© Vatican Media

Dintr-o omilie despre sfinţii Monica şi Augustin

Ratzinger şi Biserica ce primeşte cu braţele deschise, lăsând oamenii liberi

"Suferind, a învăţat să-l lase să meargă pe drumul lui, fără constrângeri. A învăţat să suporte faptul că drumul său era complet diferit" de acela pe care ea îl imaginase. Acestea sunt cuvinte despre mama Sfântului Augustin, rostite la consacrarea bisericii parohiale "Sfânta Monica" din cartierul Neuperlach din München de către cardinalul arhiepiscop de atunci, Joseph Ratzinger. Era 29 noiembrie 1981, la numai patru zile după anunţul numirii sale ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Aceasta este încă o dată o imagine a lui Ratzinger foarte departe de aceea portretizată de aceia care folosesc pasaje selectate din magisteriul lui Benedict al XVI-lea pentru a încerca să-l contrasteze cu cel al succesorilor săi. Omilia este publicată pentru prima dată în italiană în volumul de texte selectate ale lui Ratzinger, La fede del futuro [Credinţa viitorului] (Cantagalli Editore, traducere de Pietro Luca Azzaro), cu o prefaţă de cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat.

În omilia sa, arhiepiscopul de München de atunci a prezentat figura mamei lui Augustin ca pe o experienţă vie a ceea ce este Biserica în esenţa sa cea mai profundă. "În ea - a scris Ratzinger, referindu-se la sfântul din Hipona - a experimentat Biserica drept persoană, Biserica personal, astfel încât pentru el nu era numai un aparat, din care se simte ceva foarte îndepărtat, structuri care par puţin de neînţeles. În această femeie era prezentă personal ceea ce este Biserica". Augustin, amintea cardinalul, a scris despre mama sa: "Ea nu mi-a dăruit numai această viaţă corporală, ci mi-a dăruit un spaţiu din inimă, mi-a dat un spaţiu de viaţă în care am putut deveni un bărbat". Fiinţa umană, a afirmat Ratzinger, "are nevoie de un spaţiu relaţional de încredere, de iubire; şi de un sens care să-i permită să meargă spre viitor".

Însă acest "spaţiu de viaţă" are puţin de-a face cu structurile ecleziastice sau cu comunităţile identitare ale oamenilor perfecţi care se izolează de lume, condamnând-o zi de zi. Dimpotrivă, el portretizează admirabil chipul unei Biserici primitoare, respectuoasă faţă de libertatea fiecăruia şi de timpul fiecăruia. Aşa cum a făcut Monica faţă de fiul său, considerând "faptul de a-l lăsa liber un element esenţial pentru formarea acestui spaţiu vital". Liber să greşească, liber să-şi urmeze patimile carnale... Monica "ştia să aştepte. Ştia să accepte conflictul dintre generaţii. Suferind, a învăţat să-l lase să meargă pe drumul său, fără constrângeri. A învăţat să suporte faptul că drumul lui era complet diferit de cel pe care ea, în credinţă, îl imaginase; şi totuşi a învăţat să-l iubească, să-i fie alături, să nu-l abandoneze, permiţându-i în acelaşi timp libertatea fiinţei sale. În această deschidere a sa aşteptând, cu care i-a lăsat libertatea de a deveni el însuşi - nu impunându-i credinţa, ci fiind acolo pentru el pur şi simplu ca persoană, ca mamă -, chiar în acest fel i-a transmis credinţa".

Acestea sunt cuvinte edificatoare pentru părinţi, pentru educatori şi, mai general, pentru cei care vestesc evanghelia. O Biserică drept "spaţiu de viaţă, de libertate, de speranţă".

Viitorul papă a comentat: "Cred că astăzi există atât de multă suspiciune şi aversiune faţă de Biserică... pentru că experimentăm foarte puţin Biserica drept persoană, foarte puţin Biserica personal. Auzim vorbindu-se despre ea numai ca structură, birou şi aparat. Dar Biserica va putea subzista numai, şi noi vom putea prinde rădăcini în ea şi ea va putea deveni patria noastră, numai dacă va continua să subziste în persoane. Acest spaţiu, toate spaţiile - chiar şi sălile în care ne petrecem timpul liber şi ne întâlnim - ar trebui să fie un spaţiu care ne ajută să devenim Biserică în persoană unii pentru alţii; un spaţiu care să fie pentru noi un spaţiu vital, o mamă, cineva care ne pune la dispoziţie un loc de încredere şi de posibilitate de a trăi".

O Biserică "spital de campanie" care te însoţeşte, unde iubirea îngrijeşte cele mai profunde răni şi ne simţim ca acasă.

Andrea Tornielli

(După L'Osservatore Romano, 25 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu