© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat comunităţilor din patru seminarii spaniole: Alcalá de Henares, Toledo, interdiecezan de Cataluña şi Cartagena (28 februarie 2026)

Iubiţi fraţi în episcopat, Eminenţă, preoţi, seminarişti şi rude,

Seminarul este întotdeauna un semn de speranţă pentru Biserică; de aceea, întâlnirea cu voi - atât pe cei care treceţi prin această etapă, cât şi pe cei care aveţi responsabilitatea de a vă însoţi - este un motiv de adevărată bucurie pentru mine.

Aş putea vorbi despre multe aspecte importante ale formării voastre, despre care am avut deja ocazia să scriu în scrisoarea pe care am trimis-o Seminarului "Sfântul Carol şi Sfântul Marcel" din Trujillo, Peru - o instituţie din care am făcut parte timp de mai mulţi ani - şi pe care v-aş încuraja să o citiţi când aveţi ocazia. Dar astăzi aş dori să mă concentrez asupra unui lucru care stă la baza a tot restul şi care, tocmai din acest motiv, riscă să fie considerat de la sine înţeles fără a fi cultivat: a avea o perspectivă supranaturală asupra realităţii.

Există o frază a lui Chesterton care poate servi drept cheie de lectură pentru a înţelege tot ceea ce aş dori să împărtăşesc cu voi: "Îndepărtaţi supranaturalul şi veţi găsi nu naturalul, ci nefirescul" (cf. Heretics, VI). Omul nu este făcut să trăiască închis în el însuşi, ci într-o relaţie vie cu Dumnezeu. Când această relaţie devine obscură sau slăbită, viaţa începe să se desfacă din interior. Nefirescul nu este numai ceea ce este scandalos, este suficient să trăim făcând abstracţie de Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi, lăsându-l în afara criteriilor şi deciziilor prin care înfruntăm existenţa.

Şi, dacă acest lucru este sigur pentru fiecare creştin, este valabil mai ales pe drumul de formare spre preoţie. Ce poate fi mai nefiresc decât un seminarist sau un preot care vorbeşte despre Dumnezeu cu familiaritate, dar trăieşte în interior ca şi cum prezenţa sa ar exista numai la nivelul cuvintelor, şi nu în profunzimea vieţii? Nimic nu ar fi mai periculos decât să ne obişnuim cu lucrurile lui Dumnezeu fără să trăim din Dumnezeu. Prin urmare, în fond, totul începe - şi se întoarce întotdeauna - la relaţia vie şi concretă cu Acela care ne-a ales fără niciun merit al nostru.

A avea o viziune supranaturală nu înseamnă a fugi de realitate, ci a învăţa să recunoaştem acţiunea lui Dumnezeu în evenimentele concrete ale fiecărei zile; o perspectivă care nu este nici improvizată, nici delegată, ci învăţată şi practicată în aspectele obişnuite ale vieţii. Tocmai din acest motiv, dacă o viziune supranaturală este atât de decisivă pentru viaţa creştină, este cu atât mai mult pentru cei care vor acţiona in persona Christi şi, încă din etapa formativă, merită să fie cultivată cu o atenţie specială, pentru că este principiul care dă unitate la toate celelalte.

Această viziune asupra realităţii, plină de credinţă, trebuie tradusă zilnic în alegeri concrete de viaţă; altfel, chiar şi practicile intrinsec bune - cum ar fi studiul, rugăciunea, viaţa comunitară - pot deveni goale şi distorsionate în interior, transformându-se în simplă supunere. O modalitate simplă şi dovedită de a proteja această perspectivă este exersarea în practica prezenţei lui Dumnezeu, care menţine inima trează şi viaţa constant referită la el.

Sfânta Scriptură exprimă acest adevăr cu o imagine simplă în primul psalm, când îl descrie pe cel drept ca fiind "un pom sădit lângă izvoare de apă, care aduce rod la timpul potrivit şi ale cărui frunze nu se ofilesc" (v. 3). Nu este roditor prin absenţa dificultăţilor, ci prin locul în care a prins rădăcini. Vântul, iarna, seceta sau tăierea fac parte din creşterea sa, dar nici furtuna, nici ariditatea nu-l distrug atunci când rădăcinile sale sunt adânci şi sunt aproape de izvor. Scriptura însăşi, însă, cunoaşte paradoxul smochinului care nu rodeşte în pofida îngrijirilor pe care le primeşte (cf. Lc 13,6-9).

Se spune că pomii "mor în picioare": rămân în poziţie verticală, păstrându-şi aspectul exterior, dar în interior sunt deja uscaţi. Ceva similar se poate întâmpla în viaţa seminarului sau a unui seminarist - şi mai târziu în viaţa unui preot - când rodnicia se confundă cu intensitatea activităţilor sau cu simpla atenţie exterioară la aparenţe. Viaţa spirituală nu rodeşte datorită a ceea ce se vede, ci datorită a ceea ce este adânc înrădăcinat în Dumnezeu. Când acea rădăcină este neglijată, totul ajunge să se usuce din interior, până când, în tăcere, în cele din urmă "moare în picioare".

În cele din urmă, perspectiva supranaturală se naşte din aspectul cel mai simplu şi decisiv al vocaţiei: a fi cu Învăţătorul. Isus i-a chemat pe cei pe care i-a ales "să fie cu el" (Mc 3,14). Acesta este fundamentul oricărei formări sacerdotale: a rămâne cu el şi a ne lăsa formaţi din interior; a-l vedea pe Dumnezeu acţionând şi a recunoaşte cum el lucrează în propria viaţă şi în viaţa poporului său. Prin urmare, deşi mijloacele umane, psihologia şi instrumentele formative sunt valoroase şi necesare, ele nu pot înlocui această relaţie. Adevăratul protagonist al acestui drum este Duhul Sfânt, care configurează inima, ne învaţă cum să corespundem harului şi pregăteşte o viaţă rodnică în slujba Bisericii. Totul începe acum, în evenimentele obişnuite ale fiecărei zile, unde fiecare persoană decide dacă să rămână cu Domnul sau să încerce să se bazeze exclusiv pe propriile forţe.

Dragi fii, în numele Bisericii, vă mulţumesc pentru generozitatea voastră în alegerea de a-l urma pe Domnul. Faceţi-o întotdeauna cu certitudinea că nu mergeţi singuri: Cristos merge înaintea voastră, Preasfânta Maria vă însoţeşte şi întreaga Biserică vă susţine cu rugăciunile sale.

În final, vreau să exprim o recunoştinţă specială tuturor familiilor prezente aici.

Încrezători în această certitudine, aşadar, mergeţi înainte cu pace şi cu fidelitate. Domnul să vă binecuvânteze. Vă mulţumesc foarte mult.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu