© Vatican Media

Dialogul Sfântului Părinte cu preoţii din Roma (19 februarie 2026)

Cardinalul Baldo Reina:

Vă mulţumim, Sfinte Părinte, pentru ceea ce ne-aţi spus; cu siguranţă va fi motiv de aprofundare ulterioară. Vă mulţumim, de asemenea, pentru timpul pe care ni-l veţi dedica acum: aţi menţionat disponibilitatea de a discuta cu preoţii. Mulţi ar fi dorit să vă pună multe întrebări. I-am grupat în patru pe grupe de vârstă. Primul va fi părintele Francesco Melone, unul dintre preoţii care i-aţi hirotonit pe 31 mai anul trecut, şi vă va adresa o întrebare legată în mod specific despre ceea ce aţi spus la sfârşitul discursului dumneavoastră, şi anume, dificultăţile clerului tânăr. După el, părintele Giacomo Pavanello, paroh de "San Gregorio Magno alla Magliana", o parohie de aproximativ 40.000 de locuitori, va adresa o întrebare despre provocările pastorale ale timpului nostru. Apoi, părintele Romano De Angelis, care a fost paroh în mai multe parohii din oraş şi de câteva luni este unul dintre capelanii Spitalului Pediatric "Bambino Ges?", va aborda tema fraternităţii sacerdotale, care a fost, de asemenea, un subiect pe care l-aţi abordat. În final, părintele Tonino Panfili, care este implicat de mulţi ani în viaţa consacrată în vicariat şi este în prezent administratorul Bazilicii "Santa Croce in Gerusalemme", vă va adresa întrebări despre preoţii în vârstă. În acest sens, ne amintim de confraţii noştri în vârstă şi bolnavi care se află la Azilul de bătrâni "San Gaetano" al Divino Amore. Aşadar, aceşti patru vor vorbi, într-un fel, în numele tuturor. Mulţumesc.

Prima întrebare:

Bună ziua, Sfinte Părinte, vă adresez aceste cuvinte în numele preoţilor tineri din dieceza noastră, chiar dacă aţi răspuns deja la atâtea dintre întrebările noastre sincere. Vă mulţumesc! În majoritatea cazurilor, ne desfăşurăm slujirea pastorală alături de grupurile de tineri din comunităţile noastre. În rândul tinerilor, simţim o dorinţă profundă de profunzime şi intimitate cu Dumnezeu, precum şi o nevoie de a fi ascultaţi şi de a împărtăşi comuniunea. Dar, în acelaşi timp, ei experimentează numeroase răni relaţionale şi emoţionale, adesea însoţite de anxietate şi frică, tristeţe şi singurătate. De aceea, uneori pare mai uşor, şi poate chiar mai recompensator şi benefic pentru noi, preoţii, să ne concentrăm în primul rând pe planul emoţional, amorţind durerea cu evenimente senzaţionale şi emoţii puternice, mai degrabă decât să-i ajutăm să intre în dialog cu Dumnezeu. Această relaţie, însă, nu este ostentativă, zgomotoasă, aglomerată de mulţimi mari sau mediată de lideri carismatici, ci mai degrabă hrănită în secretul rugăciunii, făcându-ne nu protagonişti, ci slujitori ai destăinuirii cu Domnul. Numai prietenia cu Isus umple singurătatea noastră, aşa cum a amintit chiar Sanctitatea Voastră pe 10 ianuarie trecut, când aţi primit aici tinerii romani şi profesorii lor. De aceea, vă întreb, Sfinte Părinte, ce sfat ne-aţi da nouă, preoţilor tineri, pentru a întrupa evanghelia în lumea de astăzi, în special în rândul tinerilor noştri, prezentându-ne lor ca adulţi credibili, fără însă a transforma evanghelizarea în animaţie şi discernământul în divertisment? Vă mulţumesc.

Răspunsul Papei Leon al XIV-lea:

Bun. Primul lucru pe care aş vrea să-l spun este că e o condiţie, o realitate a societăţii de astăzi, pe care într-un anumit sens nu o putem schimba, însă trebuie să ţinem ochii deschişi. Este realitatea familiilor şi provocările pe care le avem şi cu tinerii de astăzi, tocmai pentru că adesea provin din familii care au trecut prin crize grave, absenţa tatălui, părinţi divorţaţi, recăsătoriţi, mulţi care au trăit şi experienţe de abandonare, dificultăţile pe care tinerii trebuie să le asume în această viaţă pe care o trăim astăzi. Aşadar, pentru preot, a-i însoţi pe aceşti tineri înseamnă şi a cunoaşte realitatea lor, a le fi aproape în acest sens, a-i însoţi, dar nu a fi numai unul printre tineri. Şi asta este important: mărturia preotului. Preotul tânăr poate oferi tinerilor un model de viaţă, că a fi prieten al lui Isus va putea realmente să umple viaţa lor. Dar asta înseamnă că preotul însuşi, tânăr sau mai puţin tânăr, trăieşte o viaţă de prietenie cu Isus, pentru a le oferi acestor tineri nu numai un exemplu, ci o experienţă de viaţă care ar putea schimba viaţa tinerilor. Apoi şi aici cred că spiritul de evanghelizare, despre care am vorbit acum câteva minute, trebuie aplicat şi tinerilor.

Înainte, toţi tinerii veneau în parohie. Cu siguranţă, multe dintre parohiile voastre au un oratoriu, un loc unde tinerii se adună şi se joacă... Unii vin încă, dar nu ne putem mulţumi numai cu cei care vin în parohie; şi de aceea, poate chiar şi cu tinerii înşişi, trebuie să organizăm, să gândim, să căutăm iniţiative care pot fi o formă de ieşire. Papa Francisc a vorbit adesea despre Biserica în ieşire. Trebuie să mergem noi, trebuie să invităm alţi tineri, să mergem cu ei pe străzi; poate să oferim diferite modalităţi, activităţi... Sportul poate fi şi el o modalitate de a invita tinerii. Alte activităţi, arta, cultura... A invitaţi tinerii să vină, să înceapă să cunoască. Poate că a ne cunoaşte este în primul rând o experienţă umană de prietenie, care ne poate ajuta să ajungem treptat la o experienţă de comuniune. Mulţi tineri trăiesc o izolare, o singurătate incredibilă, după pandemie, dar nu a început de acolo. Cu faimosul smartphone, pe care probabil toată lumea îl poartă în buzunar în zilele noastre, trăiesc singuri chiar dacă spun: "Nu, prietenul meu este aici", dar nu există un contact uman. Ei trăiesc un fel de distanţă faţă de ceilalţi, o răceală, fără a cunoaşte bogăţia, valoarea raporturilor cu adevărat umane. Aşadar, şi aici trebuie să căutăm modalităţi de a oferi tinerilor o experienţă diferită de prietenie, de împărtăşire şi, puţin câte puţin, de comuniune, şi din acea experienţă, trebuie să-i invităm să-l cunoască şi pe Isus, care ne invită să fim nu slujitorii săi, ci prietenii săi.

Pentru a face toate acestea necesită mult timp, sacrificiu şi chiar reflecţie, pentru a vedea cum se ajunge la aceşti tineri care astăzi sunt atât de adesea smulşi dintr-o viaţă groaznică - dependenţa de droguri, delincvenţa, violenţa, greutăţile, această izolare... Un tânăr mi-a pus nu cu mult timp în urmă această întrebare: "Dar vorbeşti mult despre comuniune şi unitate. De ce? Care este valoarea?". Nici măcar nu a înţeles, în această experienţă pe care o trăieşte, că există o mare valoare în a ieşi din singurătate şi a căuta prieteni şi comuniune. Aşa că eu cred că pe acest drum, chiar şi preoţii tineri, care sunt mai apropiaţi de tineri ca vârstă, cultură şi formare, vor putea face un mare serviciu în vestirea acestui mesaj, care, în cele din urmă, este întotdeauna evanghelia.

A doua întrebare:

Sanctitate, bună ziua şi vă mulţumesc foarte mult pentru acest moment. Aş dori să vă adresez o întrebare despre vremurile pe care le trăim, marcate de marginalizarea progresivă a religiei din panorama socială contemporană, în special în oraşele mari precum Roma. Cum putem fi incisivi în această cultură postmodernă în care trăim şi respirăm cu toţii, însă fără a reveni la scheme din trecut care ar fi oarecum anacronice? Care sunt priorităţile în slujirea noastră pastorală pentru a răspunde evanghelic provocărilor timpului nostru? Permiteţi-mi să o spun altfel: evanghelia s-a înculturat întotdeauna, astăzi probabil suntem în faţa unei noi înculturări, cum putem asigura că această înculturare este favorizată, însoţită şi nu împiedicată de iniţiativele noastre? Mulţumesc.

Răspunsul Papei Leon al XIV-lea:

Un lucru, pe care eu însumi îl caut, este cum să răspund la această provocare, care începe cu necesitatea de a cunoaşte cu adevărat comunitatea în care sunt chemat să slujesc. Vorbesc personal. Am trăit la Roma timp de patru ani în anii 1980, apoi timp de doisprezece ani, din 2000 până în 2012-13, apoi acum de trei ani, şi de fiecare dată când mă întorc la Roma, într-un anumit sens, găsesc o altă Romă. Sunt multe lucruri... "Cetatea eternă", să zicem, străzile sunt aceleaşi, gropile sunt aceleaşi, dar viaţa s-a schimbat atât de mult. Aşadar, pentru a sluji şi ca episcop de Roma, m-am gândit mult, când am mers la Ostia duminica trecută, să vorbesc cu aceşti oameni, cu aceste persoane, trebuie să începem prin a cunoaşte realitatea lor cât mai profund posibil. Nici măcar nu pot duce o continuitate: dacă mă transferă dintr-o parohie în alta, mă gândesc: "Asta a funcţionat acolo, hai să continuăm aceleaşi lucruri". Dacă vrei să iubeşti pe cineva, trebuie mai întâi să cunoşti. Dacă vrei să iubeşti şi să slujeşti o comunitate, este foarte important să o cunoşti.

Şi există multe realităţi în această lume a mobilităţii, despre care am vorbit puţin, care este în continuă schimbare. Aşadar, este nevoie de un efort din partea parohilor, a preoţilor, a tuturor celor care colaborează, inclusiv în consiliul parohial, pentru a vedea cu adevărat care sunt provocările acestui moment în acest loc, în această parohie, pe care trebuie să o vedem şi să o înţelegem puţin.

Apoi, referitor la realitatea lumii de astăzi, nu am vorbit încă despre o realitate care ajunge la noi chiar dacă nu ne dorim: inteligenţa artificială, utilizarea internetului, care este prezentă şi în viaţa preotului. De altfel, vă îndemn să rezistaţi tentaţiei de a pregăti omilii cu inteligenţă artificială! Aşa cum toţi muşchii din corp, dacă nu îi folosim, dacă nu îi mişcăm, mor, creierul are nevoie să fie folosit, aşadar şi inteligenţa noastră, inteligenţa voastră, trebuie exersată puţin pentru a evita pierderea acestei abilităţi. Dar este nevoie de mult mai mult, pentru că pentru a ţine o omilie adevărată, care este împărtăşirea credinţei, IA nu va putea niciodată să împărtăşească credinţa! Aceasta este partea cea mai importantă: dacă putem oferi o slujire, să zicem înculturată, în locul, în parohia în care lucrăm, oamenii vor să vadă credinţa voastră, experienţa voastră de a-l fi cunoscut şi iubit pe Isus Cristos şi evanghelia sa. Şi acesta este un lucru pe care trebuie să-l cultivăm continuu.

Şi de aceea spun cu sinceritate, la toate întrebările, că o parte a răspunsului este importanţa unei vieţi de rugăciune. Nu numai rutina de a recita breviarul cât mai repede posibil, pe care îl port şi pe telefon, ci timpul de a sta cu Domnul, de a asculta cu cuvântul lui Dumnezeu, cu rugăciunea Psalmilor, această laudă adusă Domnului. Dar şi capacitatea de a intra în dialog, de a asculta cu adevărat şi de a exprima dificultăţile pe care le port în inimă: "De ce, Doamne, ce vrei de la mine? Ce pot face?". Aşadar, cu această experienţă a unei vieţi autentic înrădăcinate în Domnul, putem oferi ceva ce nu este al nostru. Nu pentru că eu sunt ofer ceea ce sunt eu, aceasta este o înşelăciune atât de des întâlnită pe internet, pe TikTok, şi vrem să fim noi: "Am mulţi follower [urmăritori], mulţi like [aprecieri], pentru că văd că eu spun...". Nu eşti tu: dacă nu transmitem mesajul lui Isus Cristos, poate că greşim şi trebuie să reflectăm foarte atent şi cu umilinţă ca să vedem cine suntem şi ceea ce facem. Dar cu această atitudine de iubire, de slujire, de umilinţă, de ascultare, putem descoperi cu adevărat ce putem face pentru a răspunde acestei comunităţi în care suntem chemaţi să slujim.

A treia întrebare:

Sfinte Părinte, în aceşti 39 de ani de hirotonire prezbiterală, am experimentat că fraternitatea sacerdotală este posibilă şi frumoasă. Aceasta şi pentru că în preoţimile noastre, la Roma, avem ocazia să primim preoţi din alte dieceze, care sunt o comoară, nu numai pentru ajutorul pe care îl oferă, ci şi pentru că ei cultivă fraternitatea sacerdotală. Şi este adevărat că, fiind împreună, se experimentează ceea ce spunea Sfântul Ioan Berchmans: "Viaţa comună este o mare penitenţă, dar am experimentat şi că este o sursă de imensă bucurie". Trei episoade simple: după ce m-am simţit rău într-o după-amiază, am observat a doua zi dimineaţă că fraţii mei, fără să spună nimic, se organizaseră în ture de o oră în timpul nopţii pentru a veni în privat să vadă cum merg lucrurile, cum mă simt. Un alt episod care m-a frapat a fost când a murit mama mea - sunt copil unic, tatăl meu murise deja - un frate mai tânăr, văzându-mă puţin supărat, mi-a spus: "Romano, aminteşte-ţi că, atâta timp cât voi trăi, nu vei fi niciodată singur în viaţă". Am trăit şi un moment dureros, o neînţelegere dureroasă, şi acolo evanghelia m-a luminat: rugându-mă pentru acea persoană, pentru acel confrate şi cerându-i Domnului să-l binecuvânteze. Şi, după câteva luni, bucuria mesajului de reconciliere. Aşadar, în faţa acestui lucru, vă spun, există pericole, Sfinte Părinte, pe care vi le propun, cerându-vă sfatul şi câteva sugestii. Primul este dificultatea de a fi noi înşine de teama bârfelor, de a fi vânduţi pentru treizeci de arginţi, pentru ca cineva să se poată da mare spunând poveşti. Apoi, diferitele sensibilităţi pe care le putem avea sunt cu siguranţă o bogăţie, dar există ispita, în loc să le transformăm în oportunităţi, de a forma echipe adverse care se luptă între ele. Şi apoi, ceea ce mi se pare cel mai mare pericol este gelozia: adică a fi incapabil să te bucuri de capacităţile unui confrate, care riscă să devină un duşman pur şi simplu pentru că este apreciat şi se bucură de succes pastoral. Uneori, îmi vin în minte cuvintele oarecum amare ale unui confrate, dar sunt oarecum relevante: "Dacă vrei să răneşti pe cineva, vorbeşte-i de bine", pentru că atunci îl expui la rău. Dar cu siguranţă ne puteţi oferi îndrumări valoroase despre cum să apreciem toate acestea. Mulţumesc, Sfinte Părinte!

Răspunsul Papei Leon al XIV:

Mulţumesc. Aş putea spune, ca profesorul: "Dar aţi răspuns deja la întrebarea dumneavoastră şi deci...". Voi începe cu ceva cu adevărat dureros - aş spune negativ - care seamănă puţin cu una dintre "pandemiile" clericale la nivel universal, uneori. Se numeşte "invidia clericalis", adică atunci când un preot vede că altul a fost chemat să fie paroh al unei parohii mai mari, mai frumoase, chemat să fie vicar, chemat nu ştiu..., atunci relaţiile se rup complet; şi nu numai atât, ci şi cu bârfe, criticând, spunând... Se distruge în loc de a vedea cum să construiască legături, punţi de prietenie, de fraternitate sacerdotală. Aşadar, voi spune asta imediat ca să o las deoparte, dar să fim atenţi, vă rog, la această realitate. Suntem cu toţii umani, există sentimente, emoţii, multe lucruri, însă, ca preoţi - şi sper deja în seminar - putem oferi modele de viaţă, unde preoţii pot fi cu adevărat prieteni, fraţi şi nu duşmani sau indiferenţi unii faţă de alţii. Şi nu ştiu ce e mai rău: să fii duşman sau să fii indiferent faţă de celălalt, în ambele există ceva de gândit.

Am văzut exemple foarte frumoase de fraternitate sacerdotală şi voi menţiona câteva pentru că poate folosi şi pentru toţi, atât pentru cei mai tineri, cât şi pentru cei mai mari. Un preot din Chicago avea colegi de seminar care, încă din ziua hirotonirii lor preoţeşti, făcuseră un pact, o înţelegere: că în fiecare lună - nu ştiu, au ales a patra zi de joi, nu ştiu... - că în fiecare lună, o dată pe lună, se vor întâlni. Era o "clasă" cu un număr mare de preoţi şi i-am întâlnit când unul dintre ei, care era deja episcop auxiliar de Chicago, avea 93 de ani, iar cei care supravieţuiseră până la acea vârstă încă se adunau. Îşi doreau, toată viaţa, să continue această foarte frumoasă prietenie pe care o formaseră încă din seminar. Dar nu era numai o întâlnire, era o experienţă de rugăciune, în care dedicau un moment al zilei rugăciunii, apoi studiului.

Şi aici vreau să le spun tuturor ceva: studiul în viaţa noastră trebuie să fie permanent, continuu. Când aud pe cineva spunându-mi - acest lucru este istoric, mi-a spus un preot -: "N-am mai deschis o carte de când am terminat seminarul". O, Doamne - m-am gândit eu - ce trist! Şi ce trist este pentru credincioşii lui, care trebuie să asculte Dumnezeu ştie ce. Şi noi trebuie să ne ţinem la curent, iar acel grup de preoţi, în această adunare pe care o ţineau lunar, spunea fiecăruia, pe rând: "E rândul tău, alege un articol, ceva". Persoana respectivă îl trimitea apoi tuturor în avans, toţi îl citeau, apoi, în momentul de împărtăşire, vorbeau despre teologie, despre îngrijire pastorală, despre noi iniţiative, despre realitatea Bisericii etc. Era un lucru foarte frumos. Şi din propria lor iniţiativă.

Şi iată, apoi, un alt punct foarte important: dacă stau aici spunând: "Nu vine nimeni să mă vadă" - s-ar putea întâmpla unora dintre voi - să nu ne fie teamă să batem la uşa altcuiva, să luăm iniţiativa, să le spunem colegilor de clasă sau unui grup de prieteni, unora: "De ce nu ne întâlnim din când în când, să studiem împreună, să reflectăm împreună, să avem un moment de rugăciune şi apoi să luăm un prânz bun?". Parohul cu cea mai bună bucătăreasă poate invita şi pe alţii, ca să putem lua un prânz bun împreună. Aceşti preoţi despre care vorbesc, preoţii din Chicago, preoţii diecezani de acolo, toţi joacă golf. Aşa că, vara, mergeau şi ei să facă puţin sport împreună. Chestia e că cineva trebuie să ia iniţiativa. Poate că nu poate fi cu toţi - şi eu sunt foarte realist aici - Dumnezeu ne-a făcut pe toţi diferiţi, slavă Domnului! Nu sunt de aceeaşi mărime, ca să spunem aşa, dar mă înţeleg mai bine cu unul sau cu celălalt. Celălalt este o persoană bună, dar nu voi avea încrederea - ceea ce spuneaţi şi dumneavoastră în întrebare - nu poţi să-ţi spui întreaga poveste de viaţă oricui trece pe acolo. Trebuie să găseşti nişte persoane cu care să împărtăşeşti o experienţă, poate să ai şansa de a avea o prietenie, o relaţie fraternă cu puţin mai multă profunzime şi să împărtăşeşti viaţa, să nu te găseşti singur. Ca acest preot tânăr care ţi-a spus: "Atâta timp cât sunt eu aici, nu vei fi niciodată singur". Ar trebui să încercăm să construim relaţii fraterne sacerdotale şi în acest sens. Nu va fi întotdeauna parohul cu asistenţii săi; poate un grup de parohi este mai bun, nu ştiu, trebuie să privim realitatea. Dar să creăm situaţii pentru a rupe această tendinţă care ne duce la singurătate, la izolare unii de alţii. Şi să încercăm cu adevărat să ne luăm puţin timp - evident că nu poate fi în fiecare zi - dar cu o anumită periodicitate, pentru a avea o întâlnire, şi nu prin intermediul ecranului. Asta e important, poate chiar are valoarea lui, dar în persoană, a ne aduna împreună, a ne întâlni, a împărtăşi bucuriile şi dificultăţile vieţii. A împărtăşi experienţe. Poate exista un moment în care cineva se află în criză, fie din cauza sănătăţii, fie din cauza unor dificultăţi, dacă este singur, criza adesea ne îndepărtează de ceea ce înseamnă viaţa noastră. Dacă am un grup de încredere în care am trăit o experienţă, pot continua să merg cu ei, dacă există cineva cu care pot împărtăşi dificultăţi, momente de încercare etc. Deci, acesta ar fi foarte concret un tip de experienţă la care putem visa şi astăzi; acest tip de viaţă sacerdotală, pentru a promova o fraternitate sacerdotală autentică.

A patra întrebare:

În ziua alegerii dumneavoastră, Sanctitate, mi-am dat seama că mă aflu printre cei mai în vârstă preoţi. Chiar şi papa este cu un an mai tânăr decât mine! Şi când ţin întâlniri în vicariat, toţi sunt mai tineri decât mine - cardinalul, vicegerentul, episcopul, directorii -, şi deci este o experienţă continuă a acestei vârste, de acum maturitatea. În parohie este un episcop emerit, care este mai în vârstă decât mine, dar sunt trei preoţi din diferite dieceze şi acolo avem o experienţă minunată de fraternitate, continuând această conversaţie atât de importantă. Şi aceşti tineri sunt o comoară. Prin urmare, reprezint generaţia preoţilor mai în vârstă; astăzi, aici, sunt vocea tuturor preoţilor în vârstă. Mulţi simt singurătatea după o viaţă dedicată total evangheliei şi Bisericii: după atâtea persoane, atâta singurătate. Mulţi, din păcate, marcaţi de boală, s-au retras în mod necesar chiar înainte de pensionare. Întrebarea este dublă: ce sfat le daţi celor dintre noi care sunt singuri şi bolnavi şi care acum oferă fragilitatea şi limitele lor, împreună cu Pâinea Euharistică, cu Isus victima? Dar vă întreb şi aceasta, Sanctitate: cum putem noi, ca preoţi bătrâni, în preoţimile noastre, să-i ajutăm pe cei mai tineri să rămână tineri spiritual, entuziaşti în vestirea Cuvântului, pasionaţi în construirea Bisericii mireasă a lui Cristos?

