cu multe lucruri necunoscute anterior, să înveţe să distingă culorile şi formele, să-şi restabilească relaţiile şi nu este uşor. Ba mai mult, ostilitatea din jurul său creşte, îl provoacă şi nici măcar părinţii săi nu au curajul să-l apere (cf. In 9,18-23). Aproape că pare, în mod absurd, că cei apropiaţi vor să anuleze ceea ce s-a întâmplat. Nu numai atât, în interogatoriul la care este supus orbul care acum vede, cel pus sub acuzare este mai ales Isus, acuzat că a încălcat ziua de sabat pentru a-l vindeca.

Astfel, se dezvăluie celor prezenţi o altă orbire, diferită şi chiar mai gravă: aceea de a nu vedea, chiar în faţa lor, chipul lui Dumnezeu, aşa că schimbă posibilitatea unei întâlniri mântuitoare cu siguranţa sterilă pe care le-o oferă respectarea legalistă a unei discipline formale. În faţa unei astfel de obtuzităţi Isus nu se opreşte, arătând că nu există "sabat" care să poată împiedica un act de iubire. De altfel, sensul odihnei sabatice, pentru poporul lui Israel - şi pentru noi duminica, ziua Domnului - este tocmai acela de a celebra misterul vieţii ca un dar, în faţa căruia nimeni nu poate ignora strigătul de ajutor al fraţilor şi al surorilor care suferă.

Poate că, uneori, şi noi putem fi orbi în acest sens, atunci când nu ne dăm seama de ceilalţi şi de problemele lor. Isus, în schimb, ne cere să trăim în mod diferit, aşa cum a înţeles bine prima comunitate creştină, în care fraţii şi surorile, statornici în rugăciune, împărtăşeau totul cu bucurie şi simplitate a inimii (cf. Fap 2,42-47). Nu că lipseau necazurile şi obstacolele, nici măcar în acele vremuri. Dar ei nu au renunţat: întăriţi de darul Botezului, s-au străduit totuşi să trăiască precum nişte creaturi noi, trăind în comuniune şi în pace cu toţi şi găsind în comunitate o familie care îi însoţea şi îi susţinea.

Preaiubiţilor, acestea sunt roadele pe care suntem chemaţi să le aducem ca fii ai luminii (cf. 1Tes 5,4-5); şi parohia voastră trăieşte cu fidelitate această misiune de aproape nouăzeci de ani, cu o atenţie specială faţă de situaţiile de sărăcie, de marginalizare şi de urgenţă, cu atenţie la prezenţa închisorii Rebibbia pe teritoriul său şi cu multe alte semne de sensibilitate şi de solidaritate.

Ştiu că îi ajutaţi pe mulţi fraţi şi surori din alte ţări să se insereze aici: să înveţe limba, să găsească o locuinţă decentă şi să găsească un loc de muncă cinstit şi sigur. Nu lipsesc dificultăţile, din păcate uneori accentuate de cei care exploatează fără scrupule condiţia de sărăcie a celor mai vulnerabili pentru a promova propriile interese. Însă sunt la curent de cât de angajaţi sunteţi cu toţii în a face faţă acestor provocări, prin serviciile Caritas, Casele-familie pentru primirea femeilor şi mamelor aflate în dificultate şi multe alte iniţiative. Aşa cum îmi este cunoscută vitalitatea şi generozitatea cu care vă dedicaţi educaţiei tinerilor şi copiilor, cu oratoriul şi cu alte propuneri educaţionale.

Sfântul Augustin, vorbind despre chipul lui Dumnezeu, a cărui oglindă suntem chemaţi să fim în lume, le spunea creştinilor din timpul său: "Ce chip are iubirea? Ce formă, ce statură, ce picioare, ce mâini? […] Are picioarele, care duc la Biserică; are mâinile, care dau săracilor; are ochii, cu care sunt cunoscuţi cei aflaţi în nevoie" (In Epistolam Joannis ad Parthos, 7, 10) şi adăuga, referindu-se la caritate: "Ţineţi-o, îmbrăţişaţi-o: nimic nu este mai dulce decât ea" (ibid.).

Preaiubiţi fraţi şi surori, iată darul luminii care v-a fost încredinţat, pentru ca să-l faceţi să crească în voi şi între voi în toată dulceaţa sa şi să-l răspândiţi în lume, prin rugăciune, frecventarea sacramentelor şi caritate. Continuaţi să vă angajaţi în acest fel pe drumul vostru.

Preasfânta Inimă a lui Isus, căreia îi este dedicată parohia voastră, să plăsmuiască şi să ocrotească tot mai mult această frumoasă comunitate, pentru ca, având aceleaşi sentimente ale lui Cristos (cf. Fil 2,5), să trăiască şi să mărturisească cu bucurie şi dăruire comoara de har pe care aţi primit-o.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu