© Vatican Media

În Biserică doi noi fericiţi şi trei venerabili

Papa autorizează promulgarea a cinci decrete ale Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor. Béchara Abou-Mourad, un călugăr libanez din Ordinul Bazilitan al Preasfântului Mântuitor, va fi în curând beatificat. O beatificare echivalentă va fi acordată călugărului minor Gabriele Maria, care a trăit în Franţa între secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Au fost recunoscute, de asemenea, virtuţile eroice ale unui preot ligurian, ale unui călugăr capucin indian şi ale unui laic brescian.

Béchara Abou-Mourad, preot libanez şi membru al Ordinului Bazilitan al Preasfântului Mântuitor al melkiţilor, va fi beatificat pentru vindecarea miraculoasă, atribuită mijlocirii sale, a unei femei aflate în scaun cu rotile. Papa Leon al XIV-lea a autorizat Dicasterul pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul în cadrul unei audienţe acordate sâmbătă, 21 februarie 2026, cardinalului prefect Marcello Semeraro. În cadrul aceleiaşi audienţe, papa a autorizat promulgarea decretelor pentru beatificarea echivalentă a lui Gabriele Maria, preot francez al Ordinului Fraţilor Minori şi co-fondator al Ordinului Preasfintei Bune Vestiri a Sfintei Fecioare Maria, pentru care a fost confirmat cultul spontan de lungă durată. Alte trei decrete recunosc virtuţile eroice ale lui Francesco Lombardi, preot ligurian; Fausto Gei, laic din brescian, membru al Asociaţiei Lucrătorilor Tăcuţi ai Crucii; şi Theophane, călugăr capucin din India.

Un fericit din Ţara Cedrilor

Înainte de voturi Selim, viitorul fericit Béchara Abou-Mourad s-a născut în Zahle, Liban, pe 19 mai 1853. A dezvoltat de timpuriu o vocaţie la preoţie şi la viaţa călugărească, intrând în Mănăstirea Bazilitană a Preasfântului Mântuitor din Saida. Hirotonit preot pe 26 decembrie 1883, a fost numit "maestru de disciplină" la Seminarul Mic Bazilitan, apoi a fost trimis la Deir el-Qumar pentru a desfăşura activităţi pastorale. Aici, neavând o clădire bisericească, a celebrat Liturghia în casele credincioşilor şi, cu sprijinul episcopului local şi cu ajutorul oamenilor şi al binefăcătorilor, a reuşit să construiască o biserică. De asemenea, a fondat o societate caritabilă privată şi s-a remarcat prin marea sa caritate, zelul apostolic şi intensa spiritualitate. În 1922, din cauza vârstei înaintate şi a sănătăţii precare, a fost transferat la catedrala melkită din Säid?, unde şi-a continuat slujirea pastorală ca duhovnic, oferind sprijin spiritual oamenilor. Apoi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în Mănăstirea "San Salvatore", unde a murit pe 22 februarie 1930. Mijlocirii sale i s-a atribuit miracolul vindecării unei femei imobilizate într-un scaun cu rotile din cauza dificultăţilor de mers. Totul a început în 1983, când femeia a fost diagnosticată cu "artroză cu spondilolisteză şi hernii avansate de gradul IV" la genunchiul drept. În 2009, a dat peste o scurtă biografie a părintelui Béchara Abou-Mourad şi, amintindu-şi că auzise de vindecările efectuate prin mijlocirea sa în timpul vieţii sale, şi-a îndreptat rugăciunile către el într-o noapte deosebit de dureroasă. Încrezându-se în mijlocirea sa, a doua zi a început să meargă fără niciun ajutor şi fără să simtă durere, până când a dus o viaţă "perfect sănătoasă".

Un frate minor observant din Franţa

Prin decretul care confirmă cultul său imemorial (echivalentul beatificării), Gabriele Maria, născut Gilbert Nicolas, este acum numărat printre fericiţi. Data exactă a naşterii sale este necunoscută, deşi se presupune că a fost în jurul anului 1460, lângă oraşul francez Riom. După ce a primit o solidă educaţie creştină, a dezvoltat o profundă devoţiune mariană şi, într-o zi, auzind o predică despre Neprihănita Zămislire, l-a inspirat să intre în viaţa consacrată. A intrat în Ordinul Fraţilor Minori Observanţi la Mănăstirea "Notre-Dame" din Lafond şi, după ce a fost hirotonit preot, a fost însărcinat de superiorii săi să predea teologie morală tinerilor fraţi, funcţie pe care a deţinut-o timp de aproape douăzeci de ani. Un moment deosebit de important din viaţa sa a fost întâlnirea cu Jeanne de Valois, soţia repudiată a regelui Ludovic al XII-lea al Franţei (beatificată de Benedict al XIV-lea în 1742 şi canonizată de Pius al XII-lea în 1950). Călugărul a devenit confidentul şi directorul ei spiritual şi, împreună cu ea, în 1501, a fondat Ordinul Bunei Vestiri a Sfintei Fecioare Maria şi i-a scris Regulile. Timp de aproximativ treizeci de ani, ca superior general, a condus familia călugărească nouă, care s-a extins treptat în Belgia, Olanda, Anglia şi Spania. Între 1511 şi 1514, Ordinul Fraţilor Minori Observanţi, din care făcea parte, i-a încredinţat sarcini de direcţiunea şi de conducere. Gilbert Nicolas a dus şi el la bun sfârşit un proces de reformă, devenind vicar provincial al Aquitaniei şi Burgundiei şi vicar general al Observanţei Ultramontane, iar în timpul capitulului general din 1517, a fost numit comisar general al acestuia. În această perioadă, Papa Leon al X-lea i-a dat numele de Gabriele Maria. În anii care au urmat, în mijlocul contextului delicat al discuţiilor aprinse din cadrul familiei franciscane, călugărul a publicat un comentariu la Regula Sfântului Francisc, demonstrând cunoştinţe teologice şi canonice considerabile şi a continuat să deţină funcţii importante în cadrul Ordinului său. A murit pe 27 august 1532, în mănăstirea din Rodez. Un om cult şi cu multiple faţete, deosebit de evlavios faţă de Fecioara Maria, cu răbdare şi perseverenţă a oferit un imbold semnificativ pentru creşterea spiritualităţii familiei franciscane. A fost un predicator convingător şi, animat de o mare caritate, a trăit în sărăcie, abandonându-se cu încredere voinţei lui Dumnezeu. I-a călăuzit pe cei care se îndreptau spre el cu înţelepciune şi integritate, fără a arăta niciodată părtinire, iar în poziţiile sale de responsabilitate a căutat întotdeauna bunăstarea spirituală a fraţilor săi şi a călugăriţelor de la Buna Vestire. Imediat după moartea sa, în jurul său s-a dezvoltat un cult spontan, care a crescut de-a lungul secolelor, iar mai multe miracole au fost atribuite mijlocirii sale.

Parohul de Bussana

Venerabil de acum înainte, Francesco Lombardi s-a născut pe 24 februarie 1851, în Terzorio, Italia. A manifestat de timpuriu chemarea la preoţie şi în 1864 a fost primit în Mănăstirea "Sfânta Scolastic" din Subiaco, unde a rămas până în 1867, când s-a întors acasă din cauza sănătăţii precare. În pofida acestui fapt, şi-a continuat studiile ecleziastice şi a fost hirotonit preot pe 19 august 1874. Numit mai întâi administrator parohial şi apoi paroh în satul Bussana, în Liguria natală, şi-a exercitat acolo slujirea timp de 47 de ani, distingându-se prin viaţa sa spirituală intensă şi rugăciune, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, promovarea practicii religioase şi a catehezei pentru copii şi adulţi şi grija sa faţă de lăcaşurile de cult. A lucrat pentru răspândirea devoţiunii faţă de Preasfânta Inimă a lui Isus şi a devenit un ghid şi o inspiraţie pentru mulţi credincioşi. Le-a oferit un sprijin necondiţionat, mai ales când cutremurul devastator din 23 februarie 1887, care a lovit în timpul celebrării Liturghiei de Miercurea Cenuşii, a ucis 54 de oameni şi a distrus biserica şi o parte din sat. Preotul a lucrat la construirea unui sanctuar dedicat Preasfintei Inimi pe locul vechii biserici, care, în timp, a devenit o destinaţie de pelerinaje şi un centru de spiritualitate. De asemenea, a iniţiat mai multe proiecte sociale, inclusiv o grădiniţă, un atelier pentru fete, un adăpost pentru bătrâni şi un orfelinat. În urma enciclicei sociale Rerum Novarum a lui Leon al XIII-lea, a promovat o Societate de Ajutor Reciproc a Muncitorilor, alături de o bancă rurală. În 1902, a înfiinţat o tipografie pentru a publica o revistă dedicată Preasfintei Inimi şi şi-a continuat apostolatul sub diverse forme. A murit la Bussana pe 13 februarie 1922. S-a rugat mult şi a dedicat timp adoraţiei euharistice. Recita frecvent Rozariul, chiar şi în timp ce mergea pe stradă, şi îi îndemna pe credincioşi să cultive rugăciunea. A promovat mai multe iniţiative pastorale, printre care apostolatul rugăciunii, marţea euharistică şi exerciţiile spirituale.

Fratele capucin din India

Printre noii venerabili, Theophane s-a născut în regiunea indiană Kerala pe 20 iulie 1913, în Kottapuram, şi a fost botezat cu numele Michael. A primit o solidă educaţie creştină acasă şi în 1929 a intrat în seminarul diecezan mic al arhidiecezei de Verapoly. După ce şi-a aprofundat carisma şi spiritualitatea Sfântului Francisc de Assisi, atras de viaţa călugărească franciscană, a ales să intre în mănăstirea capucină din Farangipet şi pe 31 octombrie 1933 a îmbrăcat haina franciscană, luând numele Theophane. Hirotonit preot pe 20 aprilie 1941, a slujit ca director al postulanţilor, păstor al capelei şi membru al grupului de reculegere misionară capucină din Kollam. În 1947, a fost numit gardian al Mănăstirii "Preasfânta Inimă" din Kunnam şi apoi paroh, mai întâi în Tiruchirapalli şi apoi, până în 1958, în Kotagiri, unde a predat şi Sfânta Scriptură şi omiletică la Seminarul Teologic Capucin local. Drept capelan al diferitelor congregaţii călugăreşti feminine, s-a dedicat numeroaselor activităţi pastorale şi de asistenţă socială în rândul castelor indiene. Transferat la Ponnurummi, a construit o mănăstire dedicată Sfântului Bonaventura, împreună cu o biserică şi un seminar pentru vocaţiile capucine. A murit pe 4 aprilie 1968, în Ernakulam. Considerat unul dintre cei mai apreciaţi predicatori capucini ai vremii, a fost considerat un preot sfânt, stimat pentru umilinţa şi dăruirea sa faţă de cei nevoiaşi şi cei din urmă. A trăit intens spiritul sărăciei sfântului Francisc de Assisi, primind cu caritate fraternă şi generozitate pe toţi cei care se apropiau de el, atât laici, cât şi călugări, oferindu-le întărire spirituală şi materială. Ca profesor, a fost mereu atent şi disponibil să clarifice nedumeririle şi îndoielile elevilor săi. A primit daruri spirituale de la Dumnezeu şi, în anumite privinţe, a fost comparat de unii cu Padre Pio din Pietrelcina, mai ales pentru modul în care îi primea şi se ruga pentru cei care se adresau lui. Faima sa de sfinţenie, deja răspândită în timpul vieţii sale, s-a consolidat şi mai mult după moartea sa.

Un venerabil laic brescian

De asemenea, venerabilul Fausto Gei s-a născut la Brescia pe 24 martie 1927. Provenind dintr-o familie catolică, a frecventat Oratoriul Păcii, condus de Părinţii Filipinezi, inclusiv de părintele Carlo Manziana, viitorul arhiepiscop de Crema, care i-a devenit director spiritual. Tânărul Fausto a dezvoltat curând o puternică sensibilitate socială şi civică, iar în martie 1945, acuzat de implicare în activităţi antifasciste, a fost ţinut în închisoare timp de câteva zile împreună cu un preot şi alţi tineri. După război, şi-a terminat studiile liceale şi în 1946 s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Pavia. La scurt timp după aceea, a fost diagnosticat cu scleroză multiplă şi, din cauza pierderii utilizării picioarelor, a fost forţat să abandoneze studiile. După o perioadă iniţială de intensă frământare interioară, şi-a acceptat condiţia, hotărât să o trăiască precum un apostolat în Biserică şi în lume. Pe măsură ce boala a progresat, şi-a pierdut treptat utilizarea mâinilor şi apoi vorbirea. L-a întâlnit pe Luigi Novarese, s-a alăturat Mişcării "Voluntari ai Suferinţei", pe care a fondat-o, şi a devenit liderul diecezei de Brescia. În 1962, s-a alăturat şi Asociaţiei Lucrătorilor Tăcuţi ai Crucii, fondată tot de Novarese, şi a promovat-o în dieceze, profesând anual sfaturile evanghelice, în conformitate cu statutele acesteia. Fausto a lucrat, de asemenea, pentru evanghelizarea bolnavilor, căutând să-i susţină pe cei suferinzi în credinţa lor şi încurajându-i să joace un rol activ în viaţa Bisericii. A făcut acest lucru prin "apostolatul condeiului", menţinând o reţea strânsă de corespondenţă cu mulţi bolnavi şi, de asemenea, lucrând pentru a se asigura că există preoţi dedicaţi îngrijirii spirituale a bolnavilor. Condiţiile sale de viaţă s-au înrăutăţit din cauza edemului pulmonar. A murit pe 28 martie 1968. Fausto Gei a fost un martor fervent al evangheliei, în ciuda infirmităţii fizice care i-a marcat viaţa, pe care a transformat-o într-o oportunitate de a-i ajuta pe alţii, în special pe cei care treceau prin aceeaşi suferinţă cu el. Prin angajamentul său, a sensibilizat şi autorităţile civile şi religioase cu privire la nevoile reale ale bolnavilor şi ale familiilor lor. Evlavios faţă de Sfânta Fecioară Maria, o invoca zilnic cu rugăciunea Rozariului, pe care o considera o "armă indispensabilă pentru a depăşi suferinţa" purtând crucea cu credinţă.

Tiziana Campisi

(După Vatican News, 21 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu