© Vatican Media

Dezbaterea/4

Reflecţii despre formarea prezbiterală

Întoarcerea religiei în filozofie

Continuă dezbaterea cu privire la rolul şi semnificaţia filozofiei în studiile ecleziastice şi în formarea prezbiterală. Mai are valoare? Ar trebui reconsiderată? Acest aspect va fi discutat la conferinţa "Prietena genială", organizată de Facultatea de Filozofie a Universităţii Gregoriana pe 18 martie.

Astăzi, religia nu mai este un subiect tabu printre filozofi. Evenimentele istorice recente - atacurile teroriste din Statele Unite din 11 septembrie 2001, afluxul de imigraţi de alte credinţe în Europa şi succesul global al filozofiilor populiste - au făcut imposibilă neutralizarea ei cu o întoarcere a spatelui. Dimpotrivă, tocmai aspectul religios este abordat de istorici influenţi şi cu o vast mediatizaţi, precum Tom Holland, Rémi Brague şi Yuval Noah Harari. Astăzi, cei mai influenţi filozofi nu mai sunt reprezentanţi ai existenţialismului ateu (precum Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Simone de Beauvoir şi alţii), ci gânditori care, adesea rupându-se de propriile tradiţii, au simţit urgenţa de a înfrunta serios religia. Printre aceştia, ca să numim doar câţiva, se numără Jacques Derrida, Jürgen Habermas, Richard Rorty, Charles Taylor, Gianni Vattimo, Jean-Luc Nancy şi Alain Badiou.

Nu se poate nega, aşadar, actualitatea şi urgenţa regândirii învăţăturii filozofice în reflecţia teologică şi în formarea prezbiterală, şi pentru că separarea neoscolastică dintre "filozofie" şi "teologie" s-a dovedit acum de nesuportat. Distingerea dintre filozofie care operează cu instrumentul "raţiunii naturale" (ratio naturalis) şi teologie ghidată de lumina "raţiunii iluminate de credinţă" (fide ratio illuminata) trebuie să ne împingă, astăzi, mult mai în profunzime! O înţelegere de bază a hermeneuticii filozofice contemporane este suficientă pentru a ne lumina asupra faptului că concepte teologice tradiţionale - termenii "revelaţie", "creaţie", "har", "persoană", "substanţă" (transsubstanţiere) sau chiar "cultură" (înculturare) - nu au venit la noi din nimic, ci şi-au dobândit semnificaţia actuală printr-o lungă şi dinamică dezvoltare istorico-lingvistică. Şi este mai mult. Schimbarea de semnificaţie a acestor "cuvinte sacre" nu este încă încheiată şi, pentru a continua să facem vocabularul dogmatic elementar inteligibil, sunt încă necesare cuvinte de uz zilnic şi comun. Se pare că nu există nicio scăpare din "închisoarea" limbajului, o condiţie care se aplică şi propriilor noastre cuvinte, "filozofie" şi "teologie".

Relaţia complexă dintre "căutarea înţelepciunii" (filozofie) şi "religie" (teologie) nu ar trebui redusă la o alternativă. După cum subliniază hermeneutul canadian Jean Grondin, cei mai mari filozofi au fost adesea şi teologi influenţi. Platon este considerat, fără îndoială, fondatorul "teologiei" (ca discurs despre Dumnezeu; cf. Fedon, Timeu). Aristotel este, de asemenea, considerat primul mare teolog (cf. Metafizica). În secolul al III-lea d.C., Plotin a dezvoltat învăţăturile lui Platon şi, într-un anumit sens, a "inventat" misticismul în Occident. Cei trei filozofi poliedrici care au scris în arabă (Maimonide, Avicenna şi Averroes), precum şi cei doi giganţi ai Evului Mediu creştin (Anselm şi Toma de Aquino), şi-au câştigat pe bună dreptate un loc în istoria filozofiei, precum şi în manualele de teologie. Filozofi precum Cusa, Pascal, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Hegel sau chiar Nietzsche şi Kierkegaard au avut multe de spus despre Dumnezeu. În cele din urmă, să ne uităm la cei mai influenţi doi gânditori ai secolului al XX-lea, Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein: primul a studiat teologia ani de zile la Universitatea din Freiburg, în timp ce al doilea, mânat de religiozitatea mistică, a luat în serios în considerare ideea de a intra într-o mănăstire.

Pe de altă parte, găsim teologi care sunt consideraţi şi ei filozofi de primă mână. Printre antici şi în Evul Mediu, este suficient să menţionăm numele lui Origene, Sfântul Augustin, Sfântul Bonaventura; în epoca modernă, Malebranche şi Schleiermacher. Această mare tradiţie nu a fost întreruptă: este dificil de stabilit dacă Bernard Lonergan sau Pierre-Teilhard de Chardin sunt mai degrabă teologi sau filozofi. Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru reprezentanţii fenomenologiei franceze contemporane - Jean-Luc Marion, Jean-Luc Nancy, Michel Henry, Jean-Louis Chrétienne, Jean-Yves Lacoste etc. - protagonişti ai cunoscutei "cotituri teologice" în fenomenologia filozofică. Printre pontifi, trebuie menţionaţi Sfântul Ioan Paul al II-lea, fenomenolog şi profesor de filozofie la Universitatea din Lublin, şi Benedict al XVI-lea, un renumit cercetător al lui Augustin şi Bonaventura la Universitatea din Tübingen (amintiţi-vă de dialogul său intelectual cu Jürgen Habermas). Practic toţi cei mai influenţi teologi ai secolului al XX-lea - de exemplu, protestanţii Karl Barth, Rudolf Bultmann, Jürgen Moltmann şi Eberhard Jüngel; şi catolicii Karl Rahner, Johannes-Baptist Metz, Hans-Urs von Balthasar, Hans Küng şi Walter Kasper - au primit fundamente filozofice solide care au influenţat ulterior dezvoltarea gândirii lor.

"Religia" (teologia) şi "căutarea înţelepciunii" (filozofia) sunt, aşadar, indisolubil legate - după cum spunea Wittgenstein, un fel de "asemănare de familie" (family resemblance) le uneşte - atât de mult încât întregul spirit occidental poate fi considerat, în cele din urmă, moştenitorul şi custodele acestor doi poli. Însuşi Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat bine acest lucru atunci când, în enciclica Fides et ratio (1998), a comparat credinţa şi raţiunea cu "două aripi" cu care "spiritul uman se ridică [...] spre contemplarea adevărului" (FR, Introducere). Există, însă, o ultimă metaforă care caracterizează relaţia dintre religie şi filozofie într-un mod poate şi mai potrivit. Conform imaginii poetice folosite de teologei maghiare Beáta Tóth, religia şi filozofia sunt "surori gemene care conversează" care, deşi diferite între ele, împărtăşesc o comună "moştenire genetică". Procesul de interpretare a Revelaţiei şi cel al existenţei încă nu este terminat: religia şi filozofia rămân, respectiv, cu drepturi proprii şi specifice, auto-interpretări conceptuale ale credinţei şi cunoaşterii. Chiar dacă se ceartă între ele, surorile rămân întotdeauna surori.

Ferenc Patsch, profesor extraordinar de la Facultatea de Teologie, Universitatea Pontificală Gregoriana

(După L'Osservatore Romano, 19 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu