Reflecţie: Încercări

În încercarea de a fi cu adevărat buni creştini, lucrurile parcă scapă de sub control: cu siguranţă am avut asemenea experienţe. Am putea spune că acest lucru nu este surprinzător, deoarece praful este cel mai vizibil pe suprafeţele curate.

Încercăm să facem tot posibilul pentru a rămâne în iubirea lui Dumnezeu şi pentru o vreme chiar reuşim. Dar apoi se întâmplă ceva - mai ales atunci când ne aşteptăm mai puţin, când credem că totul este în ordine - care ne tulbură liniştea sufletească şi ne răstoarnă planurile paşnice. Desigur, toate acestea se întâmplă şi din cauza faptului că mai avem la ce lucra, iar pe de altă parte, încercările sunt cele prin care credinţa noastră se întăreşte. În perioada Postului Mare, cuvintele Sfântului Padre Pio reprezintă un îndemn încurajator, potrivit căruia "cu cât încercarea este mai mare, cu atât Dumnezeu este mai aproape." Ce înseamnă mai exact acest lucru?

Nu este vorba să devenim încrezători peste măsură, deoarece un creştin autentic nu se mulţumeşte cu minimul, cu aşa-numitele rugăciuni obligatorii sau cu participarea ocazională la Sfânta Liturghie, condiţionată de dispoziţie ori de vreme, şi nici cu atitudinea de tipul "ce aş putea face eu?" sau "nu este treaba mea", ci - potrivit posibilităţilor şi darurilor sale - încearcă să facă totul pentru a-l urma pe Mântuitorul până la capăt, prin foc şi apă. Încercările nu sunt pedepse, ci mijloacele care ne ajută să ajungem la mântuire. Ce preţ are suferinţa pământească - chiar dacă pare foarte mare şi de nesuportat - în comparaţie cu fericirea veşnică?

În capitolul al şaptelea din Scrisoarea către Romani, Sfântul Apostol Paul exprimă, de fapt, o experienţă umană foarte cunoscută: aceea când ştim ce ar fi corect, dar totuşi nu facem acel lucru: "Căci ştiu ce fac: nu săvârşesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. [...] Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau" (Rom 7,15.19). Legea lui Dumnezeu este bună, raţională şi curată, iar noi înţelegem că ar fi bine să trăim potrivit acesteia, totuşi constatăm că adesea facem altceva decât ne-am dori, ca şi cum ar exista un "eu mai bun" care doreşte binele, şi o altă forţă care ne trage în jos şi alege calea mai uşoară, dar greşită. Această luptă interioară este prezentă şi în viaţa noastră de zi cu zi: suntem conştienţi că ar trebui să fim răbdători cu membrii familiei noastre, totuşi se întâmplă adesea să răspundem iritaţi; ne hotărâm să nu vorbim de rău pe alţii, şi totuşi, aproape fără să ne dăm seama, ajungem să bârfim din nou. În astfel de momente, nici noi nu înţelegem motivul, deoarece în adâncul sufletului nostru nu ne-am dorit aşa ceva!

Omul nu este o fiinţă unitară şi "simplă", ci trăieşte între lupte lăuntrice. Cunoaşte binele, îl doreşte, şi totuşi cade; iar tocmai din această experienţă se naşte dorinţa de eliberare şi de ajutor, iar singurul care nu ne lasă singuri în încercările noastre este Isus: el este cel care ne conduce şi cel care ne pune la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru a-l putea urma.

Probabil ne-am aflat deja în situaţia în care am simţit că nimeni nu ne înţelege, cei din jur nu manifestă compasiune, iar atunci, în singurătatea noastră, a vorbit Isus, căruia i-am putut încredinţa cu încredere sufletul nostru, printr-un suspin, o lacrimă, o rugăciune, un gând fugar. El este mereu disponibil, ne stă neîncetat alături, ne ascultă, nu ne judecă, ci ne dăruieşte pacea sa: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă!" (In 14,27).

Primiţi, aşadar, această pace: păstraţi-o ca pe o comoară de preţ, pentru că aceasta este singura bogăţie adevărată; toate celelalte sunt doar amăgire, încercare eşuată, strădanie zadarnică, imitaţie sortită inevitabilei decăderi. Să ne rugăm, aşadar, să alegem întotdeauna pacea adevărată:

Doamne, Isuse Cristoase,
pacea ta nu este precum cea pe care o dă lumea.
Vine în tăcere, şi totuşi transformă totul;
ne cuprinde nevăzut, şi totuşi este mai puternică decât orice teamă.
Învaţă-ne să ne deschidem inimile înaintea ta.
Eliberează-ne de nelinişte,
calmează-ne gândurile tulburate
şi alungă umbrele îndoielii.
Dă-ne harul de a primi pacea ta -
nu doar în cuvinte, ci în suflet şi în viaţă.
Să devenim blânzi când suntem ispitiţi de mânie;
să aducem unitate când suntem înconjuraţi de dezbinare;
să răspundem cu încredere atunci când apare frica.
Revarsă asupra noastră lumina milei tale,
ca să putem ierta,
să răspândim speranţă
şi să fim purtători ai prezenţei tale în viaţa de zi cu zi.
Pacea ta să fie căminul sufletului nostru,
să ne modeleze gândurile, cuvintele şi faptele,
pentru ca viaţa noastră să fie o mărturie blândă
a iubirii care izvorăşte din tine.
Amin.

Zoltán Csákay