Răspunsul Papei Leon al XIV-lea:

Un lucru pe care îl spun este că, chiar dacă nu poţi face totul perfect, trebuie să te pregăteşti în viaţă, într-un anumit sens, pentru a putea accepta, atunci când vine momentul, vârsta, bătrâneţea, boala şi chiar singurătatea. Totuşi, dacă cineva şi-a trăit întreaga viaţă cu un anumit spirit de dialog, prietenie, comuniune şi fraternitate, poate găsi într-adevăr răspunsuri foarte concrete la această experienţă de a fi singur şi bolnav, de exemplu. Există oameni - să spunem asta cu o anumită francheţe - care deja de tineri merg pe cărările vieţii cu o anumită amărăciune, neştiind niciodată să experimenteze prietenia, fraternitatea sau comuniunea. Şi astfel, deja în tinereţe, sau la vârsta mijlocie, trăiesc deja cu această amărăciune, niciodată mulţumiţi cu nimic şi întotdeauna cu acest spirit oarecum negativ.

Dacă cineva îşi trăieşte întreaga viaţă ca pe un drum care ne poartă înainte, chiar şi cu povara anilor, adesea chiar - fie tineri, fie bătrâni - cu boli, cu aceste dificultăţi, va avea capacitatea, cu harul lui Dumnezeu, să accepte crucea, suferinţa care vine, pentru că o face cu acelaşi spirit de rugăciune şi de sacrificiu pe care l-a dorit în ziua hirotonirii sacerdotale, când i-a spus Domnului: "Da, Doamne, vreau să te urmez în toate şi voi accepta ceea ce viaţa îmi dă ca parte a voinţei tale".

Aşadar, este nevoie de o întreagă spiritualitate, care trebuie cultivată, chiar şi din seminar şi în continuare. Nu pot să-i spun unui tânăr de 22 de ani: "Pregăteşte-te pentru când vei împlini 80 de ani", însă este un întreg drum, este un întreg mod de a intra în viaţă cu un anumit spirit de recunoştinţă. Nu am vorbit încă despre asta, dar începând cu recunoştinţa pentru că am fost chemaţi să fim preoţi. De atâtea ori uităm cât de mare este vocaţia noastră şi cât de importantă este pentru viaţa Bisericii. Nu dintr-un sentiment de clericalism - "Iată eu sunt aici" -, ci pentru că Domnul ne-a chemat să fim prietenii săi, discipoli, slujitori ai întregului său popor, şi asta este foarte frumos! Aşadar, a trăi cu spirit de recunoştinţă încă din prima zi a preoţiei mele mă va putea ajuta să trăiesc, şi ca bătrân, ca o persoană care poartă crucea unei boli, să spun: "Mulţumesc, Doamne, pentru viaţă, pentru darul pe care mi-l dai".

Ştiţi foarte bine că în multe ţări - în Europa, în Italia... În Canada este deja legal - se vorbeşte despre eutanasie în multe locuri: problema sfârşitului vieţii, persoane care nu mai au un sens al vieţii şi rămân acolo cu crucea unei boli şi spun: "Nu mai vreau să suport asta, prefer să-mi iau viaţa". Dacă noi suntem atât de negativi în privinţa propriei noastre vieţi şi uneori cu mai puţină suferinţă decât aceea pe care o poartă multe persoane, cum le putem spune: "Nu, nu vă puteţi lua viaţa, trebuie să acceptaţi...". Însă apoi ne comportăm aşa, foarte negativi în toate. Adică, trebuie să fim noi primii martori ai faptului că viaţa are o valoare foarte mare. Şi recunoştinţa de-a lungul întregii vieţi este foarte importantă.

Şi umilinţa. Umilinţa: disponibilitatea de a recunoaşte că nu sunt eu, ci Domnul este cel care mi-a dat viaţa, Domnul este cel care mă însoţeşte şi mă poartă în braţele sale, chiar şi în acele momente în care sunt mai slab. Domnul este acolo cu noi. Şi a trăi cu acest spirit dă viaţă, speranţă.

Dincolo de asta, apropierea. Şi aici aş vrea să-i invit pe toţi cei prezenţi să se gândească: în mod sigur cunoaştem cu toţii vreo persoană în vârstă, vreo persoană bolnavă, preot, laic, persoană consacrată... care trece prin mari dificultăţi. Să-i sunăm, să mergem să-i vizităm. Să facem şi noi un efort să ajutăm aceste persoane care suferă. Instituţional, în trecut, era mai obişnuit ca preotul din parohie - nu ştiu, să zicem, în fiecare joi - să ducă Împărtăşania şi Uleiul (bolnavilor), să meargă să viziteze toţi bolnavii din parohie. Astăzi, cu mai puţini preoţi şi mai mulţi bătrâni, a devenit: "Bine, haideţi să trimitem laicii, ei vor face asta". Este o slujire frumoasă pe care o fac laicii, să ducă Împărtăşania în case, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că preotul poate sta acasă navigând pe internet, în timp ce alţii vizitează. Adică, şi pentru noi, este o slujire, un apostolat, o formă foarte importantă de îngrijire pastorală să trăim această apropiere de cei care suferă.

Şi preoţii bătrâni au şi ei o slujire. Chiar dacă sunt imobilizaţi la pat, dacă au trăit o viaţă cu adevărat de slujire şi sacrificiu, ştiu foarte bine că rugăciunea lor poate fi şi o mare slujire, un mare dar. Viaţa lor are încă o mare semnificaţie. Şi încă pot aminti şi însoţi multe persoane, situaţii, comunităţi, care au nevoie de rugăciunile lor. Pentru a trăi acest spirit - cu siguranţă, dacă cineva nu s-a rugat timp de patruzeci de ani şi apoi spune: "Sunt în pat, nu ştiu ce să fac", este dificil -: chiar şi acolo, trebuie să trăim o formare continuă a vieţii noastre spirituale. Începe cu pregătirea, înainte de a deveni, să zicem, bătrâni şi bolnavi.

Şi aici pot insera încă un lucru în plus, pentru toţi, şi care poate lua diferite forme: să nu ne fie teamă să continuăm frumoasa practică a însoţirii spirituale, de a avea pe cineva în viaţa noastră care ne cunoaşte. Un prieten, bine. Însă de multe ori un bun duhovnic, poate fi un preot, o persoană cu o mare înţelepciune spirituală, care ne poate însoţi şi ajuta în momente de mare dificultate. Suntem cu toţii oameni, cu toţii trecem prin momente dificile, de dureri de tot felul, dar a avea pe cineva în care avem încredere şi care ne poate însoţi cu adevărat îndeaproape, în inimă, în spirit, este şi un mare dar pe care îl putem recunoaşte ca un ajutor pentru viaţa noastră. Şi unii, sper că mulţi dintre voi aveţi acest dar - nu toţi îl au -, acel darul de a şti să-i însoţiţi şi pe ceilalţi atunci când trăiesc acest tip de dificultăţi.

Aşadar, nu este vorba numai de o perioadă de bătrâneţe, este o viaţă întreagă pe care trebuie să o trăim în acest drum împreună, să mergem cu Isus şi să creştem în acest spirit de credinţă, speranţă şi caritate autentică.

Aceasta a fost ultima întrebare. Dacă îmi puneţi mai multe întrebări, poate că astăzi nu mai există răspunsuri! Dar vreau să spun din nou, foarte sincer, că sunt foarte bucuros să am această întâlnire cu voi. Din păcate, nu se poate întâmpla mai des... Ca episcop diecezan, am avut o întâlnire cu preoţii în fiecare lună şi spun asta pentru episcopi. Am auzit de o dieceză unde episcopul sosea pentru primele zece minute la întâlnirea cu clerul, apoi pleca... sper că nu eraţi voi... dar era o altă ţară! Trebuie să ştim să trăim, să însoţim şi să mergem împreună, cardinali, arhiepiscopi, episcopi, vicari episcopali, parohul cu vicarii săi, pentru a trăi acest spirit. Nu numai ceea ce spune un program pe hârtie, ci un spirit autentic de fraternitate în acest sens şi o angajare de a îndeplini împreună misiunea noastră de a sluji Biserica. Aşadar, vă doresc sincer un drum bun de Post Mare, care este un timp de convertire şi bucurie pentru toţi. Şi fie ca şi noi să avem oportunităţi în viitor să trăim în acest spirit. Putem încheia cu binecuvântarea.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu